Amorul propriu
Un pasaj care m-a lăsat fără nici o replică ... citiţi şi meditaţi.
Amorul propriu- Natura acestui amor propriu şi a celui uman este să nu se iubească decât pe sine şi să nu se ia în considerare decât pe sine. Dar ce va face? Nu va putea împiedica acel obiect pe care-l iubeşte să fie plin de defecte şi de josnicii: îl vrea mare şi el este mic. Vrea să fie fericit şi se vede nefericit; ar vrea să fie obiectul şi se vede plin de imperfecţiuni; vrea să fie obiectul iubirii şi al respectului oamenilor şi vedte se că defectele lui nu-i aduc decât aversiunea şi dispreţul lor. Această încurcătură în care se află provoacă în el cea mai nedreapt şi mai criminală pasiune pe care ne-am putea-o imagina. Căci el concepe o ură de moarte împotriva acestui adevăr care-l copleşeşte şi-l convinge de defectele sale. Ar dori să-l nimicească şi, neputându-l distruge în sinea lui, îl distruge pe cât poate, în cunoaşterea lui şi în cunoasşterea celorlalţi. Adică, depunde toate eforturile din lume pentru a-şi ascunde defectele, atât faţă de ceilalţi cât şi faţă de sine şi nu suportă să-i fie arătate şi nici să-i fie dezvăluite de alţii.
Este fără îndoială foarte rău să fim plini de defecte; dar şi mai rău este să fim plini de ele şi să nu vrem să le recunoaştem, pentru că acest lucru înseamnă să-i adăugăm pe cel al unei iluzii voite. Nu vrem ca ceilalţi să ne înşele; li nici nu ni se pare dreaptă dorinţa lor de a-i stima mai mult decât merită: nu e deci drept nici din partea noastră să-i înşelaăm şi să cerem să ne respecte mai mult decât merităm.
Astfel, când ei descoperă numai viciile şi imperfecţiunie noastre pe care le avem cu adevărat, este vizibil că ei nu ne fac o nedreptate, pentru că nu ei sunt în cauză, dimpotrivă, ne fac un bine, ajutându-ne să ne eliberăm de un rău: necunoaşterea imperfecţiunilor noastre. Nu trebuie să ne supărăm ca le cunosc şi că ne dispreţuiesc: e drept ca ei să ştie cum suntem şi să ne dispreţuiască dacă suntem de dispreţuit.
Cugetări, Pascal
[ link extern ]