CJUE: Un judecător ce îndeplinește sarcinile unui post vacant în instanța în care activează, în plus față de cele ale postului său, nu are dreptul la o compensație în mod necesar financiară

• Compensarea muncii suplimentare a magistraților exclusiv prin timp liber (fără opțiunea plății în bani) este compatibilă cu principiul independenței judecătorilor garantat de dreptul UE, dar posibilitatea de a beneficia de acel timp liber trebuie să fie efectivă.
• Remunerația adecvată a judecătorilor, esențială pentru independența lor, nu include obligativitatea compensării financiare a sarcinilor suplimentare asumate în contextul deficitului de personal.
• În România, compensarea muncii suplimentare a magistraților se face exclusiv prin timp liber, conform OUG-urilor emise anual începând cu 2018.
• Remunerația adecvată a judecătorilor trebuie să asigure independența economică și protecția împotriva corupției, incluzând atât salariul de bază cât și sporurile.

Situația de fapt și cum s-a ajuns la CJUE

Tribunalul Galați din România s-a confruntat în ultimii ani cu o problemă legată de deficitul de personal din cadrul instanței, ceea ce a dus la o serie de provocări pentru judecători. Unul dintre aceștia a reclamat că, începând din 2019, de când a apărut această problemă de personal, a preluat nu doar sarcinile specifice postului său, ci și pe cele corespunzătoare unor posturi vacante. 

În acest context, el a formulat o acțiune în justiție prin care a cerut plata unei compensații financiare pentru munca suplimentară, calculată nu în regimul obișnuit al orelor suplimentare, ci ca parte din salariile nete și indemnizațiile aferente posturilor vacante, împărțite la numărul de judecători efectiv în activitate, pentru perioada 2019-2021 și pentru anii următori, până la ocuparea posturilor.

Tribunalul București a respins acțiunea, reținând, în special, că, în temeiul OUG nr. 114/2018, OUG nr. 130/2021 și OUG nr. 168/2022, munca suplimentară a personalului bugetar se poate compensa doar cu timp liber, nu și cu bani. 

Într-adevăr, încă din 2018, dacă ne raportăm la perioada de când se aplică Legea salarizării bugetarilor, Guvernul a dat anual ordonanțe de urgență prin care a stabilit că pentru personalul din sectorul bugetar (inclusiv magistrați), munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru, precum și cea prestată în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale, nu poate fi plătită, ci doar compensată cu timp liber. Compensația financiară este exclusă pentru perioadele vizate de ordonanțe, o prevedere similară fiind în vigoare chiar și în 2024 și în 2025.

Nemulțumit de decizia tribunalului, reclamantul a decis să formuleze apel. În fața acesteia, el a arătat că, în condiții de deficit cronic de personal, compensarea cu timp liber este doar teoretică raportat la volumul efectiv de muncă, iar în practică judecătorul nu se poate bucura nici de concediul anual de odihnă, nici de timpul liber corespunzător orelor suplimentare.

Curtea de Apel București a întrebat, în esență, dacă dreptul Uniunii - în special art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina art. 2 TUE, a punctelor 5 și 7 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, precum și a art. 3 și 5-7 din Directiva 2003/88/CE privind organizarea timpului de lucru - se opune unei dispoziții legislative naționale care:

• interzice plata orelor suplimentare lucrate de un judecător, ca urmare a deficitului de personal în instanța în care funcționează,

• prevede doar compensarea cu timp liber a muncii suplimentare efectuate peste durata normală a timpului de lucru și în zilele de repaus săptămânal și de sărbători legale,

• într-un context în care, dacă ar fi pusă în aplicare, această compensare prin timp liber ar afecta concediul anual de odihnă.

Cu alte cuvinte: poate un sistem în care judecătorii nu primesc niciodată bani pentru orele suplimentare, ci doar timp liber – riscând să-și „mănânce” concediul – să fie compatibil cu principiul independenței judecătorilor, așa cum este el garantat de dreptul UE?

Decizia CJUE

În hotărârea dată azi în cauza C‑272/24, Curtea de Justiție a subliniat că independența judecătorilor este esențială pentru un proces echitabil și că remunerația adecvată este o parte integrantă a acestei independențe. Totuși, Curtea a stabilit că nu există o contradicție între principiul independenței judecătorilor și o reglementare care exclude compensația financiară pentru sarcini suplimentare, iar acordarea de timp liber ca formă de compensare este suficientă.

CJUE începe prin a clarifica obiectul real al întrebării și prin a o reformula, practic: o dată, că Directiva 2003/88 nu reglementează, în principiu, remunerația, ci doar aspecte precum repausul zilnic, repausul săptămânal, timpul maxim de lucru și concediul anual plătit; apoi, instanța de trimitere (Curtea de Apel București) nu arată concret în ce fel regimul de compensare cu timp liber ar încălca dreptul la concediu anual plătit și nu rezultă din dosar că ar exista, prin sine, o atingere dovedită a acestui drept; ca atare, a spus CJUE, analiza problemei în lumina Directivei 2003/88 nu este necesară pentru a răspunde la întrebare, iar centrul de greutate al speței se mută de la această directivă, la articolul 19 TUE și la exigențele de independență a judecătorilor în UE.

• trebuie să fie suficient de ridicată, având în vedere contextul socioeconomic al statului, pentru a asigura o independență economică reală și pentru a proteja judecătorii de riscul de corupție sau influență;include nu doar salariul de bază, ci și sporurile și indemnizațiile specifice (vechime, funcții de conducere etc.);

• nivelul remunerației se apreciază, între altele, prin raportare la salariul mediu din statul membru;

• nu este necesar ca remunerația judecătorilor să fie la nivelul sau peste remunerațiile altor profesii juridice liberale (avocați), care se află într-o situație diferită, dar politica de salarizare trebuie să fie coerentă și să facă profesia atractivă pentru juristi de înaltă calificare;

• modalitățile de stabilire a remunerației nu trebuie să genereze îndoieli cu privire la independența față de puterile legislativă și executivă și trebuie să poată fi supuse unui control jurisdicțional efectiv.

Statele membre au, totuși, o marjă largă de apreciere în organizarea cheltuielilor publice și în stabilirea remunerației judecătorilor, dar această marjă este limitată de obligația de a nu submina, în percepția justițiabililor, independența și imparțialitatea instanțelor.

Condițiile în care măsurile bugetare derogatorii sunt compatibile cu independența magistratului

CJUE analizează apoi, în abstract, ce condiții trebuie să îndeplinească o măsură legislativă, precum e cea cuprinsă într-o ordonanță dată la noi, pentru a fi compatibilă cu articolul 19 TUE. Sunt trasate cinci exigențe principale: măsura să fie legală, previzibilă și transparentă, să existe un obiectiv legitim de interes general (de ex: eliminarea unui deficit public excesiv, măsura să nu vizeze doar o categorie de angajați ai statului), să fie proporțională, să fie menținut, chiar și cu această măsură, un nivel adecvat al remunerației judecătorului, iar, nu în ultimul rând, să existe un control jurisdicțional efectiv (adică măsura să poată fi contestată).

Fără a aplica direct normele la speță (acesta fiind rolul instanței naționale), CJUE oferă indicii concrete Curții de Apel București în acest caz: 

• derogarea pe care o conțin prevederile OUG nr. 114/2018, OUG nr. 130/2021 și OUG nr. 168/2022 se aplică pe perioade determinate (2019-2022, ulterior extinse), ceea ce, în principiu, corespunde exigenței de temporaritate;  

• preambulurile ordonanțelor indică explicit imperativul respectării țintei de deficit; Curtea subliniază totuși că trebuie verificat dacă posturile vacante ale judecătorilor sunt sau nu bugetate – dacă sunt bugetate, dar neocupate, iar economiile realizate nu sunt coerent legate de obiectivul de deficit, acest lucru ar putea ridica semne de întrebare cu privire la caracterul sistematic și coerent al măsurii;

• textele din acele ordonanțe se aplică „personalului din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere”, deci nu vizează doar judecătorii, ci o categorie mai largă de salariați plătiți din fonduri publice, ceea ce corespunde exigenței ca măsura să nu fie selectivă.

Foarte important, CJUE atrage atenția asupra a două puncte pe care instanța de trimitere trebuie să le verifice în concret:

1. Dacă măsura reprezintă doar o limitare a formei compensației, nu o reducere a remunerației: Curtea de Apel trebuie să stabilească dacă ordonanțele se rezumă la a limita natura compensației pentru orele suplimentare (de la bani la timp liber), fără a produce, în fapt, o diminuare a remunerației adecvate a judecătorilor.

2. Dacă judecătorii pot valorifica în mod efectiv timpul liber în compensare: Având în vedere riscurile semnalate (volum mare de muncă, răspundere disciplinară etc.), instanța trebuie să verifice dacă, în realitate, judecătorii nu sunt descurajați sau împiedicați să își ia timpul liber compensatoriu. Dacă, în practică, timpul liber este imposibil de acordat sau se suprapune cu concediul anual, golindu-l de conținut, atunci compensarea „doar cu timp liber” devine iluzorie și poate pune probleme din perspectiva independenței și a protecției efective a sănătății și vieții private.

În ceea ce-l privește pe judecătorul-reclamant, Curtea observă că acesta nu a solicitat, în perioada vizată, timp liber în compensare și nici nu a dovedit (prin evidențe de timp de lucru) orele suplimentare efectuate. Mai mult, metoda sa de calcul – raportată la salariile posturilor vacante – îl apropie de o critică a nivelului remunerației în ansamblu, nu doar a modului de compensare a orelor suplimentare.