avocatnet.ro 
- Proiectul de lege pentru interzicerea obligării șoferilor la încărcat-descărcat marfa abordează o problemă reală, dar ignoră că legislația actuală deja nu permite această practică.
- Clasificarea Ocupațiilor din România definește clar că șoferii de autocamioane au doar atribuția de a conduce vehicule pentru transportul mărfurilor, nu și manipularea acestora.
- Contractul individual de muncă și fișa postului limitează legal sarcinile unui angajat, iar orice solicitare în afara acestora reprezintă o modificare unilaterală ilegală a contractului.
- Problema reală nu este absența legislației, ci neaplicarea celei existente, inclusiv a normelor de securitate și sănătate în muncă care deja protejează șoferii.
Paradoxul este însă că inițiatorii își fundamentează demersul pe o pretinsă „lacună legislativă”, sugerând că legislația actuală „nu interzice explicit obligarea șoferului la descărcare”. Această afirmație ridică un serios de întrebare cu privire la cunoașterea și aplicarea legislației muncii în România. Spun acest lucru deoarece România are deja reglementări clare care delimitează strict atribuțiile șoferilor, iar acestea nu includ manipularea mărfurilor.
O simplă consultare a Clasificării Ocupațiilor din România (COR), bazată pe standardul internațional ISCO 08 și pe standardul european ESCO, ne arată (așa cum reiese și din imaginea extrasă din COR) că ocupația de „Șofer de autocamioane și mașini de mare tonaj” (Cod COR 833201) presupune exclusiv „a conduce autovehicule grele pentru a transporta mărfuri, soluții lichide și materiale grele pe distanțe scurte sau lungi”.
În nicio descriere a grupei de bază 8332 nu sunt menționate atribuții de încărcare sau descărcare. Mai mult, din perspectiva securității și sănătății în muncă (SSM), un șofer este instruit și evaluat pentru riscurile asociate conducerii autovehiculului, nu pentru cele specifice manipulării manuale a maselor grele sau operării unor echipamente de ridicat, sarcini care, conform propunerii legislative, revin de drept beneficiarului sau furnizorului. Prin urmare, deși putem saluta intenția de a proteja lucrătorii, nu putem ignora faptul că această propunere de legiferare pare mai degrabă o reconfirmare a unor reguli deja existente, dar flagrant ignorate de cei care se presupune că trebuie să cunoască legea întrucât ... o scriu.
Adevărata problemă nu este vidul legislativ, ci lipsa de aplicare a legii, iar noua inițiativă riscă să creeze impresia falsă că, până la adoptarea ei, obligarea șoferilor la aceste munci suplimentare ar fi o practică legală.
Contractul individual de muncă și fișa postului sunt barierele legale deja existente
Dacă argumentul bazat pe COR poate părea prea tehnic sau abstract, analiza devine incontestabilă când o raportăm la actul fundamental care guvernează relația dintre angajat și angajator, contractul individual de muncă.
Legislația muncii din România este clădită pe principiul consensualității și al bunei-credințe, iar obligațiile părților sunt strict delimitate. Codul muncii, prin art. 17 alin (3) lit. d), este extrem de clar: angajatorul are obligația de a informa salariatul, anterior încheierii contractului, cu privire la „funcția/ocupația conform specificației Clasificării ocupațiilor din România [...] precum și fișa postului, cu specificarea atribuțiilor postului”.
Această „fișă a postului” nu este un document facultativ și nici un simplu ghid. Conform Ordinului nr. 2171/2022, care aproba modelul-cadru al contractului individual de muncă, fișa postului constituie anexă la contractul individual de muncă.
Prin urmare, situația este următoarea:
- Salariatul (șoferul) semnează un contract pentru ocupația specifică din COR (ex: 833201 - conducător auto transport rutier de mărfuri).
- Anexat la contract, primește o fișă a postului care, legal, nu poate conține decât atribuțiile specifice acelei ocupații – adică transportul mărfii, siguranța acesteia în tranzit și întreținerea vehiculului, dar fără elemente care intră în altă categorie, cum ar fi mecanic sau electromecanic auto, care sunt în grupa de bază 7231.
- Orice solicitare de a îndeplini o sarcină din afara fișei postului (cum ar fi încărcarea/descărcarea mărfurilor) reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă, practică interzisă de Codul Muncii. Salariatul are deplină acoperire legală să refuze.
Încălcarea directă a cadrului normativ în privința SSM
Argumentul devine și mai solid dacă privim din perspectiva Legii nr. 319/2006 (Legea securității și sănătății în muncă). Expunerea de motive a noii propuneri susține că legea va „reduce accidentele de muncă generate de manipularea mărfurilor”.
Ironia este că tocmai Legea 319/2006 interzice deja, în mod implicit, dar ferm, practica pe care noua lege vrea să o combată.
Conform Legii 319/2006, angajatorul are obligația fundamentală de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. Acest lucru se realizează, în principal, prin două măsuri: evaluarea riscurilor și instruirea lucrătorilor.
Un șofer este evaluat și instruit pentru riscurile specifice activității sale: riscuri rutiere, oboseală la volan, riscuri ergonomice ale poziției de șofat. Pe de altă parte, lucrătorii desemnați pentru încărcare/descărcare (gestionar, manipulant marfă, stivuitorist) sunt evaluați și instruiți pentru riscuri complet diferite: manipularea manuală a maselor grele, riscuri de strivire, riscuri de operare a echipamentelor de ridicat (ex. stivuitoare, transpalete electrice).
Atunci când un angajator sau un beneficiar (care poartă la rândul său răspundere în materie de SSM la locul său de descărcare) îi cere unui șofer să încarce marfa, practic îl obligă să execute o operațiune pentru care: a) Nu are atribuții în fișa postului; b) Nu a fost supus evaluării de risc specifice; c) Nu a primit instruirea SSM obligatorie pentru acea sarcină.
Aceasta este deja o încălcare flagrantă a Legii 319/2006. În loc să recunoaștem că un șofer nu poate legal să descarce marfa (pentru că nu este instruit SSM pentru asta), noua propunere creează impresia că el poate, dar acum se va introduce o interdicție suplimentară. Este o abordare legislativă care, deși bine intenționată, confirmă o neînțelegere a mecanismelor de protecție deja existente.
Pericolul „supra-legiferării” este chiar o protecție specială care slăbește regula generală
Această neconcordanță dintre scopul declarat al propunerii și realitatea juridică existentă este vizibilă și la nivel internațional. Expunerea de motive menționează corect alinierea la cadrul european și bunele practici, însă omite să precizeze că practica obligării șoferilor la încărcare/descărcare reprezintă deja o încălcare directă a reglementărilor europene stricte privind timpii de muncă, de conducere și de odihnă. Timpul petrecut la rampă, manipulând paleți – adesea neînregistrat corespunzător – este timp de muncă ce afectează direct odihna obligatorie, punând în pericol exact siguranța rutieră pe care aceste directive o protejează. De asemenea, principiile fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM) susțin definirea clară a sarcinilor și asigurarea unui mediu de lucru sigur, principii deja transpuse integral în legislația noastră prin Codul muncii și legislația specifică SSM.
Adevărata și, poate, cea mai mare problemă a acestei inițiative nu este însă redundanța ei. Problema fundamentală este precedentul periculos pe care îl creează și subminarea principiilor generale ale dreptului muncii.
Legiferând explicit că șoferii (o singură categorie ocupațională) nu pot fi obligați să presteze activități în afara celor prevăzute în COR și în fișa postului, legea transmite, per a contrario, un mesaj alarmant: în cazul celorlalte milioane de salariați din România, care nu beneficiază de o astfel de lege specială, acest lucru ar fi permis.
Să urmăm logica propunerii: dacă mâine un angajator îi cere unui contabil să spele geamurile biroului sau unui programator să repare instalația sanitară, vom avea nevoie de o altă lege specifică, punctuală, pentru contabili și programatori, care să interzică acest abuz?
Evident că nu. Protecția generală și universală este deja oferită de Codul muncii și de caracterul obligatoriu al fișei postului (anexă la CIM), care delimitează sarcinile pentru absolut toți salariații, indiferent de ocupație. Prin crearea unei protecții speciale pentru un singur grup/categorie profesională, inițiativa slăbește, paradoxal, protecția generală, sugerând că regula universală a contractului de muncă nu este suficient de puternică.