Care sunt măsurile asiguratorii ce pot fi dispuse de organele fiscale în cazul firmelor

Un prim aspect procedural-fiscal important privind măsurile asiguratorii îl constituie prevederile art. 213 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care stipulează că „măsurile asigurătorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent”.

Mai exact, dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevăd faptul că organul fiscal care administrează creanţele fiscale este abilitat în egală măsură să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii, cât şi să efectueze procedura de executare silită.

Legiuitorul a reglementat prin Codul de procedură fiscală două tipuri de măsuri asigurătorii, care se aplică în funcţie de circumstanțele situaţiei avute în vedere:

• poprirea asigurătorie;
• sechestrul asigurător.

Prin urmare, dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevăd că „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”. 

Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului de 15 zile de la comunicarea somației, ca act de executare silită, după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării  silite.

Un alt aspect procedural-fiscal important constă în aceea că nu se pot dispune măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat în insolvenţă sau când acesta nu deţine active patrimoniale urmăribile.

Așadar, ceea ce organul fiscal are în vedere prin instituirea acestor măsuri asigurătorii este să-şi asigure condiţiile necesare pentru ducerea la îndeplinire a procedurii de colectare a creanţelor fiscale.

În același timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că legiuitorul a prevăzut că aceste măsuri asigurătorii se dispun de către organul fiscal doar în situații excepționale, ele neputând să constituie o regulă aplicabilă constant în faza anterioară procedurii de executare silită.

De asemenea, este important de precizat faptul că măsurile asiguratorii pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.

Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, măsurile asiguratorii încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult șase luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de șase luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii - să elibereze garanţia.

Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie ce trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent, iar în decizie se precizează debitorului că, prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare silită se comunică pentru notare Biroului de carte funciară, pentru a face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după notare, vor dobândi vreun drept asupra imobilului  respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior notării sunt lovite de nulitate absolută.

Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

În cazul instituirii sechestrului asigurător asupra unor bunuri perisabile, acestea pot fi evaluate şi valorificate fie de către debitor cu acordul organului de executare silită, iar sumele astfel obţinute urmând a fi consemnate la dispoziţia organului de executare silită, fie, în regim de urgenţă, de către organul fiscal prin vânzare la preţul pieţei.

Împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Măsurile asigurătorii reprezintă o fază preliminară procedurii de executare silită şi care, atunci când se dovedesc a fi întemeiate, se transformă în măsuri executorii odată cu împlinirea termenului de plată pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate.

Un aspect juridic important constă în faptul că reglementarea măsurilor asigurătorii din procedura fiscală are ca punct de plecare şi ca sursă de inspiraţie dispoziţiile corespondente din Codul de procedură civilă, cu diferenţele impuse de regimul juridic specific dreptului public. Dacă în procedura civilă măsurile asigurătorii se dispun de către instanţa de judecată şi se pun în aplicare de către executorul judecătoresc, în procedura fiscală organul fiscal este îndreptăţit să dispună înfiinţarea măsurilor asigurătorii potrivite situaţiei şi, de asemenea, să le ducă la îndeplinire.