Poezii despre România, despre guverne trecãtoare și despre noi

Imn catre necunoscuti
de A.E. Baconsky

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.

Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare.

:luck:

Țepeș și solii

de Dimitrie Bolintineanu

Temerea domnește peste București;
Popolul îneacă curțile domnești;
Căci doi soli veniră de la-mpărăție
Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie.
Toți boierii țării veseli însoțesc
Și cu pompă mare spre palat pornesc.
Tepeș îi primește într-a sa mândrie.
Solii-naintează... — „Doamne, pace ție!
Însă încetează de a mai domni.

Sau te pregătește astăzi a muri!"
La aceste vorbe toți sunt în unire
Și toți trage pala spre a lui lovire.
— „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat,
Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat?
Ascultați, voi, care mai aveți simțire
De români și lacrimi în nenorocire!
Viață și domnie le nesocotesc
Ale mele lupte vouă-o dovedesc;
Însă țiu la țară, țiu la neatârnare;
Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare!
Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini
Au vărsat atâta sânge de români!
Dar al vostru sânge ce mi se tânjește,
Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește.

În mijlocul celor ce mă-nconjurau.
Și pe o coroană țara lor trădau,
Nu puteam într-altfel face eu unire,
Ca să scap românii de a lor robire.
Dară, brațu-acesta este sângerat,
Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!"

La aceste vorbe, ceata ostășească
Strigă cu poporul: „Tepeș să trăiască!"
Speriați, boierii prin ferestre scap;
Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.

Clopotul Reintregirii
-Adrian Paunescu-

Cat flamura ros-galbena-albastra
Ne este prag si steag si ideal,
Veniti romani, veniti la Mecca noastra,
Veniti la Alba Iulia-n Ardeal.

Bat clopote cantand Reintregirea
Si sufletul ia foc in clopotari,
Intai Decembrie ne e unirea
Si stralucirea Romaniei Mari.

Mihai Viteazul intra-n catedrala
Si are harta Daciei in maini,
Intr-insul Burebista se rascoala
Si-apoi pe vatra lui se nasc romani.

Si iar incepe clopotul sa bata,
Si sangereaza sutele de ani,
In osul natiei se-aude-o roata
Muscand din Horea, Closca si Crisan.

Si iar la Alba Iulia ni-i flancul
Pe care ardem si ne batem toti,
Cand dinspre Apuseni rasare Iancu
Ca un Isus Cristos cu chip de mot.

Dar e un an care nicicand nu trece,
Un an pe care-n veci il vom dori,
O mie noua sute optsprezece,
Al nostru an de fiecare zi.

Ne fie el de-a pururea an-noul
In lupta cu problemele de azi,
Cantam din Alba Iulia eroul
Pe reintregitorul cel viteaz.

Egloga Destinului Tragic

de George Tarnea

Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Sa stie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încaput
Si sa n-astepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Ca el, oricum, din post în post,
E învatat s-o duca prost
Si harazit sa fie trist...
M-apuca plânsul, deci exist!

Trebuiau sa poarte un nume - Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrân, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara în jurul focului poezii –
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrând la stâna lor câinii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramânea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bârsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adânci
Si un tânar care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagana fara vânt ?

Acest tânar cu ochi mari,
Cât istoria noastra,
Trecea batut de gânduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarând plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.