A fost odata ca ca ca niciodata, pe vremea cand pamantul era mai mult lat decat lung, un scriitor iscusit intr-ale slovei, caruia tare ii mai placea sa-si amuze cetitoriu.
Si iata ce asternu' el pe hartie (la 5.42 dimineata :))...inainte de a-si varsa cafeaua pe tastatura ):
Intr-adevar..... tara era frumoasa, bogata si pe strazi curgea lapte si
miere, dar......
imparatul pletos cu primul sfetnic, care era inalt de statura, iar acest
lucru il complexa, nu reuseau sa foloseasca aceste comori.
Plateau foarte multi bani pe studii care sa stabileasca cum sa fie transportate aceste minunatii, studii care au secatuit bugetul imparatiei.
Degeaba poporul spunea ca aceste bogatii trebuie doar folosite,
dar cei doi plateau studii ce durau secole....
Asta inseamna o conducere inteleapta.
Si blestemul cazu cu atat mai greu peste locuitorii din Tara Minunilor, cu cat acestia mai erau indatorati (pe persoana fizica :))...la vreo cinci banci) si mai erau si inglodati in datorii (pe persoana juridica) , ca aveau pravalie cu chirie si marfa pe datorie.
Harnici cum erau nici nu au stat mult pe ganduri si au deschis gogoserie langa langoserie. Dar nimic nu-i oprea in goana lor. Si cum prindeau niste bani...cum ii aruncau pe fereastra.
Ca sa nu se faca de minunea minunilor, unii dintre ei, cei mai putin stiutori, asteptau sa le pice mura-n gura, asa incat au dat o grozavie de bani pe know-how-uri si pe alti bani, dar mai scumpi.
Degeaba dadura altii ochii peste cap, vazand ca ajung la fundul sacului.
Nici usturoi n-am mancat, nici gura nu ne miroase ! spuneau ei. Si au inceput a pune tara la cale...
Si ajungand ei la fundul sacului au privit mirati cum s-a sculat printesa cea blonda si a spus:
-Lung somn am mai dormit vitejii mei!...si in ce hal a ajuns tara asta...
Si cum printesa cea blonda era fire energica...s-a pus pe treaba. A angajat vreo doi spanioli sa-i promoveze minunea de tara...