Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului...

Remuşcarea - Borges


Am comis cel mai grav dintre păcatele
Pe care le poate comite un om. N-am fost
Fericit. Fie ca gheţarii uitării
Să mă târâie şi să mă piardă, necruţători
Părinţii m-au zămislit pentru jocul
Riscant şi frumos al vieţii
Pentru pământ, apă, aer, foc
I-am înşelat. N-am fost fericit. Împlinită nu le-a fost
Speranţa cea tinerească. Mi-am dăruit mintea
Îndărătniciei simetrice
A artei, care ţese fleacuri
Ei mi-au lăsat moştenire curajul. N-am fost curajos
Nu mă părăseşte. Stă întotdeauna lângă mine
Aceastră e a fi fost nefericit.

George Coşbuc

Iarna pe uliţă


A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
ªi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
ªi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
ªi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
ªi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
ªi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

ªi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

- "Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin -
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
ªi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
ªi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
- "Aţi înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
ªi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
ªi-o petrec cu chiu cu vai,
ªi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
- "Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

ªi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
ªi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

- "Ce-i pe drum atâta gură?
- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.
- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Spune-mi ceva
Adam Asnyk

Spune-mi ceva, dupa vorbele-acele
Tanjesc de-o vecie. Oricare din ele,
Dulce-nfioara inima mea.
Spune-mi ceva …

Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu stie,
Straniu, vorbele tale leagana-adie.
Ca si o floare, vorbele tale m-ar mangaia.
Spune-mi ceva …

M-a crescut mama în poală - Nina Casian


M-a crescut mama în poală
Din leagăn, până la şcoală
Zile-ntregi şi nopţi de-a rândul
Mi-a vegheat somnul şi gândul

M-a-nvăţat să gânguresc,
Să spun „mama”, să zâmbesc
M-a-nvăţat apoi prin casă
Primii paşi până la masă.

M-a-nvăţat ca să nu mint,
M-a-nvăţat să nu m-alint,
Să nu ştiu ce este frica,
Toate m-a-nvăţat mămica

Mamă bună, mamă dragă,
Te-oi iubi o viaţă-ntreagă
Pentru tot ce ai facut,
Pentru că tu m-ai crescut.

Posibil postare gresita

Versuri din: Visul unei nopti de vara

Poate-această povestire să vă mire, n-am ce zice,
Spectatori, pân’ ce-adevărul vine totul să explice.
Omul ăsta e Pyramus, dacă vreți cumva să știți,
Iar Thisbeea este fata cea frumoasă ce-o priviți.
Omul plin de tencuială și cu var mânjit pe-o parte
Este Zidul, ticălosul zid ce pe iubiți desparte.
Fericiți când pot, sărmanii, prin a zidului spărtură
Pe furiș și-n mare taină să-și șoptească gură-n gură.
Omul ăsta cu fanarul, cu cățel și mărăcine
Reprezintă Luciul Lunii: căci, băgați de seamă bine,
Noaptea numai când din ceruri luna lumina de sus,
Pyram cu Thisbeea vin la mormântul lui Ninus.
Fiara asta cruntă, căreia Leu îi place să se cheme,
Într-o noapte, când Thisbeea ajunsese prea devreme,
A făcut-o ca să fugă și-n acea sperietură
Ea, fugind, lăsă să-i cadă-n drum mantaua ei pe care
Leul o mânji pe urmă cu însângerata-i gură.
Tot atunci, Pyram, un tânăr alb și-mbujorat apare;
Găsind mantia Thisbeei de Leoaică însângerată
El pe loc și-înfipse vârful blestemat al spadei sale
Drept în inima-i în care sângele fierbea de jale.
Iar Thisbeea se oprise sub un pom, i-a scos îndată
Junghiul și-a murit. Și Leul, Zidul, Luciu-de-Lună
Și iubiții-n mândre stihuri ce-a urmat au să vă spună