George Coşbuc
Patria română
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
ªi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
ªi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii. -
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă data,
Suspinând cu toţi odată
ªi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
ªi ea sfânta să ne fie!
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
ªi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
ªi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
ªi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
"Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
ªi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"
Mihai Eminescu-Scrisoarea a III-a,-fragment-
Repetabila povara
-Adrian Paunescu-
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc.
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor.
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim şi de ei, după lungi săptămâni,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni.
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit, trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
ªi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns,
Însă, pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii, cum c-ar fi norocoşi.
ªi ca nişte stafii, ies arare la porţi,
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine-ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
ªi, în genere, sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici.
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
ªi se uită la tine, ca şi când te-ar ruga.
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţe povara acestui apus.
ªi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar cândva vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii.
ªi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
ªi nu văd nici un ochi de pe lume plângând.
ªi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
George Coşbuc
Scumpă ţară românească
Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!
ªi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.
Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
ªi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!
:stunned:
Mihai Eminescu
Scrisoarea III
.....................................................................................
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
ªi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!
ªi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
ªi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
:yes:
Dor
George Baciu
Nu pot să dorm şi am ieşit afară,
Să mă mai plimb, poate că somnul vine,
Mai trag câte un fum dintr-o ţigară
ªi mă gândesc în linişte la tine.
Sunt singur şi e miez de noapte,
Eu mă gândesc la a mea Românie
ªi parcă simt miros de fructe coapte
ªi parcă văd pădurea ruginie.
Mi-e dor de ţara mea frumoasă
Cu pajişti verzi şi ape cristaline,
Mi-e dor de tot ce am lăsat acasă
În zbor m-aş înălţa să vin la tine!
Mi-e dor, pădurile să le cutreier
ªi să beau apă rece de izvor,
S-ascult în noapte cântul unui greier
ªi mândra să m-aştepte în pridvor.
Este o noapte neagră-ntunecată,
Doar ici-colea zăreşti câte-o lumină.
Eu meditez şi mă întreb de-odată:
Ce caut eu într-o ţară străina?
( Kabul 17.10.2006)
Talibanii
George Baciu
Am petrecut destule-n a mea viaţă
Bune şi rele, cum vrei să le zici.
Dar nu îmi amintesc nici ca prin ceaţă
Să fi văzut ce-am întâlnit aici.
Am cunoscut o lume anormală,
În care gustul pentru crimă e nativ
ªi-n care fratele cu frate se omoară
Dar nu am înţeles din ce motiv.
Am petrecut destule-n astă lume
Căci am trecut peste cincizeci de ani.
Am cunoscut şi rele, chiar şi bune,
Dar n-am să-i înţeleg pe talibani.
Ei nu pun niciodată preţ pe viaţă
ªi nu-nţeleg raţiunea lor de-a fi,
Căci plănuiesc în fiecare dimineaţă
Câţi oameni să ucidă-n acea zi.
(Kabul 17.10.2006)
Dor
Nu pot să dorm şi am ieşit afară,
Să mă mai plimb, poate că somnul vine,
Mai trag câte un fum dintr-o ţigară
ªi mă gândesc în linişte la tine.
Sunt singur şi e miez de noapte,
Eu mă gândesc la a mea Românie
ªi parcă simt miros de fructe coapte
ªi parcă văd pădurea ruginie.
Mi-e dor de ţara mea frumoasă
Cu pajişti verzi şi ape cristaline,
Mi-e dor de tot ce am lăsat acasă
În zbor m-aş înălţa să vin la tine!
Mi-e dor, pădurile să le cutreier
ªi să beau apă rece de izvor,
S-ascult în noapte cântul unui greier
ªi mândra să m-aştepte în pridvor.
Este o noapte neagră-ntunecată,
Doar ici-colea zăreşti câte-o lumină.
Eu meditez şi mă întreb de-odată:
Ce caut eu într-o ţară străina?
( Kabul 17.10.2006)
avocatnet.ro explicăm legislația
luiza2008, utilizator
Darie Tudor, utilizator
rosu gheorghe 
justitiarul3 
Andreea-Ionescu