Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desființarea locului de muncă, stabilește art. 65, trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Logica spune aici că mai întâi trebuie să aibă loc desființarea postului și apoi angajatul să fie concediat.
În practică se întâmplă deseori ca lucrurile să se petreacă invers – angajatorii consideră că ordinea măsurilor că procedează mai întâi la concediere, după care desființează posturile și, eventual, în decizia de concediere menționează ca motiv faptul că „urmează restructurări de personal și desființări de posturi”. În momentul în care se ajunge în fața instanței, judecătorul va vrea să vadă cum au stat lucrurile: de la motivele care l-au determinat pe angajator să facă desființarea postului și până la cum arată decizia de concediere.
Astfel, instanța o să vrea să vadă, de exemplu, o analiză premergătoare luării acestei măsuri, o hotărâre a asociaților, modificarea efectivă a organigramei, când anume au fost întocmite și semnate. Ceea ce se întâmplă, de fapt, e verificarea condițiilor în care a avut loc desființarea postului și, mai apoi, concedierea. Or, una dintre primele condiții enumerate e caracterul efectiv al desființării postului - faptul că acel post nu mai există în organigramă sau în statul de funcții și că acest lucru poate fi dovedit.
Chiar dacă angajatorul chiar s-ar afla, practic, într-un context financiar ce-l va împinge să facă restructurări, nerespectarea cerințelor legale privind aceste concedieri îl poate costa ulterior (angajatul ca obține reintegrarea și îi va datora salarii din urmă).