Un pământ numit România
de Nichita Stănescu
I
ªi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.
ªi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.
A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.
Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.
A venit la mine "Da"
care tocmai învia
şi-a venit la mine "Nu"
de însumi vărsat în tu.
Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.
II
Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.
III
Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, "are" în "nu are" ,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.
IV
Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
nepotcovit, neânjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.
Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.
Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.
Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.
Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.
Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.
V
De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.
ªi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.
Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.
De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.
Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.
Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.
Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne...
Pentru un om o, câtă lume!
Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.
Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!
Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.
Nichita Stănescu - Noi
Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.
Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.
Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.
ASTEPT ANUL UNU - Magda Isanos
Astept anul unu.
Anul pãcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dãrâmate.
Inima mea de pe-acuma murmurã: "Frate,
iartã-mã pentru urile strãmosesti
si-n numele suferintelor omenesti,
dã-mi mâna."
Si eu am muscat tãrâna
si-am plâns.
Cei scumpi erau morti si focul cãminului stâns,
în patria incendiatã.
Sângele lumina, aurorã ciudatã.
Zare dupã zare cãdea,
înainte si-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri si munti.
Si nimeni nu era mai mare ca marii
soldati anonimi.
Înfricosate, cenusii multimi
din calea noastrã se trãgeau ca apa.
Obuzele ucideau si sãpau totodatã groapa
copilului nevârstnic si mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punti aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasãre imaculatã.
Miliardarul îsi fuma havana:
"O, lume minunat asezatã!..."
(Viermele îngrãsându-se-n rana
vesnic însângeratei omeniri...)
Frate, sã nu mai avem amintiri
si visuri sovine.
Tu fãuresti unelte ca si mine.
Lucrezi pãmântul. Poate scrii cãrti.
Sunt vetre sãrace si-n alte pãrti
de lume, si eu te cunosc dupã fatã
cã-n fiecare zi te scoli dimineatã,
si seara te culci târziu.
Dã-mi mâna, sã dãrâmãm abatoarele
istoriei. Iesi din sicriu
si priveste: rãsare soarele....
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
Destinul - Alexandru Macedonski
Se zice ca Destinul sta-n mana omeneasca…
Astearna-si fiecare de vrea sa s-odihneasca…
Medaliile, insa, au vers, ca si revers…
Muncesti si mori de foame… Stai trantor, faci palate…
Numeasca-l muritorii, Noroc, Fatalitate,
Cu talpile-i gigantici apasa-n Univers!
In cale ne sta vecinic privind la orisicare…
Si-n clipa, de voieste, te face mic sau mare…
Puternic fii ca Cezar, ca el te face mic;
Fii mic, ca te ridica sa fii atotputernic;
El singur este mare, iar omul e nemernic,
Nemernic si nimic!
Precum se duce fulgul oriunde vantu-l duce,
Oriunde hotaraste, – acolo ne conduce!…
Sa radem sau sa plangem ramane neschimbat,
E surd si nu ne-aude; e orb si merge-orbeste,
Zburand pe dibuite, inalta, fericeste,
Coboara nencetat!
Asteapta-l cu rabdare sau tremura de frica,
De vrea, el te scufunda, de vrea, el te ridica!
Vartej fatal, te baga in cercu-i de otel,
Si, faca-ti fericirea, sau chiar sa ti-o sugrume,
Pe fata puie-ti rasul, sau dorul s-o consume,
Te tine-nchis in el!
Intemeiaza tronuri si pe-altele sfarama
Un fulg e omenirea in mainile-i de-arama!
Cu regi si cu popoare se joaca nemilos!
Adeseori ridica la culmile de stima
Un suflet fara aripi, un corp manjit de crima,
Si-adeseori Virtutea ramane trista jos!
In cartea sa fatala pe toti inscrisi ne are
Pe cersetorul garbov si pe-mparatul mare!
Si toti deopotriva in fata lui raman!
Dar el, de sapa-adesea si dreptilor mormantul,
Incai au si monarhii ce stapanesc pamantul,
Intr-insul un stapan!
STRIGATUL INIMII
de Alexandru Macedonski
Avanta-te, suflet, prin dulce cantare
Si spune la lume, cand este tradare,
Ca s-o desteptam!
Caci dulcea-ne tara tradata greu este;
Romane, la arme! Poetu-ti da veste,
Cu toti sa luptam!
Invinge-vei oare? Nimic nu retine
Torentul ce curge si spre mare vine,
De insusi impins.
Zdrobeste odata si lantul sclaviei,
Iar dupa-aceea te da bucuriei,
Cand tu ai invins!
Vezi cine-n tacere, pumnalu-si gateste!
Vezi sub aste roze c-aspida-si taraste
Un corp veninat,
D-aceea acuma, la ar me, romane!
Nimic decat lupta, alt nu-ti mai ramane,
Cand esti oprimat;
Cand legea cea sancta vedea-vei calcata...
O lege prin lupte ce fu proclamata!...
Nu! Nu vei tacea;
Sub stindardul tarii, cu toti ne vom strange;
Calcatorii legii vor zace in sange;
Ne vom razbuna!
Romane,-ti trebuie, spre a te conduce,
Un cap unde mintea, mai mult va straluce,
Si tu-l vei gasi!
Un om ce renunta la tot pentru tara,
Nu unul ce este o cumplita hiara
Cand poate zdrobi!
avocatnet.ro explicăm legislația
rosu gheorghe 
justitiarul3 
Andreea-Ionescu