Ce înseamnă că nu există interes public pentru urmărirea penală a unei fapte?

Renunțarea la urmărirea penală este o soluție la care poate apela procurorul în anumite cazuri de infracțiuni mai puțin grave, atunci când consideră că nu există un interes public pentru continuarea procesului penal. Cu alte cuvinte, deși fapta există și ar putea fi sancționată penal, statul, prin procuror, decide să nu mai continue procedurile, pentru a-și canaliza resursele către cazuri mai importante.

Aceasta nu înseamnă că fapta nu a avut loc sau că este negată existența ei, de plano, ci doar că nu se mai justifică, din perspectiva interesului public, să fie consumate resurse pentru pedepsirea ei. Dacă cineva a comis o infracțiune minoră (de exemplu, o lovire ușoară fără urmări grave), iar procurorul consideră că fapta nu mai prezintă pericol social, poate decide renunțarea la urmărirea penală, mai ales dacă prejudiciul este mic, autorul și-a recunoscut fapta, și eventual a reparat daunele.

Conform Codului de procedură penală, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii (penale) sau pedeapsa închisorii de cel mult șapte ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei. Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca urmare moartea victimei însă.

În teorie, renunțarea la urmărirea penală ar putea fi dispusă în cazul unor violențe fizice, în cazul unor violențe în familie, în cazul unor agresiuni sexuale, al unor fapte de furt sau tâlhărie, amenințare ș.a.m.d.

Magistrații nu apreciează existența interesului public după bunul plac, în teorie, ci în funcție de anumite criterii stabilite în procedura penală:

„a) conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei;

b) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;

c) scopul urmărit;

d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;

e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia;

f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g) existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii”.

De asemenea, mai stabilește Codul de procedură penală, când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.

Procurorul poate dispune (deci nu e obligat!), după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; 

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d) să frecventeze un program de consiliere.

Deși instituția renunțării la urmărirea penală e gândită să eficientizeze sistemul și să nu „îngroape” parchetele și instanțele cu dosare minore, în practică există riscul ca unele victime să se simtă sau chiar să fie, în mod real, lăsate fără apărare sau fără dreptate. Totodată, mecanismul acesta al renunțării la urmărirea penală este perceput ca fiind centrat exclusiv pe decizia procurorului, luată, desigur, în condițiile legale date, decizie la care victima are un rol mai degrabă pasiv - poate face plângeri, se poate opune, dar nu are puterea de a opri această decizie dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

Alteori, victimele sfârșesc tragic - un exemplu recent este cel al femeii ucise în weekend de un fost partener, unde presa centrală a relatat în ultimele zile despre cum s-au declinat și închis dosarele penale ale ucigașului, deschise în urma sesizărilor victimei, care a acuzat fapte de hărțuire, amenințare, violare de domiciliu, furt calificat și acces fără drept la sisteme informatice. 

Astfel de situații nu au cum să fie percepute altfel de opinia publică decât ca o eșuare a statului în apărarea victimelor - asta când decid, totuși, să ceară ajutor, întrucât în numeroase cazuri victimele rămân tăcute. Tot o eșuare a statului arată și raportul recent publicat de Avocatul Poporului privind modul în care autoritățile gestionează cazurile de violență domestică, prezentat de avocatnet.ro aici. Deși raportul nu face referiri la mecanismul renunțării la urmărirea penală pe fondul lipsei interesului public, există o serie de referiri la modul în care autoritățile judiciare și poliția gestionează cauzele de violență domestică, inclusiv situații în care, pe fondul retragerii plângerii sau schimbării declarațiilor victimei, organele nu au continuat investigațiile, cu consecințe dramatice (de exemplu, decesul victimei). Asta, în contextul jurisprudenței CEDO privind obligația statului de a continua urmărirea penală, chiar și în lipsa manifestării de voință a victimei, atunci când interesul public o impune (mai ales la fapte grave de violență domestică). 

Un punct comun însă între situațiile subliniate de raport și cele de renunțare la urmărirea penală pe fondul lipsei interesului public ar putea fi însă uneori tocmai percepția că faptele sunt considerate simple „probleme private” - pe care victimele ar trebui să le rezolve cum anume însă? 

Totodată, din mulțimea faptelor pentru care s-a luat această decizie de către procurori, cât de mic este, oare, procentul pentru care decizia a fost luată contrar rațiunii penale, doar pe fondul unor condiții extrinseci cauzei, ce caracterizează sistemul judiciar?