Opinie: Statul, între arbitru exigent și angajator indulgent. Mitul stabilității locului de muncă la stat și lecția responsabilității individuale

• Statul aplică standarde duble în relațiile de muncă: este un arbitru inflexibil pentru angajatorii privați, dar devine indulgent când este el însuși angajator.
• Procesele de restructurare din sectorul public sunt gestionate prin derogări de la dreptul comun, iar reconversia profesională pentru bugetari este adesea doar o formalitate.
• Discriminarea la angajare a foștilor bugetari este ilegală conform legislației, dar în practică este extrem de dificil de probat și sancționat.
• Mitul locului de muncă sigur la stat s-a spulberat, iar responsabilitatea dezvoltării profesionale și adaptabilității revine acum fiecărui individ.

Dincolo de analiza cauzelor invocate și prezentate în spațiul public (conform acestui articol, de exemplu) – diferențe de ritm, de cultură organizațională sau de competențe – se conturează o problemă de fond, una care scoate în evidență o profundă ipocrizie a statului român. Este vorba despre dubla măsură pe care acesta o aplică în relațiile de muncă: una pentru ceilalți și una, mult mai permisivă, pentru sine.

Când statul este arbitru: Exigență maximă și toleranță zero

În rolul său de reglementator și organism de control, prin instituții precum Inspecția Muncii, statul se prezintă ca un arbitru inflexibil. Angajatorii din sectorul privat sunt supuși unor controale riguroase și sunt obligați să respecte, la virgulă, fiecare dispoziție a Codului Muncii și a legislației conexe. De la sănătatea și securitatea în muncă, la timpul de lucru și de odihnă, și mai ales la procedurile complexe de încetare a contractelor individuale de muncă, nicio abatere nu este, teoretic, tolerată. Orice proces de concediere colectivă, de pildă, impune angajatorului privat obligații clare: consultări cu sindicatele, notificări, elaborarea unor planuri sociale și, esențial, implementarea unor măsuri active menite să combată șomajul, precum serviciile de reconversie profesională prin formare și recalificare.

Acest cadru normativ, de altfel corect și aliniat la directivele europene și la convențiile Organizației Internaționale a Muncii, are ca scop protejarea salariaților și asigurarea unui echilibru în raportul de forțe. Statul, în calitatea sa de „gardian al legii”, se asigură că toți ceilalți jucători din piață respectă regulile.

Când statul este jucător, regulile se schimbă

Paradoxal, atunci când statul își schimbă rolul și devine cel mai mare angajator din țară, rigoarea legii pare să dispară. Procesele de restructurare și disponibilizare din sectorul public sunt adesea gestionate prin acte normative cu caracter special, ordonanțe de urgență care derogă de la dreptul comun, creând un cadru mai favorabil pentru angajator, adică pentru stat.

Conceptul de „reconversie profesională”, atât de clamat în discursul public și impus cu strictețe (cel puțin în teorie) companiilor private, devine în acest context o formalitate birocratică. Măsurile de sprijin pentru bugetarii disponibilizați sunt, în cel mai bun caz, generice și deconectate de realitățile dinamice ale pieței muncii. 

Ajungem astfel la o întrebare legitimă: cât de eficiente sunt aceste programe și în ce măsură pregătesc ele, cu adevărat, un fost funcționar pentru exigențele unui post în IT, în vânzări sau în logistică? 

Răspunsul, din păcate, este evident și îl regăsim în dificultățile pe care acești oameni le întâmpină. Statul își ignoră astfel obligația fundamentală de a oferi o protecție reală și eficientă propriilor angajați în fața riscului social al șomajului.

Discriminare la angajare: O realitate ilegală, dar greu de probat

În acest peisaj complicat, apare o altă problemă juridică și morală. A afirma, ca angajator, că excluzi din start o întreagă categorie de candidați – în speță, „foștii bugetari” – reprezintă o încălcare flagrantă a principiului nediscriminării, consacrat atât de Constituția României, cât și de Declarația Universală a Drepturilor Omului și transpus în legislația internă prin OG nr. 137/2000. Criteriul de selecție trebuie să fie competența, nu istoricul profesional la stat sau la privat.

Cu toate acestea, realitatea este că o astfel de discriminare este extrem de dificil de probat, de aici și seninătatea cu care unii angajatori declară public acest lucru. Niciun angajator nu va motiva în scris o respingere prin faptul că aplicantul a lucrat la stat. Se vor invoca întotdeauna motive aparent obiective, legate de lipsa de potrivire cu cerințele postului sau chiar de libertatea de a alege un candidat. Astfel, deși legea există, protecția pe care o oferă este adesea iluzorie.

Concluzie: Iluzia siguranței și imperativul adaptabilității

Lecția cea mai importantă care trebuie extrasă din acest context este spulberarea unui mit, acela al locului de muncă sigur la stat, un post călduț de unde vei ieși direct la pensie. Stabilitatea de altădată a devenit o iluzie, iar angajații din sectorul public sunt la fel de expuși la volatilitatea pieței muncii ca și cei din privat.

În final, responsabilitatea se întoarce la individ. Indiferent de angajator – stat sau companie privată – singura garanție a relevanței profesionale pe termen lung este investiția constantă în propria dezvoltare. Învățarea continuă, dezvoltarea de noi competențe (digitale, lingvistice, sociale) și cultivarea adaptabilității nu mai sunt opțiuni, ci necesități absolute. Epoca în care statul-tată oferea un viitor previzibil s-a încheiat. Acum, mai mult ca oricând, viitorul profesional stă în mâinile fiecărui lucrător, în capacitatea sa de a rămâne competitiv și valoros într-o lume a muncii în permanentă schimbare.