avocatnet.ro explicăm legislația
Caută (ex. salariu minim) 784 soluții astăzi
Forum Discuţii diverse Timp liber şi ocupaţii cu care ... Haideti sa scriem povesti!
Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Haideti sa scriem povesti!

Istoria lui Yakov-povestitorul

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi, ascultătorilor, că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.
- Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? ªi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
- Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.

Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.

Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.

Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.

Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
- Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.

Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.

În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.

În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
- Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!

Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.

Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:

Povestea din poveste

Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă noua evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.

Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
- Pleacă! Nu eşti binevenit!
- Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.

Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
- Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam payos (perciuni) şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.

În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.

Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.

Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
- Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
- Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.

Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
- Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
- Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!

Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului, scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
- Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
- Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.

Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.

După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
- Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.

S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
- ªtiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!

Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
- M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
- Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.

Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. ªtiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.

Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.
A.I.

Mã numesc Mordechai Yishmael Buxbaum. M-am nãscut în Romania la sfârşitul anului 1967. Am fãcut primele opt clase şi apoi liceul în Arad iar apoi am terminat facultatea de inginerie şi automatizãri la Timisoara. În 1993 am hotãrât sã emigrez din România. Nu cred ca e nevoie sã vã scriu de ce am emigrat, cred cã toţi ştim cum era România în 1993, nu-i aşa? Eu voiam sã reuşesc în viaţã ceva mai mult decât bunicul Mordechai, care deşi a supravieţuit trei ani la Buchenwald (ajutat, se pare, de un olandez cãruia bunicul îi era foarte recunoscãtor), s-a întors la atelierul sãu de croitor şi a muncit toatã viaţa cârpind haine.
Pentru ca sã-mi împlinesc visul, am emigrat mai întâi în Franţa, dar pentru cã mi-am dat seama cã nu era acolo locul meu, în cele din urmã am ajuns în USA. Aici am inceput sã-mi câştig existenţa muncind într-un restaurant şi am sfârşit conducându-mi propria afacere IT. În timpul nebuniei “dotcom” firma mea a ajuns sã se dezvolte foarte rapid. Cu ce se ocupã firma mea? În principal cu software care emuleazã inteligenţa umanã, şi cercetarea în domeniu.
Dacã astãzi interacţionaţi cu programele care ruleazã pe computerul vostru sau pe internet mult mai bine decât acum 10 ani, sã ştiţi cã o parte din acest plus de confort este rodul muncii din firma mea. Am contribuit la mii de invenţii şi inovaţii care au schimbat faţa interacţiunii om calculator. Pot sã zic cã sunt o întruchipare a “the american dream” cu o vilã in California (18 dormitoare şi 9 bãi aşezatã într-un parc de 3000 de acri). Conduc un Bugatti Veyron şi uneori, când mã apucã melancolia, vechiul meu Bentley Mulsane; mai am o casã de vacanţã în Italia, la lacul Como, şi o avere estimatã la o cifrã cu 9 zerouri.
Poate cã vã întrebaţi dacã acesta era visul meu atunci când am plecat din România, dacã voiam sã ajung miliardar. Nu, niciodatã nu mi-am închipuit cã voi ajunge sa câştig atât de mulţi bani. Desigur cã e plãcut sã ai mulţi bani şi sã poţi face ce doreşti. Banii nu sunt nici buni şi nici rãi, banii îţi permit sã fii ceea ce de fapt eşti, sã mãnânci ceea ce doreşti sã mãnânci, sã stai într-o casã cum doreşti, sã conduci maşina pe care o vrei nu pe care ţi-o permiţi. Atât. Banii nu te fac bun şi nici rãu. Dacã eşti un idiot megaloman, banii doar îţi scot în evidenţã acest defect, nu te fac nici mai idiot, nici mai megaloman decât erai înainte de a-i avea.

Uneori îmi place sã mã sui într-un taximetru şi sã mã plimb puţin. Îmi aduce aminte de vremurile în care taxiul mi se pãrea un lux. Când cobor îmi place sã vãd figura şoferului atunci când las 500 de dolari în mânã şi îi zic: “keep the change”. Probabil cã vã întrebaţi de ce fac asta. Hmmm, nici eu nu stiu exact însã mã face sã mã simt bine şi cred cã-i fac bine şi celui cãruia îi dau banii. Mie, pe vremea când eram sãrac, mi-ar fi prins foarte bine aşa ceva.


Dupã cum v-am zis deja, nu banii erau obiectivul meu principal atunci când am emigrat. Obiectivul pe care m-am concentrat toatã viaţa a fost problema ridicatã de domnul Turing şi testul înventat de acesta.

A computer would deserve to be called intelligent if it could deceive a human into believing that it was human. Alain Turing


Testul Turing este un experiment din domeniul Inteligenței Artificiale, A.I. pe scurt, care își propune să dea răspuns la întrebarea dificilă: „ Este posibil ca mașinile să gândească?”. Testul a fost conceput de matematicianul și informaticianul britanic Alan Turing în 1950. Este vorba doar de mașini de calcul care pot fi programate astfel încât să se comporte mai mult sau mai puțin asemănător oamenilor prin aceea că acceptă întrebări formulate într-un limbaj natural și dau răspunsuri mai mult sau mai puțin rezonabile în acelaşi limbaj. Una din variantele de a afla dacă o mașină e în stare să "gândească" este să o supunem testului Turing. Conform unei variante a testului Turing concepute de mine, un grup de examinatori umani trebuie să identifice maşinile dintr-un grup compus din persoane şi maşini, doar pe baza răspunsurilor acestora la întrebări. Am folosit aici termenul “maşinã” cu sensul de maşinã-de-fabricat-rãspunsuri, nu însens mecanic. Răspunsurile se dau numai în scris iar dacă răspunsurile uneia dintre mașini sunt atât de bune încât cel care pune întrebările nu reușește să-și dea seama exact cã este vorba despre o maşinã atunci aceasta a trecut testul și se poate spune că ea gândește.
Când am început sã muncesc cu echipa mea la programul care sã nu poatã fi deosebit de om, A.L.I.C.E. şi Jabberwacky dominau domeniul şi luaserã deja de mai multe ori fiecare premiul instituit de Hugh Loebner, adicã premiul pentru câştigarea unui concurs anual ce oferă posibilitatea punerii în practică a Testului Turing. Însã niciunul din aceste programe, nici mãcar câştigãtorul din 2008, Elbot, nu erau mãcar pe aproape de ceea ce-mi doream eu.

Cum poate fi pãcãlit un om cã cel cu care stã de vorbã este un alt om, nu o maşinã? Au existat mai multe abordãri: ELIZA dãdea rãspunsuri atât de vagi încât pãrea cã stai de vorbã cu un psihoterapeut; PARRY emula comportamentul unui schizofrenic ... etc.
Însã toate abordãrile acestea urmãreau modul în care maşina interacţioneazã raţional sau iraţional cu interlocutorii. Eu m-am gândit la altã abordare. Ce-ar fi, mi-am zis, dacã maşina mea va putea sã nascã emoţii reale la interlocutorii sãi, dacã maşina va putea sã-i facã sã se simtã prietenii ei, dacã unii o vor antipatiza, iar alţii o vor iubi sau o vor urî? Nu cumva emoţia este esenţa umanului, nu raţiunea?


Am pornit de la ideea cã programul meu trebuie sã aibã personalitate şi cã trebuie sã fie vizibil şi m-am gândit sã-l rulez în reţelele de socializare şi mai ales într-un forum online. Interacţiunile dintr-un forum sunt atât de interesante şi complexe încât ideea de a lansa un program care sã treacã ani în şir, în mii de discuţii, drept om mi s-a pãrut adevãratul test Turing.
Mãrturisesc cã prima datã am fost tentat de o personalitate femininã însã imediat mi-am dat seamna cã o astfel de abordare facilã nu poate sã mã ducã spre succes. Bãrbaţii sunt atât de sensibili la elementele decorative din aspectul exterior feminin încât dacã aş fi pus la avatar o fotografie drãgãlaşa toţi interlocutorii s-ar fi concentrat pe acest aspect. Am ales aşadar o personalitate masculinã.
Urmãtoarele elemente pe care le-am discutat cu echipa au fost vârsta pe care trebuia sã o afişeze maşina, preferinţele sexuale, dacã avea sau nu copii, dacã era cãsãtorit, studii, hobby-uri, limbile cunoscute. Privitor la limbile cunoscute am ajuns cu toţii la concluzia cã una din limbi trebuia sã fie engleza şi pentru cã în echipa de 6 persoane suntem trei nãscuţi în România am hotãrât ca limba maternã sã fie româna (cu toate cã sunt evreu faptul cã m-am nãscut şi am crescut în România mi-a creat o legãturã cu ţara aceea micã şi îndepãrtatã, iar unul din modurile în care întreţin aceastã legãturã este angajarea unora care s-au nãscut tot acolo).
Încetul cu încetul, în câteva luni de muncã şi discuţii s-a conturat un “individ” în jur de 40 de ani, cu destul de multe calitãţi şi foarte multe defecte, cu oarecare personalitate şi cu pasiuni foarte diverse (suntem 6 în echipã aşa cã de la fiecare a luat câte ceva: unul i-a dat pasiune pentru muzicã, altul, fiind religios, i-a dat cunoştinţe şi patos pentru religie, eu l-am fãcut tolerant însã oarecum impulsiv, Mihai T. l-a fãcut ironic şi gurmand, etc).
Dupã aproape doi ani de teste ne-am gândit cã trebuie sã-l punem la încercare undeva şi adunaţi în jurul unei mese am început discuţiile. Cu privire la forumul în limba englezã alegerea Deviant Art a fost cât se poate de uşoarã pentru ca toti intrad din cand in cand pe acolo. Pentru cea de a doua limbã, romana, am ales cel mai popular forum de business&law din România.
....
Au trecut peste trei ani de când rulãm programul nostru pe mai multe forumuri între care şi cel de business&law din România. Programul trece acolo drept avocat, iar in alte parti drept pictor suprarealist sau filozof, etc.
Ceea ce mi se pare uimitor dupã 3 ani de experimente este cã deşi am exagerat uneori grosolan, nimeni nu şi-a dat seama cã un personaj cu atât de multe cunoşinţe, cu o gândire atât de riguroasa şi exactã, cu o memorie formidabilã si un umor aproape perfect, cineva care are aproape întotdeauna dreptate, NU POATE FI UMAN. Ironia consta în faptul ca deşi programul nostru se manifesta uneori ca inuman de atotstiutor nu numai ca nu a fost detectat ca un program care foloseşte o imensã bazã de date şi cunoştinţele a sute de perrsoane ci pare unul din cele mai umane personaje din cei care care populeaza forumul.
Adevãrul este cã pentru a deruta am fost vicleni, fãcând ca din când în când maşina noastrã sã intre în conflict cu câte unul. Mai mult decat atât, maşina pare ca şi-a inventat diverse alter-ego-uri, (un croitor evreu sincer şi naiv, un fel de copie a bunicului Mordechai, un matematician irakian cinic şi desfrânat, autoritar şi ironic, etc.) si astfel programul nostru reuşeşte de peste trei ani sã provoace chiar şi reacţii emotional-afective. Adicã exact ceea ce doream. Prima maşinã care a trecut testul Turing !
Fac o parantezã ca sã vã zic cã în timp ce lucram la program am lansat un mic concurs pentru nick-ul pe care urma sã-l foloseascã personajul nostru. Din cauza certurilor am ajuns la concluzia ca fiecare sã scrie pe o bucatã de hârtie câte un nick şi sã tragem la sorţi. Geza I. scrisese “Rubik” dupã numele matematicianului maghiar care inventase cubul magic însã când am despãturit hârtia prima datã “R”-ul n-a apãrut. “Stai aşa!” a rãcnit Mihai T. “Nu-i aşa cã ubik sunã grozav de bine?” De data asta toti am fost de acord, dupa cum am fost de acord sa punem si 4 puncte, cate unul dupa fiecare litera.
...
Ultima modificare: Sâmbătă, 9 Iulie 2011
Adalbert Gabriel Gazdovici, Avocat


Printre betoanele triste (rezumat)

In padurea de beton – cu mititele luminisuri – oamenii incearca sa se iluzioneze ca traiesc o viata in comuniune cu Natura: lupta pentru supravietuire si apar ca micile animalute care alearga in roata fixata in cusca lor.

Cu cat orasul e mai mare cu atat e mai dificil sa se asigure un standard de viata mai ridicat. Ce se intelege prin "standard de viata ridicat"? De unde sa stie povestitorul?! Unii inteleg termopan, gresie, faianta… Izolatia intregului paralelipiped din beton e – pentru unii – atingerea idealului. Se izoleaza cu termopan, apoi cu izolatie categoria B – in certificat, la deruta, scrie categoria A desi lipseste elementul care ar conduce la aceasta categorie superioara si care ar face izolatia mai scumpa. Dar, ce conteaza? Aparenta conteaza. Mucegai pe zidurile interioare?! "N-am asa ceva!" – se lauda cei mai multi dintre cei care s-au izolat asa de bine incat ferestrele lor au dimensiunea unui oberliht. Acestia nu au nevoie sa isi aeriseasca locuinta – se risipeste energie si economia e baza! Economia la energie termica, intr-o tara in care iernile sunt din ce in ce mai scurte si mai blande. Au centrale termice individuale, deci economia e mare si – implicit – cheltuielile vor fi mai mici. Ce fericire! Dar fericirea – ca tot ce exista – e trecatoare: se va impune taxa de poluare: gazele arse in centralele individuale sunt imprastiate in mediu si – conform principiului "poluatorul plateste" - nimeni nu poate comenta si va plati ics la suta din suma scrisa pe factura. Apoi, urmeaza chestiunea despre suma – modica – retinuta de furnizorii energiei electrice: sa fie ajutati cei care au ales sisteme alternative, energia verde! Poveste minunata, cu... morala: ce pierd furnizorii de electricitate din cauza celor care au investit in sisteme alternative sa recupereze de la consumatorii captivi. Totul se face, evident, pentru protejarea mediului. Asa cu economia la consum si costuri mai mici: ce se economiseste pe mere se da pe dude! Ca asa e la oras, daca vrei confort.

Desi traiesc izolati in cutii de beton imbracate in polistiren – cu mucegaiul aferent – cu toata viteza vietii zilnice oamenii nu sufera de "sindromul izolarii" – sunt grupati in asociatii de proprietari si sunt mandri, pentru ca in urma cu douazeci de ani traiau in asociatii de locatari. Cata mandrie! Acum, ca proprietari, pot impune ei reguli si… pot retrai bucuria vietii de la sat: bat covoarele in fata blocului – in zile si la ore potrivite, cand cei mai multi vecini inca dorm, sau mananca de pranz, sau vor liniste… Si acesti minunati proprietari bat covoarele cu atata patos incat dau impresia ca vor sa se elibereze de toate frustrarile adunate in perioada imediat anterioara… Unii merg la batut covoare ca la "iarba verde": cu nevasta – care duce ligheanul cu apa si detergent, periile necesare – si cu odraselele – care trebuie sa invete din timp cum se intretine curatenia. Sotul bate covorul bine, sotia vine si-l da cu apa apoi il perie energic, apoi sotul bate din nou covorul – sub privirile atente ale odraslelor care, din cand in cand, sorb suc dintr-un pet… Si, iaca asa, stau la aer, in soare – sa se fixeze vitamina D din sucul suta la suta natural. Cand sucul se termina petul e aruncat langa bara de batut covoare – in natura va ramane acolo mult si bine, deci nu se infiltreaza in pamant, deci nu polueaza. Apa murdara din lighean e varsata langa masa de ping-pong - asezata strategic langa bara - pe care covoarele au fost intinse sa se usuce putin. Acum, cand ceilalti vecini s-au trezit, familia formata din oameni harnici se retrage in cutiuta ei. Acolo, infern! Vecina de langa iar isi face suc proaspat din fructe si legume si blenderul tulbura linistea! Zidurile exterioare sunt izolate, dar nu si cele dintre apartamente si se aude chiar totul! Dar totul! Cu vreo trei nopti in urma sotia cea harnica a fost trezita de niste tipete disperate. Si-a zgaltait sotul care sforaia usor si i-a zis ca ar trebui sa cheme politia pentru ca se intampla ceva rau in blocul lor. Sotul, cascand, trage un timp cu urechea si-i zice sotiei ca or fi unii care striga de placere! "Daca asa fac astia la placere cum or face la durere?" se bosumfla consoarta, suparata foc ca nu putea dormi din cauza unora care par a fi injunghiati… In alta seara n-a lasat-o sa adoarma vecinul de la etajul imediat superior: iesea la baie prea des si nimerea mereu ochiul de apa – si mai tragea si apa, ca zgomotul sa fie mai puternic! Si doar putea sa lase trasul apei pentru dimineata, nu sa-i faca ei in ciuda! S-ar putea gandi vecinul la economie – ca doar e pensionar – si ar mai pastra si linistea in bloc!

Cetatenii se misca precum o pasare in colivie, sunt antrenati intr-o falsa impresie de participare la miscarea generala a colectivitatii. Sunt supusi oboselii permanente din cauza transporturilor si a zgomotului, le scade rezistenta fizica si psihica.
Odata cu cresterea populatiei si a suprafetei oraselor s-a marit si lungimea strazilor, care au devenit mai largi si mai putin intortocheate, cu multe sensuri giratorii langa care trecerile de pietoni – evident nesemaforizate – sunt atat de lungi incat pietonii sunt ca iepurasii de camp cand trebuie sa traverseze. Dar aceste treceri de pietoni ii fac pe oameni credinciosi: se roaga divinitatii inainte de a se aventura in traversare sperand ca soferii care ies din giratoriu sa-i observe la timp si sa nu-i transforme in musculite pe parbriz.

A crescut mult si suprafata constructiilor, adunand in interior zeci si zeci de familii, fiecare in cutia lui de beton, cutie care trebuie incalzita si multe cutii au fost cuplate la templele dedicate catorva zeitati care asteapta ofrande si ofera la schimb caldura si apa calda in functie de toane.
Multimea din orase polueaza pe rupte… Oamenii par a se intrece: care polueaza mai mult e mai smecher. Gunoaiele formeaza adevarati munti la marginea oraselor – pe rampe numite "ecologice" – si, uneori, acesti munti vulcanici erup din vointa sau inconstienta unora iar duhoarea invaluie o mare parte a orasului vantul fiind mijlocul de transport al duhorii iar ploaia este agentul de legatura al gunoiului cu solul.
Noaptea, pe la zece, isi spun oamenii: “Ascultam linistea” dar in departare se aude-un huruit, apoi chestii zdruncinate si pe cer se reflecta sclipiri rosii ca de foc… Nu-i bai: a venit masina de gunoi!
Evacuarea gunoiului dintre betoane e din ce in ce mai dificila… Mustele si sobolanii isi fac de lucru pe acolo – vietati deranjate unori de cautatorii de comori. In jurul gunoaielor se grupeaza si alte vietati: caini, pisici… Locuitorii betoanelor hranesc aceste din urma mentionate vietuitoare, le incurajeaza sa vina, sa-si duca viata amarata pe acolo… Sunt si locuitori nemultumiti: prea multe pisici, deci si purici – in beciuri, in garaje, in holurile blocului… Atunci, omul are solutia si ia atitudine: mancare otravita - si pisicile mor pe capete. Copiii le gasesc lesurile pe terenurile de joaca, pe trotuar, cand pleaca la scoala… Si multi copii plang de mila acestor animalute pe care incercau sa le prinda cu o zi in urma sau carora le aduceau mancare. Dar asa e viata: supravietuieste cel mai puternic. Acum nu mai sunt pisici, deci nici purici – ca si cum sobolanii si cainii n-ar avea purici iar mustele verzi n-ar fi purtatoare de microbi. Oamenii s-au mai linistit putin. Dar, ce se aude?! Latra cainii?! "De ce tot latra cainii?" se plang unii. Pentru ca asta fac, de obicei, cainii: latra. Cainii latra, magarii rag, oamenii vorbesc… cu cei de la ecarisaj: "Veniti, dom'le! Nu pot dormi noaptea de atatia caini care tot gasesc sa-si povesteasca ceva cand e ora mea de somn. Innebunim, nu mai rezistam! Trebuie sa faceti ceva, e datoria voastra, pentru asta sunteti platiti – din banii nostri!" Hingherii vin, cum sa nu vina? Primesc bonus pentru fiecare caine prins – daca e mort e si mai bine. Vin hingherii cu arcanul, cum veneau altii – pe vremuri – sa ia tinerii in catanie. Cainii urla, copii plang, unii oameni se cearta cu hingherii. Unu-doi caini scapa, ceilalti sunt inghesuiti intr-o cusca si apoi transportati la "adapost" – asa numesc hingherii locul unde sunt ucisi, cu sadism, cainii prinsi latrand si tulburand astfel linistea unora sensibili cu nervii.
Pentru a evita procedura dura vine una bucata administrator adapost caini – sustinuta de minunatii edili – cu ideea recensamantului animalelor precum cainii si pisicile cu propietari: sterilizare. "Daca privim la cainii vagabonzi realizam ca multi seamana cu unii caini de rasa, deci proprietarii nu sunt constienti ca…" bla-bla-bla… Si sa fie asa, bucata administrator adapost caini uita multe elemente – ca doar vrea fonduri de la edili. Nu vrei sa-ti sterilizezi animalul e de rau, ca te taxeaza anual! Adica, amendeaza preventiv! Asta da metoda de a rezolva problema cainilor fara stapan – dar mai sunt oameni care gandesc si i-au pus la punct pe initiatorii aberatiei. Dar asa e intre betoane: creierul se aeriseste mai greu si multi sunt obedienti.
Au lichidat si cainii, si pisicile dar au uitat de sobolani – si acestia se inmultesc, pentru ca asta fac si sobolanii: se inmultesc precum… soarecii. Sobolanii nu latra, nu miauna, nu stau sa fie vazuti de dusmanii lor bipezi si fara pene… si scapa, adesea, de la exterminare.

Intr-o dimineata, pe spatiul verde de langa un bloc, un cetatean in patru labe cauta ceva. "Ce-ai pierdut, vecine?" il intreaba unul dintre putinii care mai merg la munca si care are somnul bun, ca nu sta degeaba toata ziua. "Nimic!" se rasteste cel care umbla de-a busilea. "Caut un afurisit de greiere care a cantat toata noaptea si n-am putut dormi! Astia cu deratizarea trec des pe aici si dau dupa insecte dar ce-or ucide numai ei stiu! Eu cred ca folosesc numai apa, sa justifice cheltuirea unor bani care au ajuns in cine stie ce buzunare!"

Si-am incalecat pe-un beton si v-am spus rezumatul povestii fara ton.

Minunata e lumea facuta prin vointa Lui!
Sedeti langa mine sa va povestesc ca odinioara (ori poate chiar acum mai multe dinioare), pe vremea cand Talmudul ne invata ca toate sufletele barbatilor erau cuprinse in sufletul lui Adam iar acesta se afla impreuna cu Hawwah, careia crestinii ii zic Eva si care este mama tuturor oamenilor, dinaintea pomului din mijlocul gradinii, sufletul lui Mordechai a strigat din multimea sufletelor inca nenascute: De dragul tau am sa mananc din fructul acesta! Apoi, pentru ca glasul lui Mordechai acoperea vuietul glasurilor tuturor sufletelor, Adam a muscat.
Minunata e lumea facuta prin voia Lui!
Sedeti langa mine sa va povestesc ca Mordechai a strigat odata catre ingerul sau pazitor: Ingerasule, nu e nimic deosebit sa stai in cer de-a dreapta Domnului Culorilor si Luminii si sa fii sfant si fara pacat. Tu nu trebuie sa manaci si nu trebuie sa bei, nu te indragostesti, tu nu faci dragoste si nici copii, tu nu construiesti case si nu trebuie sa castigi bani ca sa traiesti. Tu, ingerule, nu lupti pentru partea ta de viata, nu lupti pentru hrana ta, nu te bati pentru femeia ta, nici pentru copiii tai si nici pentru locul tau in lume. Vin-o pe pamant, ingerasule, mananca, bea, iubeste femei, fa copii, castiga bani si construieste case pe care apoi sa le pierzi intr-o clipa si vedem daca mai ramai inger sfant si fara pacat. Daca reusesti, ai te poti mandri, insa pana atunci nu. Pana cand vei reusi, esti mai putin decat sunt eu, mult mai putin.

Legenda florilor de mac

Candva, in negura Timpului, in triunghiul format intre statele numite azi Thailanda, Myanmar si Laos traia un tanar modest ca stare materiala dar bogat spiritual. Inainte de a se casatori tanarul a considerat ca trebuie sa cunoasca mai intai lumea, sa nu ramana cu un vis neimplinit si mai apoi atentia sa ii fie distrasa de la sotie si de la familie. Logodnica a plans si l-a rugat sa nu plece, sa nu mai amane cu anii casatoria hotarata inca de cand erau foarte tineri. Tanarul a ramas ferm in hotararea sa si a plecat in lume pentru a se gasi pe sine. A calatorit mult, a cunoscut multi oameni, a suferit, s-a bucurat si multe a invatat din proprie experienta - lectii care nu mai pot fi uitate vreodata.
In calatoriile lui a ajuns intr-un tinut pe care l-a considerat cel mai frumos - poate pentru ca acolo a intalnit o minunata printesa de care s-a indragostit si fericirea lui era mare pentru ca si printesa - Nin pe numele ei - s-a indragostit de el si i-a jurat iubire vesnica. Cu sufletul sfasiat intre fericirea iubirii impartasite si a datoriei fata de logodica lui care - si ea - ii jurase iubire tanarul nu a mintit-o pe printesa si i-a spus adevarul dureros: onoarea il obliga sa isi respecte cuvantul dat logodnicei inainte de plecare. Nin l-a iubit si mai mult pentru sinceritate si i-a spus ca liber este sa plece atunci cand doreste si aceasta ar trebui sa se intample cat mai curand pentru ca logodnica s-ar putea stinge in lacrimi de dor.
Tanarul a plecat, cu inima grea, dar convins ca iubirea pentru logodnica este iubirea adevarata iar iubirea pentru Nin este mai mult o placere a simturilor. Dar inima nu prea ii spunea la fel… A ajuns acasa si a fost intampinat cu bucurie de parinti si de logodnica. Cinstit din fire i-a spus si logodnicei, inainte de a se casatori, ce s-a intamplat pe meleagurile indepartate. Logodnica a zambit, linistindu-l ca Nin e departe dar ea e langa el si acolo va ramane. Au petrecut la nunta si totul parea sa fie bine - dar dorul de Nin il sfasia pe tanar zi dupa zi si noapte dupa noapte. Gandul ii era numai la ea.
Intr-o noapte a visat ca palatul printesei a ars iar frumoasa la care ii ramasese gandul a murit, inima ei transformandu-se intr-o piatra stralucitoare si rosie ca sangele, numita rubin, simbol al puterii divine, a vietii si a dragostei clocotitoare, tamaduitoarea tuturor bolilor si care are darul de a impaca iubitii certati. Rubinul ii face pe razboinici invincibili in lupta si este asociat cu pasiunea si curajul.
Nefericitul indragostit ia din nou drumul catre indepartatul castel si dupa multe peripetii reuseste sa gaseasca piatra in care, dupa cum credea el, dainuia inca inima iubitei sale. Strange piatra la piept si o duce acasa, ascunsa sub camasa, langa inima, si nu se mai desparte de ea.
Dar, intr-o zi, sotia sa, geloasa, il urmareste cand e la scaldat, ia piatra si o arunca in gradina casei. Piatra se sparge si din fiecare fragment rasare un mac. Vazand rautatea sotiei tanarul tare s-a suparat, dar nu mai avea ce face - doar sa priveasca minunatele flori rosii ca sangele care umpleau acum gradina casei. In fiecare noapte uda perna cu lacrimi de dor.
Pentru a-si lua definitiv ramas bun printesa Nin i s-a arata din nou in vis si i-a spus ca ii ofera in dar latexul existent in capsulele de mac, pentru a-si aminti vesnic de frumusetea iubirii lor tragice dar fara a mai suferi, fara ca sufletul sa-l mai doara…


Alte discuții în legătură

Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde... justitiarul3 justitiarul3 Daca iubesti poezia, daca esti fascinat de frumusetea cuvantului... nu sta pe ganduri, scrie, scrie asa cum stii tu, incepe cu putin si mai ales nu-ti fie ... (vezi toată discuția)
Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului... Andreea-Ionescu Andreea-Ionescu Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o ... (vezi toată discuția)
Poezii despre românia, despre guverne trecãtoare și despre noi Gabriela  Pintea Gabriela Pintea Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Un cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi, Un cântec de luptă, bătrân ca ... (vezi toată discuția)