Iluzia majorării salariului minim după 24 de luni

Articolul 164 alin. (8) din Codul muncii prevede că salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată poate fi acordat unui salariat pentru o perioadă de maximum 24 de luni de la data încheierii contractului individual de muncă. 

După expirarea acestei perioade, salariatului i se acordă un salariu de bază superior salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. 

Deși această prevedere pare să asigure o creștere salarială pentru lucrători, în realitate, aplicarea sa poate crea o iluzie cu privire la atingerea obiectivului prevăzut de art. 23 alin. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cel care stipulează dreptul fiecărei persoane la un salariu echitabil și satisfăcător, din care să-și asigure o existență conformă cu demnitatea umană.

Ceea ce se dorea a fi asigurarea unei situații în care fiecare lucrător să primească în schimbul muncii sale valoarea salarială corectă, calculată după ce angajatorul a ținut cont inclusiv de faptul că între formarea profesională și valoarea muncii există o strânsă legătură, s-a transformat într-o lungă serie de întrebări despre cum se poate aplica norma din Codul muncii astfel încât angajatorul să nu majoreze prea mult salariile, dar nici să nu încalce legea.

Putem aprecia că întrebările sunt legitime, însă un răspuns pur tehnic, fără a ține cont de scopul urmărit de legiuitor, nu asigură rezolvarea situației; dimpotrivă, poate genera conflicte.

Dincolo de faptul că uneori există tentația de a nu respecta regulile atunci când nu este prevăzută în lege o sancțiune directă și explicită, ignorând în același mod scopul normei, avem o situație similară și în acest caz, iar dacă privim pur teoretic lucrurile, putem concluziona greșit, prin raportare la scop, că adăugarea unui singur leu la salariul brut a „rezolvat” situația. 

Contextul legal și social al măsurii din cod

În decembrie 2021, Guvernul a introdus, prin ordonanță de urgență, obligația angajatorului de a acorda un salariu superior celui minim brut pe țară garantat în plată lucrătorilor cu care încheiase un contract de muncă cu cel puțin 24 de luni în urmă și, astfel, a deschis seria acestor discuții.

Nici atunci, și nici până în acest moment, deși norma a fost modificată doi ani mai târziu prin Legea 283/2024, legiuitorul nu a explicat celor vizați, mai clar, care a fost scopul ei, deși avea această obligație potrivit Legii nr. 24/2000.

La bază avem, de fapt, intenția de a asigura aplicarea tuturor dispozițiilor legale, începând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, care se referă, direct sau implicit, la obținerea unui salariu echitabil și suficient, însă în lipsa unor precizări mai clare, norma este fie ignorată, fie interpretată astfel încât să fie bifată formal pentru a evita eventualele sancțiuni.

Inclusiv utilizarea termenului pe luni (pentru o perioadă de maximum 24 de luni) conduce interpretări eronate și la situații în care, dincolo de sumă, un lucrător care anterior majorării salariului minim nu se afla la acest nivel, ajunge la un moment dat să fie plătit cu salariu minim, ceea ce reprezintă o gravă îndepărtare de scopul legii.

Practic, dacă am aprecia că putem calcula „din bucăți” cele 24 de luni, am accepta că, prin raportare la puterea de cumpărare, un lucrător ar avea salariul diminuat și ar ajunge la nivelul salariului minim, chiar dacă anterior avea un salariu superior.

1 leu la brut sau 1 leu la net?

Sigur, acest „1 leu” reprezintă în acest material un simplu element de referință, pentru că în realitate nu putem vorbi despre o veritabilă majorare salarială, nici atunci când ne referim la net, adică la ceea ce intră în buzunarul salariatului sau în contul lui, după caz.

Dacă ne raportăm la „1 leu” adăugat la salariul brut, atunci nu numai că scopul legii nu este atins, ci dimpotrivă, acest „1 leu” conduce la o diminuare a salariului net cu 125 de lei, din cauza modului în care sistemul fiscal înțelege să „compenseze” incapacitatea statului de a-și colecta și administra eficient resursele (n.red. - beneficiul de netaxare la salariul minim pentru cei 300 de lei).

Concret, în lipsa unei temeinice informări prealabile și, dacă ne referim la lucrători, în lipsa unor informații punctuale cu privire la modul în care acest „1 leu” le va afecta salariul pe care-l vor primi efectiv, avem și o negociere viciată, ca să nu ne raportăm și la situațiile în care negocierea lipsește cu desăvârșire.

Calculele aproximative (pentru că pot fi influențate de situația personală în privința deducerilor) scot în evidență slăbiciunile normei cauzate de lipsa ei de claritate cu privire la aplicare.

Într-adevăr, Codul muncii se referă la asigurarea aplicării normelor generale cu privire la modul în care trebuie negociat și stabilit salariul, însă din punct de vedere fiscal lucrurile se schimbă, iar legiuitorul trebuia (și putea) să ia în calcul aceste aspecte, clarificând modul în care se va aplica și eliminând astfel situațiile care conduc, în realitate, la diminuarea salariului.

Fără a analiza și scopul fiscalizării diferite în cazul salariilor minime, compensarea altor „lipsuri” cu privire la gestionarea resurselor și unul bun în teorie, putem să calculă ce înseamnă 1 leu adăugat salariului minim brut și cât ar însemna același leu atunci când acesta ajunge în buzunarul/contul lucrătorului.

În primul scenariu, adăugarea unui lei la salariul brut, lucrătorul ar încasa de 125 de ori mai puțin, adică salariul său net s-ar diminua cu 125 de lei, din cauza modului în care sunt „taxate” salariile în acest moment.

Concret, dacă la nivelul salariului minim brut (4.050 de lei, fără a adăuga alte adaosuri, cum ar fi tichetele de masă) lucrătorul ar încasa 2.574 de lei, adică aproximativ 15,6 de lei/oră, în timp ce angajatorul său va plăti pentru acea oră aproximativ 24,5 lei.

În al doilea scenariu, cel în care vom avea 1 leu în plus în buzunar/cont, situația lucrătorului nu se modifică, pentru că acei 0,006 lei/oră în plus pot asigura cel mult două pâini pe an, însă angajatorul va plăti aproximativ 1,4 lei/oră în plus, respectiv un salariu net de 4.280 de lei, față de 4.050 de lei, adică 230 de lei în plus.

Observăm că la nivel individual nu discutăm despre sume „uriașe”, dar știm că orice angajator va calcula impactul asupra întregului fond de salarii și va înmulți acești 230 de lei cu numărul total al salariaților aflați în această situație și, în final, cu 12 luni. Pentru că așa arată o proiecție de buget.

De aici apar și discuțiile cu privire la impactul acelui „1 leu” în plus la salariul net și, chiar dacă teoretic putem aprecia că el există, observăm că eliminăm din context faptul că înmulțind acei 230/lună cu numărul lucrătorilor și, ulterior, raportând rezultatul cele 12 luni, ignorăm nu numai scopul normei, ci faptul că tot același număr de lucrători vor presta o activitate în beneficiul și sub autoritatea angajatorului, deci angajatorul va beneficia de pe urma muncii lor.

Comparând art. 23 alin (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului cu art. 164 alin (8) din Cod, observăm că ambele urmăresc asigurarea unui salariu care să permită lucrătorilor să trăiască în condiții demne. Declarația Universală a Drepturilor Omului pune accent pe dreptul universal la un salariu echitabil, în timp ce Codul muncii încearcă să reglementeze acest aspect printr-o creștere salarială după o anumită perioadă de timp.

Pentru a atinge obiectivul prevăzut de art. 23 alin. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, este esențial ca prevederile din Codul muncii să fie aplicate corect și echitabil și, într-adevăr, este necesară o clarificare a modului de aplicare a normelor și o înțelegere profundă a contextului fiscal și social pentru a asigura protecția reală a drepturilor lucrătorilor.

În concluzie, deși articolul 164 alin. (8) din Codul muncii intenționează să protejeze lucrătorii prin garantarea unei creșteri salariale după 24 de luni, aplicarea sa corectă depinde în mare măsură de negocierea părților implicate. 

În absența unei cercetări și înțelegeri adecvate a contextului fiscal și social, această prevedere poate duce la situații în care lucrătorii rămân cu mai puțini bani în cont sau în buzunar, contrar obiectivului prevăzut de art. 23 alin (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.