Autoritate parinteasca comuna

Exercitarea autorităţii părinteşti în comun made in Romania diferă de acelaşi concept practicat în ţările cu îndelungată experienţă în acest domeniu.
Diferenţa între vechea "încredinţare", care este încă uzuală în Austria(şi acolo nu s-au semnalat adulţi schilodiţi din cauza lipsei autorităţii părinteşti comune) şi autoritatea părintească comună constă doar în punerea la dispoziţie a unor părinţi malefici mijloace de şicanare, prin copil, al fostului partener. Atât.
Vorbim de abuz asupra copilului. Cum definim abuzul împotriva copilului? Cele vizibile: bătăi (cu sânge sau vânătăi) aplicate copilului, obligarea la cerşit, interzicerea de a merge la şcoală sunt abuzuri vizibile.Dar cum demonstrăm abuzul psihic asupra minorului?
Avem exemplul copilului tuns la 0 de tata, în programul de vizită,în repetate rânduri, copil care ţinea cel mai mult la podoaba capilară. Sau copilul care, la fiecare vizită a tatălui, trebuie să asiste la înjurăturile şi ameninţările la adresa mamei. Avem exemplul copilului crescut de mamă singură, al cărui mamă, în puţinul timp rămas după serviciu, teme făcute cu copilul, gătit, etc., în loc să-i citească o poveste copilului, scrie întâmpinări, cereri reconvenţionale, declaraţii, contestaţii. Avem exemplul unor părinţi care, în virtutea drepturilor lor, întrerup procesul instructiv-educativ de la grădiniţă, şcoală , duc acolo cadou pentru copil, în faţa clasei, pentru a avea dovezi la următoarele procese, dar nu fac acelaşi lucru când merg să ia copilul la programul de vizită. Cum putem califica un părinte care cere un program de vizită extins, instanţele, ţinând cont de "conceptul modern" îi acordă, iar acesta, cu dreptul obţinut, nu vizitează copilul decât de 2 ori pe an, şi atunci când îi cade lui bine.Dar copilul este obligat, prin lege, să-l aştepte, nu poate pleca în excursie cu Ionică, nici la fotbal cu Georgică. Şi pot continua tot aşa.
Stimată d-nă avocat, am o experienţă bogată cu instanţele, evident, mult mai redusă ca un specialist, însă cred că ştiţi şi dvs. că nu toate instanţele ţin cont de ceea ce cer părţile. Când copilului meu i s-a stabilit prin ordonanţă program zilnic de la 14 la16 şi am obiectat că în acel interval orar copilul doarme, judele mi-a recomandat recursul.

Dragi avocati, chiar nu intelegeti ca nu se poate guverna relatia parinte - copil cu hotarari judecatoresti fara o minima cooperare a parintilor?
Vreti sa imi spuneti ca de la aprobarea legii de custodie comuna s-au trezit mai multi parinti sa se intrereseze de copii decat inainte?
Cine s-a comportat ca un parinte si ca un om civilizat a facut-o indiferent de lege.
Care e beneficiul real al acestei legi in Romania de astazi caci aici nu vorbim de alta tara.
care este schimbarea majora in bine adusa de aceasta lege??
Aceasta lege cat si toate asociatiile de le gasesti pe net instiga la actiuni in instanta, plangeri penale si executari silite menite sa dinamiteze orice urma de intelegere intre parinti.
NU SE POATE SA VREI SA IL EXECUTI SILIT/ SA AMENDEZI SAU SA CONDAMNI PENAL UN PARINTE IN DORINTA DE A-TI IUBI COPILUL! Pur si simplu nu se poate ca definitie si concept! Unui copil nu ii va fi niciodata bine intr-un astfel de context, indifernt cine are dreptate. Asa ca legea este de-a dreptul aberanta si societatea in care traim nu s-a ridicat de la stadiul de trib sau ginta!
Desi nu sunt avocat ci doar un parinte normal, ma gandesc eu asa in mintea mea, ca atunci cand mai mult de o parte a unui proces au ca drept obiectiv comun un al treilea (copilul), atunci obiectivul este cel protejat de lege, monitorizat atent. Si spun asta ca e imposibil sa conditionezi relatiile interumane si bunul simt iar a presupune un anume comportament ca standard interuman este deja halucinant!
Asadar legea este extrem de prost facuta si foarte prost gestionata de Protectia Copilului (DGASPC), serviciu populat de cele mai multe ori de niste personaje carora nu le-as incredinta nici cainele pentru o plimbare ca sa nu mai zic de a incredinta binele copilului meu!

Aşa cum am precizat anterior, nu toţi cei care bântuie prin instanţe doresc să-şi iubească copilul; întâlnim procesomani, întâlnim bărbaţi jigniţi în bărbăţia lor că femeia a îndrăznit să fugă dintr-o relaţie nocivă, în care era victima unui abuzator, acestia sunt cei pentru care unicul ţel este răzbunarea, indiferent dacă în urma demersului lor, nu vor avea nimic de câştigat, dar au satisfacţia de a o fi hărţuit pe fosta parteneră.

Art. 14
Buna-credinţă
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.

Art. 15
Abuzul de drept
Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Ei, acum întreb şi eu: unde este bunăcredinţa unui individ care cere un drept, legal de altfel, dar, obţinându-l, nu-l respectă sau se foloseşte de el în mod abuziv?
De exemplu, cere autoritate părintească comună, dar el trăieşte de ani de zile la Honolulu şi îşi face simţită prezenţa doar când doreşte el, în rest fiind absent? În ce măsură poate hotărî tăticul din Honolulu la care instructor de înot să duc copilul, să nu vorbim de costuri, transport, timp alocat pentru această activitate? Sau poate el nu este de acord cu şcoala din strada Ionescu, fiindcă consideră că şcoala din str. Popescu este mai potrivită pentru progenitura lui şi trimite prin fax, email, reclamaţii la şcoală, la Inspectorat, la Minister, la DGASPC, etc. fiindcă decizia sa a fost încălcată?
Recomand lucrarea "Legile fundamentale ale imbecilităţii umane", unde această categorie de oameni,care îşi fac singuri rău, făcând rău şi celor din jur, sunt definiţi ca imbecilii perfecţi.
Aceştia sunt prezenţi în toate clasele sociale, începând de la beneficiarii premiilor Nobel până la analfabeţii din Hârtoapele din Deal.

Nu, eu nu inteleg asta.
Nu inteleg pentru ca 99% dintre parintii care-mi trec pragul imi spun de cate ori au incercat sa se inteleaga cu celalalt si de cate ori au fost intimidati, hartuiti, batuti, amenintati.
Si totusi, 99% dintre ei pleaca sa colaboreze intr-o forma sau alta.
Cati avocati isi consiliaza clientii pusi pe actiuni in instanta despre ce va sa vina? Despre urmarile agresiunilor lor juridice? Despre cum va fi viata ce le va veni daca gandesc si actioneaza astfel? Despre cati bani vor cheltui, cati nervi vor risipi si cate nopti nedormite inseamna asta? Despre cat de important e primul an dupa despartire si cat de important e sa negocieze cat mai rapid dupa momentul separarii? Cat de important e sa mentina o relatie buna in primul an? Indiferent cate concesii face? Ce urmari are asta pe termen lung... ce important e un psiholog care sa-i asiste pe cei care nu se pot desprinde... pentru cei care nu stiu a-si intel;ege dualitatea copilului traumatizat de despartire si abandon?
Ce inseamna abandonul emotional la copil? Cand si cum se poate el simti abandonat de parintele care il spala si hraneste zilnic,care-l tine in brate si-i panseaza genunchiul julit? Cat de ranit poate fi de ambii? Cat de rau ii poate parea de pierderea timpului unui parinte ucigandu-i lui celalalt parinte? Ca pruncul intelege sau simte in majoritatea cazurilor ca parintii sai lupta unul impotriva altuia, ceea ce pentru el e ca si cum mana stanga ar ataca-o pe dreapta? Si da, de regula dreapta e mai indemanatica, dar nu stiu oameni grabindu-se sa-si taie o mana...
Cati avocati explica asta?
Cati avocati prezinta alternative?
Cati pleaca de la ideea "nu-l pot lasa singur cu copilul/nu e o mama buna" la ideea "sa vedem cat puteti totusi face?"

Asa e, nu se poate sa vrei sa ataci celalalt parinte cu justificarea ca-ti iubesti copilul... dar oamenii aceia sunt raniti, ei nu vad realitatea obiectiv si e normal asa; e greu sa vezi rana altuia de propriul sange. Specialistul, avocat sau psiholog, trebuie sa le-o arate.
Daca li se spune: bravo, asa, e bine, mai poti face si plangerea aia, si cere si asta si sa vii si la mine de doua ori pe saptamana, consiliere, copil tarat la directie si la psiholog... eeeeeiiii...

Am avut client pe care l-am convins in 4 luni sa nu se razboiasca. 4 luni mi-au fost necesare. Cu succes, as spune azi, la o luna dupa pronuntarea instantei pe acord.
Si actiunea... a fost la latitudinea partii adverse. Greu faci un om orgolios sa admita asa ceva... si mai e si clientul tau.

A obtinut o pensie cam jumatate din venitul legal al celuilalt. Prezenta la scoala in ultimele 5 luni. Copilul a facut vacanta jumatate la unul si jumatate la celalalt. Isi contacteaza neconditionat oricare parinte, la nevoie. Si da, s-a plecat tot de la nevoia de control a ambilor si cu aceeasi obsesie ca celalalt nu poate ingriji copilul, ca nu-i ia ce trebuie, ca si ca...
A contat enorm ca instanta le-a dat 2 saptamani pentru acord si ca le-a spus si ea cateva cuvinte potrivite.

Asta e un exemplu in care a fost implicata violenta in relatia de cuplu si a fost caz in care medierea nu a fonctionat, desi am incercat.

Legea are scapari, insa e destul de buna in teorie si destul de prost aplicata. Directia nu are bani si personal bine pregatit, instantele nu au indrazneala de a impune solutii temporare decat in caz de avocat care cere si argumenteaza... nu au timp si nici baza care sa-i scuteasca de raspundere. Si nu pot proceda cum a aratat doamna proastasatului mai sus, ca inseamna sa se antepronunte si e ilegal.
Motiv pentru care merg pe cererile partilor, de aceea mutle sunt prost pronuntate, ca au la baza ce au dorit partile.
Sau... cum scria un jude canadian odata, "intelegeti-va, ca altfel va dau o hotarare de niciunul dintre voi n-o s-o poata duce!" Cam asa se intampla si la noi, partile duc cu greu ideea ca lucrurile nu stau cum cred ele.
Asa ca, desi va apreciez opiniile, d-le TrandafirulVesel, nu sunt de acord cu ele!

Martoze, aveti dreptate! desi exista temei legal si in procedura civila, totusi, desi am avut cereri ARGUMENTATE, nu am reusit a obtine astfel de sanctiuni. Cum ziceam, nu e timp in instante si nu poti taia drepturi ori sanctiona fara o atenta analiza. Si nu ai timp de atenta...

Cred ca intelegem diferit ce presupune a "pregati copilul pentru viata". Eu nu-mi doresc sa-mi aud copilul spunand la 4 ani ca-si doreste alt tatic fiindca tati nu stie sa se ingrijeasca de ea. Ar insemna esecul meu ca mama. Asta nu ar trebui sa stie, simta sau sa spuna un copil de 4 ani. Eu imi doresc la 4 ani copilul meu sa rada, sa se joace si sa isi faca prieteni cu care sa mergem la mare si la munte. Nu va judec, va spun doar ca un copil de 4 ani nu ar trebui sa traiasca asemenea sentimente din punctul meu de vedere. Poate ma insel eu. Imi cer scuze daca v-am deranjat.

Nu m-ati deranjat, oricum subscriu la ceea ce ati spus, cu o singura diferenta : nu o consider un esec ca mama, ci mai degraba esecul meu de judecata in a alege tatal copilului, partenerul. Daca ar fi spus ca vrea la alta gradinita, as fi avut posibilitatea sa investighez si sa o mut. Din pacate parintii / rudele nu ti le poti alege, iar pe de alta parte eu vreau sa evit exact aceste "plimbari" prin tribunale pe care le mentionati. M-a intristat foarte mult ceea ce a spus, dar consider ca faptul ca isi exercita discernamantul de la aceasta varsta e un lucru bun. Chiar daca din pacate primul factor de maturizare sunt chiar parintii...