În ziua în care m-am iubit cu adevãrat

Simplitatea ramane cel mai sofisticat lucru!

Simplitatea - Autor necunoscut

Orice virtute se poate invata. Putem invata sa devenim politicosi, generosi, cumpatati, curajosi, umili, toleranti, dar cum putem invata sa fim simpli?
“Vrand sa fii simplu nu faci decat sa te indepartezi de simplitate” – afirma Fenelon. De aceea cred ca simplitatea este mai mult decat o virtute, sau este o virtute “de rang inalt”.

Un om simplu este cel care uita de sine si care pur si simplu traieste. El nu se lauda si nu se dispretuieste. El este pur si simplu ceea ce este, in mod firesc, fara ocolisuri, fara straduinte, fara analize, fara planuri, fara prea multa glorie, fara afectare, fara rusine. De aceea cred ca simplitatea este mai mult decat o virtute, este un mod de a fi.

Simplitatea nu este totuna cu puritatea, cu sinceritatea sau cu corectitudinea.

Putem remarca ca exista multi oameni care sunt sinceri, dar nu sunt simpli. Ei cred in ceea ce spun si nu intentioneaza sa treaca drept altceva decat ceea ce sunt, dar se tem tot timpul ca vor fi intelesi gresit, ca vor fi luati drept altceva decat ceea ce sunt; ei se studiaza si se supravegheaza in permanenta, isi masoara orice cuvant si isi cantaresc orice actiune, din teama de a nu gresi. Sunt parca in permanenta aflati in cautarea unei oglinzi in care sa se aranjeze. Ei se ocupa prea mult de ei insisi, iar aceasta contravine conceptului de simplitate, pentru ca simplitatea presupune absenta oricarui calcul, a premeditarilor.

Minciuna spontana este de preferat sinceritatii calculate. Mai bine sa fii pur si simplu egoist decat sa te prefaci ca esti generos. Simplitatea inseamna spontenaitate, detasare, absenta dorintei de a pastra sau dovedi ceva. De aici impresia de libertate. Uitand de sine, omul actioneaza mai natural.

Omul simplu este acela care nu se preface, care nu-si acorda atentie, care nu e preocupat de reputatia sau de imaginea sa, care nu calculeaza, care nu e stapanit de frici, de griji, de nelinisti. Ce s-ar petrece daca un copac, sa presupunem un mar, ar incalca regula firii si ar incepe sa-si faca griji, sa-si puna intrebari: “vai, vine primavara...oare mugurasii mei nu vor fi surprinsi de frigul iernii?”, “vai concurenta ... un alt copacel, creste langa mine. Oare din cauza lui nu voi fi eu privat de lumina si apa?”, “vai, voi inflori...voi fi eu oare admirat?”, vaai, vine toamna si-mi voi pierde iar frunzulitele mele dragi. Oare nu ma mai iubesc? De ce pleaca?” Dupa atatea intrebari pe care si le-a pus marul nostru, indraznesc sa pun si eu o intrebare: oare vom mai manca mere la toamna din acest mar? Iar daca totusi vom manca mere, vor fi ele dulci?

“Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale.” Simplitatea inseamna a trai in prezent; a uita de sine, de orgoliu, de griji, de frici.

O floare infloreste intr-o poienita din inima padurii. Ea pur si simplu este fara greseala, fara pretentii, fara sa-si puna intrebari; ea infloreste pentru ca infloreste, si nu din dorinta de a fi privita. Dar cat de complexa este aceasta floare pentru botanist care cauta sa o inteleaga, si cat de simpla este aceasta pentru cel care doar o admira, fascinat de ea. Cate celule, cata organizare pentru botanist pe de o parte si cata perfectiune si frumusete pentru admirator. Aceasta nu inseamna ca cel care nu cauta sa inteleaga floarea, ci doar se multumeste sa o admire, nu este capabil de a gandi, de a intelege, de a analiza. Simplitatea omului nu neaga constiinta sau gandirea, ci mai degraba ea reprezinta capacitatea de a trece dincolo de acestea, fara a le anula, de a nu fi prizoniera lor. Simplitatea este capacitatea de a convinge catre esenta; pentru ca esenta unei flori nu o reprezinta elementele organice si chimice care o compun, ci frumusetea. Contrarul simplitatii nu este complexitatea ci falsul. Cat de simple sunt operele lui Brancusi... dar cata putere au de a ne ferici si inalta... Cat de simplu era omul Brancusi, dar cat geniu, putere si fascinatie domneau in fiinta sa. Cred ca acest exemplu poate alunga orice urma de asociere a simplitatii cu incapacitatea de a gandi, rationa, sau nerozia cu alte cuvinte.

Asadar, simplitatea implica inteligenta, care nu este altceva decat arta de a reduce complexitatea la simplu.
Ce poate fi mai simplu decat: E=mc la patrat?

Ca sa concluzionam, putem spune ca simplitatea este o virtute aleasa, la care se ajunge indirect, prin cumularea altor virtuti, atunci cand fiinta manifesta o anumita verticalitate sufleteasca.

Omul simplu, lepadat de sine, nu se ia in serios si nici in tragic. Isi urmeaza linistit drumul, cu inima usoara si sufletul impacat, fara nostalgie, fara nerabdare. Nud, sarac, multumindu-se dar cu intreaga existenta. Traieste eternitatea clipei si asta ii este de ajuns.

Pentru Dumnezeu totul este simplu; pentru oamenii simpli totul este divin, chiar si munca sau efortul.

Si sa nu uitam ca Adevarul Ultim este atat de simplu...


[ link extern ]

A fi simplu - Constantin Noica


Toata lumea cunoaste Miorita; numai Blaga a inteles mioriticul. A citit pe Frobenius si pe Spengler, s-a rafuit cu filozofia culturii, a ratacit prin lumile fabuloase ale apusului - si a inteles lucrul acesta simplu, care-i la indemana, care ne statea tuturor la indemana: spatiul ondulat al unei vieti spirituale caracteristice.

Blaga poate sa aiba sau sa nu aiba dreptate; lectia lui e plina de talc. Asa ratacesti inainte de-a te intoarce la ale tale. N-ai ce face: ele nu sunt cu adevarat comorile tale pana ce nu le-ai parasit de-a binelea. Cateodata te cuprinde spaima ca n-ai sa le regasesti - si nici nu le regasesti. Dar intotdeauna cand te stapanesti cu adevarat in ele simti ca n-o puteai face decat printr-un ocol - care e cultura insasi.

Cum poate fi simplitatea, atunci, o constanta culturala? La o expresie simpla sfarsesti, la un sobru echilibru de gandire ajungi - in nici un caz nu operezi cu una sau cu cealalta. E cea mai absurda dintre acuzatiile pe care le arunca tinerilor batranii cate unei culturi (si cati batrani ori imbatraniti nu numara cultura noastra!), aceea ca, pe toate planurile, tinerii nu vor sa se poarte ca toata lumea.

"De ce nu vorbiti ca toata lumea?" aude poetul ori filozoful. Dar idealul oricarui creator nu e sa vorbeasca asa cum vorbeste toata lumea, ci dimpotriva, sa faca lumea sa vorbeasca asa cum vorbeste el. De la cutare pictor englez incoace s-a putut spune ca lumea a inceput sa "vada" amurgul. Dupa Kant, ganditorii vorbesc de "transcendent" si "transcendental" asa cum a vroit Kant. Iar chipurile oamenilor nu-ti par mai alungite, pentru ca asa le-a vroit El Greco, sau dragostea lor mai aproape de moarte, fiindca asa a slavit Wagner pe Isolda?

Exista doua feluri de a fi simplu - iar cei care te-ndeamna la simplitate nu vor sa le deosebeasca: exista o simplitate a tuturor si una a fiecaruia. Cand ti se spune sa gandesti ca toata lumea, sa scrii ca toata lumea, sa vezi ca toata lumea, ti se cere sa-ti condamni singur viata spirituala. Cand insa ti se cere sa ajungi la expresia ei simpla, atunci esti indemnat sa ti-o desavarsesti. Caci fiecare implinire creatoare si spirituala ajunge un termen simplu. Dar unul propriu vietii spirituale care se implineste.

Sunt putine lucruri atat de simple ca un "Andante" de Mozart. Cine insa nu surprinde cat de lucrat e intreg materialul care sustine tema simpla a andantelui, cine nu vede cata renuntare si cata purificare sta in simplitatea de acolo intelege superficialul, dar nu adancul lucrului. Asa, mozartian, intru simplitate si angelism, ar vroi sa sfarseasca orice creator. Pentru ca insa nu-i e data framantarea si cunoasterea unui Mozart, nu-i va fi data nici simplitatea lui finala.

A fi simplu reprezinta deci o savanta intoarcere la nevinovatie. "Toata istoria omeneasca - scria intr-un rand Eugenio d'Ors - poate fi conceputa ca un itinerariu penibil de la nevinovatia care ignora (Paradisul) la nevinovatia care stie." Cat de mult trebuie sa stii ca sa poti fi din nou nevinovat!

Dar simplitatea, care e de cele mai multe ori o cucerire, este uneori - ca pentru multe din modurile spiritului - si o gratie. Indragostitilor le e dat sa stea sub semnul acestei gratii: si intr-adevar, ce e mai simplu, mai ridicol si totusi mai substantial de simplu decat limbajul celor ce se iubesc? Cel care are harul dragostei, al dragostei larg si spiritual intelese, il are si pe cel al simplitatii. Sfantul Francisc iubea atat de mult lumea lui Dumnezeu, incat intelegea limba cea mai umila de pe pamant, limba fiarelor si-a pasarilor.

-Nu cumva e si razboiul, da, razboiul, o scoala a simplitatii? Dintr-o lume in care si spiritul, si puterea pamanteasca, si legile, si valorile sunt in joc, ajungi dintr-o data in lumea razboiului, unde numai puterea comanda. Dar nu e, de fapt, alta lumea; e aceeasi lume, care intelege sa transforme raporturile de forte - ban, materie prima, inertie, valoare morala, inteligenta, toate sunt forte - intr-un raport de forta, de forta unica de o parte si de alta.

E si razboiul o scoala de simplitate: trista scoala a unei lumi care nu poate atinge alta simplitate.

Si nu sub toate privintele trista. Caci daca razboiul e o experienta de simplificare prin ura, el este si una de simplificare prin dragoste. De ce altfel am lauda pe cei care se jertfesc, daca nu pentru ca e ceva bun in jertfa lor, deci ceva bun in insasi experienta razboiului?

Dar ai vroi sa fie numai o experienta de dragoste; iar aceasta nu e data decat alesilor. Fiecare poate fi erou al daruirii, fiecare isi poate simplifica pana la incandescenta viata spirituala, in razboi, cand experienta dragostei e insotita de una a urii. Numai cativa pot iubi fara ura. Numai cativa se pot darui atunci cand pentru ceilalti razboiul nu se vede.

Si razboiul este deci o scoala de simplitate, de daruire in dragoste, de implinire totalizatoare. Dar nu razboiul acestora, al tuturor. Ci razboiul celalalt: daruirea simpla, atunci cand nimeni n-are nimic de daruit si nimic de spus.


[ link extern ]

Amorul propriu

Amorul propriu- Natura acestui amor propriu şi a celui uman este să nu se iubească decât pe sine şi să nu se ia în considerare decât pe sine. Dar ce va face? Nu va putea împiedica acel obiect pe care-l iubeşte să fie plin de defecte şi de josnicii: îl vrea mare şi el este mic. Vrea să fie fericit şi se vede nefericit; ar vrea să fie obiectul şi se vede plin de imperfecţiuni; vrea să fie obiectul iubirii şi al respectului oamenilor şi vedte se că defectele lui nu-i aduc decât aversiunea şi dispreţul lor. Această încurcătură în care se află provoacă în el cea mai nedreapt şi mai criminală pasiune pe care ne-am putea-o imagina. Căci el concepe o ură de moarte împotriva acestui adevăr care-l copleşeşte şi-l convinge de defectele sale. Ar dori să-l nimicească şi, neputându-l distruge în sinea lui, îl distruge pe cât poate, în cunoaşterea lui şi în cunoasşterea celorlalţi. Adică, depunde toate eforturile din lume pentru a-şi ascunde defectele, atât faţă de ceilalţi cât şi faţă de sine şi nu suportă să-i fie arătate şi nici să-i fie dezvăluite de alţii.
Este fără îndoială foarte rău să fim plini de defecte; dar şi mai rău este să fim plini de ele şi să nu vrem să le recunoaştem, pentru că acest lucru înseamnă să-i adăugăm pe cel al unei iluzii voite. Nu vrem ca ceilalţi să ne înşele; li nici nu ni se pare dreaptă dorinţa lor de a-i stima mai mult decât merită: nu e deci drept nici din partea noastră să-i înşelaăm şi să cerem să ne respecte mai mult decât merităm.
Astfel, când ei descoperă numai viciile şi imperfecţiunie noastre pe care le avem cu adevărat, este vizibil că ei nu ne fac o nedreptate, pentru că nu ei sunt în cauză, dimpotrivă, ne fac un bine, ajutându-ne să ne eliberăm de un rău: necunoaşterea imperfecţiunilor noastre. Nu trebuie să ne supărăm cp le cunosc şi că ne dispreţuiesc: e drept ca ei să ştie cum suntem şi să ne dispreţuiască dacă suntem de dispreţuit.

Cugetări, Pascal

Bunătatea – esenţa vieţii

Încercând să găsesc definiţia bunătăţii, am primit răspunsuri diferite de la fiecare persoană. Am aflat că bunătatea e Dumnezeu, e ceea ce El dă fiecăruia dintre noi, că e binecuvântare…

În cele din urmă, am ajuns la concluzia că bunătatea nu are o definiţie şi că nu pot să o explic în cuvinte. Fiecare om percepe bunătatea într-un mod personal şi unic.. Toţi experimentăm bunătatea şi toţi o oferim, dar diferit.

Cu toate că nu voi găsi o descriere exactă a bunătăţii, pot spune că ea e ceea ce fiecare poate oferi sau primi. Bunătatea e esenţa vieţii noastre, e pace şi linişte, e răbdare, acceptare şi ridicare.

După cum spunea şi Mark Twain, bunătatea e limbajul pe care surdul îl poate auzi, iar orbul îl poate vedea. Mai mult decât putem spune sau putem face, putem trăi în bunătate, oferind-o şi primind-o. Lumea aşteaptă să vadă în noi bunătatea şi să o simtă, nu doar să audă vorbele goale ce le rostim, spunând că suntem buni. Oamenii vor să vadă în noi un exemplu, un mod de a trăi în bunătate.

ªi, după cum Hristos ne-a arătat bunătatea Sa, dându-şi viaţa pentru noi şi iertându-ne, la fel şi noi, trebuie să fim gata să iertăm, să iubim cu adevărat şi să oferim bunătate.

[ link extern ] /

ÎNŢELEPCIUNEA – COMOARA CEA MAI ALEASÃ A OMULUI

,, Înţelepciunea nici nu se împrumută
nici nu se cumpără ; şi dacă ar fi de vânzare,
n-ar găsi cumpărători. Nebunia , în schimb,
se cumpără zilnic’’
( Seneca – filozof roman )


Încă din antichitate, marii gânditori ai lumii au considerat că înţelepciunea este cea mai aleasă comoară a omului. Ea străluceşte şi nu se stinge niciodată. Îi caută pe cei care sunt demni de ea şi îi călăuzeşte spre bucuria nemuririi.
Orientul Mijlociu şi-a adus o contribuţie de seamă în acest sens prin scrierile unor autori din Egipt, Mesopotamia şi Fenicia care percepeau înţelepciunea ca o capacitate intelectuală superioară de înţelegere şi cunoaştere a realităţii, atât dintr-o instrucţie şi educaţie la cel mai înalt grad, cât şi dintr-o îndelungată experienţă de viaţă.
Înainte de orice, înţelepciunea avea un caracter utilitar, practic, vizând garantarea unor mari şanse de reuşită în viaţă şi ferirea celui ce o dobândea de insuccese, nenorociri, catastrofe. Ca termeni echivalenţi pot fi amintiţi : prudenţa, echilibrul, dreapta cumpănire, chibzuinţa, prevederea.
Beneficiarii înţelepciunii erau socotiţi cei din mediile aristocrate, ale clasei conducătoare, respectiv oamenii de curte, miniştrii, consilierii regali şi nu în ultimul rând moştenitorii sau succesorii la tron. Această mentalitate se păstrează şi în zilele noastre pentru care este valabilă expresia : ,, A ajuns om mare pentru înţelecpciunea sa’’. Se întâmplă însă ca acolo sus (în Parlament de exemplu) , să ajungă oameni care nu fac dovada unei asemenea virtuţi.
În antichitate existau şcoli oficiale în care se instruiau cei ce urmau să îndeplinească funcţii de răspundere în administraţia de stat. În palatele regale din Egipt şi Mesopotamia au fost identificate săli de instrucţie pentru tinerii aristocraţi care sperau să devină persoane politice importante. Astfel de spaţii presupuneau şi existenţa unor dascăli şi a unor,, manuale de înţelepciune’’, adică scrieri conţinând sentinţe şi alegorii, proverbe, maxime, fabule, poeme şi parabole pitoreşti. Un asemenea manual poate fi considerat şi cel intitulat,, ÎNVÃŢÃTURILE LUI NEAGOE BASARAB CÃTRE FIUL SÃU TEODOSIE’’, scris ,acum trei veacuri şi jumătate.
Dicţionarul limbii române defineşte înţelepciunea ca o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, implicând o cunoaştere adâncă a realităţii, multă experienţă şi mult echilibru. Ea se referă în mod deosebit la oameni, fiind o virtute sau o calitate complexă a sufletului uman. Un om înţelept este acela care are capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii, este persoana care judecă drept , este cuminte, deştept , ager la minte, pătrunzător.
Înţelepciunea se deosebeşte de inteligenţă prin aceea că, cea dintâi este o calitate dobândită pe parcursul vieţii, pe când a doua este înnăscută. Inteligenţa poate fi pusă şi în slujba răului, ceea ce nu se întâmplă în cazul înţelepciunii.
Numeroşi gânditori au încercat să definească această noţiune a eticii într-un mod sintetic. DIDEROT spune că,, înţelepciunea nu este altceva decât ştiinţa fericirii’’, iar .EINSTEIN arată că nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta’’.Este rodul trudei şi al durerii.
Ce mai mulţi gânditori au ajuns la concluzia că această categorie a eticii are două componente : ,,înţelepciunea ca dar dumnezeiesc’’ şi ,,înţelepciunea ca experienţă de viaţă’’. Cea dintâi ,cu adevărat superioară, este bogăţia întregii noastre fiinţe, aceasta, doarece se dăruieşte fără nici o plată şi fără vreun efort pe care omul să nu-l poată face. Acest dar este rezultatul căutării, al cuceririi şi al rugăciunii îndreptate cu dragoste sinceră spre Dumnezeu. Înţelepciunea nu e dată oricui, ci numai celor ce vor s-o găsească sau vor s-o primească.
Pe creştini îi face să se poarte corect între ei şi cu toţi oamenii ca să-i ducă la slăvirea lui Dumnezeu:,, Tatăl să vă dea duh de înţelepciune’’ ( Efes, 1,17 ) . Ea este venită de sus,, curată, paşnică, îngăduitoare şi nefăţarnică’’ (Iacov,3,17 ), înţelepciune care au avut-o dinainte, apostolii, simpli pescari şi necărturari care au umplut de uimire lumea..
Cu numele de ,,Înţelepciune’’ este cunoscută şi cartea din ,, Vechiul Testament’’intitulată,, Cartea înţelepciunii lui Solomon’’. Aceasta s-a bucurat mult timp de reputaţia de-a fi cea mai atractivă şi mai interesantă carte din rândul apocrifelor. Gândirea ,cât şi expresia se situează la un nivel înalt : cugetarea este a unui scriitor pătruns de un puternic spirit religios, unul care a simţit apăsarea şi tulburarea vieţii şi a suferinţei, şi care totuşi a rezistat ispitei de a abandona credinţa sa ancestrală într-un Dumnezeu al dreptăţii.
Între scrierile cu valoare religios- morală, un loc aparte îl ocupă,, Cartea Proverbelor’’ a cărui cuvânt cheie este ,, înţelepciunea’’ sau ,, abilitatea de-a trăi viaţa cu chibzuinţă şi pricepere’’.Proverbele oferă îndrumările detaliate ale unui Dumnezeu prin care cei ce-i aparţin să ştie să înfrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vieţii, cum să te înţelegi cu părinţii, cu copiii, cu semenii, cum să respecţi autorităţile, precum şi multe alte aspecte din viaţă.
Solomon foloseşte o combinaţie de poezie, de pilde, maxime, întrebări cu tâlc şi scurte povestioare pentru a pune într-o formă memorabilă, bunul simţ şi perspectiva divină necesară vieţii. El a cules circa 3000 de proverbe, având ca sursă Orientul Apropiat şi cel Mijlociu. Ele sunt produsul înţelepciunii sale, având în vedere că a trăit cu 500 de ani înainte de cei şapte înţelepţi ai Greciei şi cu 700 de ani înainte de vremea lui Socrate, Platon sau Aristotel.
Proverbele îşi demonstrează inspiraţia şi prin aceea că nu fac nici o afirmaţie neştiinţifică sau observaţii inexacte. Rămâne mereu actuală maxima :,, Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice,căci din ea ies izvoarele vieţii’’. Se spune că înţelepciunea este dumnezeiască, este sursa vieţii. Ea s-a întrupat în Hristos în care ,,sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei’’ : ,, Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii’’ recomanda Iisus apostolilor săi, sau ,, Fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău’’, ,, Umblaţi ca cei înţelepţi, nu ca cei neînţelepţi’’
Înţelepciunea ca experienţă de viaţă are o sferă largă de cuprindere în viaţa noastră de toate zilele. Adesea spunem despre unul sau altul : ,,este un om înţelept’’ sau,, nu a fost înţelept’’.
Se zice că oamenii bătrâni au această calitate dobândită dintr-o experienţă acumulată de-a lungul anilor. De aceea a rămas valabilă expresia : ,,cine n-are bătrâni să şi-i cumpere’’. În istorie este amintit ,, sfatul bătrânilor’’care avea un rol deosebit de important în viaţa comunităţii pentru luarea unor decizii. Proverbele şi zicătorile, dar şi basmele noastre populare poartă în conţinutul lor sensul înţelepciunii.

[ link extern ]