@ av.antoanelageamanu, am citit opiniile dvs. si ma gandeam ca ar trebui sa explic, putin, opinia mea anterioara, ca sa nu las loc la interpretari contradictorii pe aspectul "exercitarii in comun a autoritatii parintesti", pe de-o parte si pe de alta parte, pentru ca si "neprofesionistii" sa-si imbogateasca informatiile cu privire la acest subiect.:)
Art.9 din Conventia ONU , corelat cu disp. actuale din noul cod civil, precum si practica europeana mentioneaza faptul ca, in caz de divort, ambii parinti trebuie sa se implice in cresterea si educarea copilului iar instantele/judecatorii trebuie sa se asigure ca se va mentine contactul intre copil si ambii parinti, responsabilitatile parentale comune, aplicandu-se tuturor parintilor, indiferent daca acestia sunt casatoriti sau divortati.Modalitatea in care parintii pot imparti in mod eficient aceste responsabilitati determina semnificativ felul in care copilul se va adapta tranzitiei corespunzatoare divortului parintilor.
Astfel, parintele care primeste (desi impropriu spus dar ca sa se inteleaga mai bine ideea) incredintarea copilului-parinte rezident (la acest parinte se stabileste domiciliul copilului- statornic) se ocupa, de obicei, de problemele zilnice ale copilului privind bunastarea acestuia.Alte decizii, precum religia, disciplina, cheltuielile necesare pentru copil, vacantele, sanatatea, educatia si cazurile de urgenta trebuie discutate si luate de comun acord de ambii parinti. (Vezi, de exemplu, Johansen v.Norvegia, 1996, Olsson nr.2 v.Suedia, 1992, art.16 (2) din legea 272/2004).
Jurisprudenta europeana in materie, referitor la situatia de exceptie, respectiv parintele caruia nu i-a fost incredintat copilul (sa zicem, situatia in care instanta hotaraste ca exercitarea autoritatii parintesti sa fie exercitata numai de catre unul din parinti) arata faptul ca, reglementarea privind contactul parintilor cu copiii, care reprezinta o regula prinvind dreptul de vizita, trebuie sa permita o prezenta semnificativa, cantitativ si calitativ, a parintelui caruia nu i-a fost incredintat copilul, astfel incat el sa isi exercite mai departe drepturile si obligatiile fata de copil, iar copilul sa nu fie separat de nici unul dintre parinti, chiar daca locuieste doar cu unul dintre ei (vezi Al doilea raport periodic al Italiei catre Comitetul pentru drepturile copilului CRC/C/70/Add.13, 12 iulie 2002).
Logica, interpretarea, per a contrario…respectiv “exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti”, o las la aprecierea dvs.
Precizez faptul ca, dispozitiile legii 272/2004 au ramas in vigoare, cu exceptia disp. art.40 alin.(1), art.41 si art.42 (referitoare la tutela) care au fost abrogate, odata cu intrarea in vigoare a noului cod civil.
In concluzie, nu stiu daca nu a postat cineva inainte:
Iata ce prevede Legea 248/2005 privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta nr.96/2006, este actul normativ care prevede in mod expres conditiile de calatorie ale cetatenilor romani minori in strainatate.
ART. 30
(1) Organele poliţiei de frontierã permit ieşirea din România a cetãţenilor români minori numai dacã sunt însoţiţi de o persoanã fizicã majorã, în urmãtoarele cazuri:
b) minorului care este titular al unui document de cãlãtorie individual ori, dupã caz, al unei cãrţi de identitate şi cãlãtoreşte în strãinãtate împreunã cu unul dintre pãrinţi i se permite ieşirea în aceleaşi condiţii şi împreunã cu acesta numai dacã pãrintele însoţitor prezintã o declaraţie a celuilalt pãrinte din care sã rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea cãlãtoriei
respective în statul sau în statele de destinaţie, precum şi cu privire la perioada acesteia sau, dupã caz, face dovada decesului celuilalt pãrinte;
c) minorului care este titular al unui document de cãlãtorie individual ori, dupã caz, al unei cãrţi de identitate şi cãlãtoreşte în strãinãtate împreunã cu unul dintre pãrinţi i se permite ieşirea în aceleaşi condiţii şi împreunã cu acesta, fãrã a mai fi necesarã declaraţia celuilalt pãrinte, numai dacã pãrintele însoţitor face dovada faptului cã minorul i-a fost încredinţat prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi irevocabilã;