Câteva ‘pilde’ scrise de Félix Lope de Vega, cel ce şi-a poetizat fiecare trăire într-un stil temperamental de o mare respiraţie lirică:
Spre singurătăţi mă duc…
Spre singurătăţi mă duc
şi din ele-am a mă-ntoarce,
căci spre-a drumeţi cu mine,
mi-ajung gândurile. Oare
ce-o avea cătunul unde-mi
duc şi-o viaţă,-mi duc şi-o moarte,
căci, venind din mine însumi,
nu pot s-ajung prea departe.
Nu-i bine, nici rău de mine,
mintea-mi spune: -n omul care
este tot numai un suflet,
trupul e ca o-nchisoare.
Inţeleg tot ce-mi ajunge,
una nu pricep, cum poate
să rabde neştiutorul
toată-a lui înfumurare?
Din tot ce mă necăjeşte
scap fără vreo greutate,
dar nu scap de ce primejdii
poate-un prost să-mi scoată-n cale.
El ar spune că eu-s prostul,
cu pricini neadevărate,
că-umilinţa şi prostia
casă bună nu pot face.
Stiind numai deosebirea
văd ca şi-unul şi-altul poate:
nebunia-i e trufie,
iar dispreţu-mi mi-e-nchinare.
Sau, mai ştii, e cu putinţă
să nu le ştiu eu pe toate,
sau cei ce fac pe-nţelepţii
sunt doar fiindcă lor le-o pare.
“Stiu doar că nu ştiu nimica”,
zise-un filozof ce toate
socotelile-şi făcuse
de umilinţă, unde-i mare
ce e mic. Iar a mea ştiinţă
n-o fi mare peste poate,
căci, neştiind ce-i fericirea,
‘nţelepciunea şi-ea te lasă.
………………………….
Fără vorbă, socoteală,
fără cărţi, fără hârţoage,
când, ce n-au le trebuieşte,
le cer toate-mprumutate.
Nu-s săraci, nici n-au avere,
ce le trebuie-au de toate;
grija nu le strică somnul,
nici cereri, nici judecata;
nu-l bârfesc pe cel mai mare,
celui mic nu-i stau în cale;
n-au semnat nicicând, ca mine,
de sărbători vreo urare.
Cu pizma-mi mărturisită
şi cu ce-mi petrec în pace,
spre singurătăţi mă duc
şi din ele-am a mă întoarce.