CJUE: Angajatorul e responsabil pentru o fraudă de TVA a salariaților doar dacă nu-și dovedește buna-credință

În speța în care s-a pronunțat CJUE (cauza C-442/22) era vorba de un salariat care emitea facturi false în numele angajatorului său. Facturile erau vândute unor terți, iar aceștia le foloseau ulterior pentru a deduce TVA-ul pentru operațiunile fictive.

În această situație, problema care se punea este cine trebuie să achite TVA-ul din facturile false - salariatul care le emitea fără cunoștința angajatorului sau angajatorul în sine? Conform judecătorilor europeni, atâta timp cât angajatorul își dovedește buna-credință, salariatul este cel obligat la plata TVA-ului. În caz contrar, dacă nu poate demonstra că a luat măsuri rezonabile pentru a preveni o asemenea fraudă de TVA, angajatorul este cel obligat la plata taxei.

„(...) o obligație de diligență similară trebuie (...) să revină unui angajator față de angajatul său, în special atunci când acest angajat este însărcinat să emită facturi care menționează TVA-ul în numele și pe seama angajatorului său. Astfel, un asemenea angajator, persoană impozabilă în scopuri de TVA, nu poate fi considerat de bună-credință dacă nu a dat dovadă de diligența necesară în mod rezonabil pentru a controla acțiunile angajatului său și pentru a evita astfel ca acesta din urmă să îi poată utiliza datele de identificare în calitate de persoană impozabilă în scopuri de TVA pentru a emite facturi false în scopuri de fraudă. Într-o asemenea situație, acțiunile frauduloase ale angajatului său îi pot fi imputate, astfel încât el trebuie considerat ca fiind persoana care a menționat TVA-ul pe facturile în litigiu (...).

Așadar, în asemenea împrejurări, revine administrației fiscale sau instanței sesizate sarcina de a efectua o apreciere globală a tuturor elementelor pertinente pentru a stabili dacă persoana impozabilă ale cărei date de identificare în scopuri de TVA au fost uzurpate de angajatul său pentru a emite facturi false în scopuri de fraudă a dat dovadă de diligența necesară în mod rezonabil pentru a controla acțiunile acestui angajat. În caz contrar, această persoană impozabilă datorează TVA-ul menționat pe facturile respective (...)”, este explicat în hotărârea emisă de CJUE.

De ce se vorbește despre plata TVA-ului pentru operațiuni fictive? Conform jurisprudenței CJUE, prin Directiva europeană de TVA se urmărește eliminarea oricărui risc de a pierde venituri fiscale prin intermediul dreptului de deducere. Prin urmare, TVA-ul menționat pe o factură este datorat de emitent inclusiv dacă vorbim de operațiuni fictive.

„Articolul 203 din Directiva TVA prevede că orice persoană care menționează TVA-ul pe o factură este obligată la plata taxei menționate pe această factură. În ceea ce privește, în primul rând, domeniul de aplicare al acestui articol 203, Curtea a precizat că TVA-ul menționat pe o factură este datorat de emitentul acestei facturi, inclusiv în lipsa oricărei operațiuni impozabile reale (...).

Astfel, rezultă dintr-o jurisprudență constantă că articolul menționat urmărește eliminarea oricărui risc de pierdere a unor venituri fiscale care ar putea fi generat de dreptul de deducere prevăzut de Directiva TVA (...). Acesta are, prin urmare, vocație să se aplice atunci când TVA-ul a fost facturat în mod eronat și există un risc de pierdere a unor venituri fiscale din cauza faptului că destinatarul facturii în discuție este susceptibil să invoce dreptul său de deducere a unui asemenea TVA (...)”, explică judecătorii.

Important! Chiar dacă speța amintită vizează Polonia, hotărârile CJUE sunt obligatorii pentru toate instanțele naționale care s-ar putea confrunta cu situații similare. De aceea, interpretarea judecătorilor europeni poate fi relevantă inclusiv în spețe din România.