Părinţi elicopter sau părinţi vultur?

Elicopterul acesta mă face să mă gândesc la părinţii care gravitează constant în jurul copiilor lor, până la sufocare. Privaţi şi de încredere şi de libertate, copiii nu mai apucă să facă nimic, nici măcar să îşi exploreze jucăriile, pentru că părinţii fac totul în locul lor.

Trebuie să fim atenţi să tragem acea linie fină între protecţia exagerată şi cea necesară, între ajutorul acaparator, care incapacitează copilul, şi cel normal, care abilitează.

Iată câteva concluzii despre acest subiect, la care am ajuns eu după aproape şapte ani de părințeală:

Staţi pe-aproape

Am şi am avut întotdeauna tendinţe „elicopteristice”, pe care tot încerc să mi le reprim. Privind în urmă, mă felicit pentru libertatea de explorare pe care i-am acordat-o fiului meu cel mare, chiar dacă am fost mereu în spatele lui să îl prind dacă ar fi căzut. Mă felicit şi pentru acest „stat în spatele lui”, căci durează doar o secundă ca o tragedie să se producă şi e suficient să se întâmple o singură dată. Copiii mici trebuie protejaţi.

Învăţaţi să staţi deoparte

Am primit astfel, abţinându-mă să ajut, cele mai covârşitoare lecţii de concentrare şi ambiţie. Am stat deoparte când fetiţa mea a învăţat să se ridice în genunchi. Am privit-o căzând de cincizeci de ori şi tot de atâtea ridicându-se. Ce spectacol! Ce bucurie când a reuşit!

Ceea ce poate face singur, să facă singur

Îmi reproşez faptul că l-am ajutat prea mult, prea îndelung în unele situaţii ce i-au ştirbit din independenţă. Nu trebuia să îmi fie frică să îi introduc solidele la vremea potrivită, să îl las să mănânce singur cu linguriţa, chiar dacă ar fi mâncat mai puţin, să se îmbrace el, aşa stângaci şi lent.

Nu interveniţi în relaţiile copilului cu cei de seama lui

Aici eu am încă de învăţat. Pentru a-l ajuta pe băieţelul meu să îşi facă prieteni, mă dădeam eu însămi peste cap, deveneam entertainerul copiilor musafiri. În timpul acesta băiatul meu se retrăgea, devenea spectator, iar eu stricam tocmai acolo unde încercam să ajut. Acum mă feresc să mă bag  în joaca şi prieteniile lui. Singurul motiv pentru care intervenţia mi se pare plauzibilă e bullyingul.

Oferiţi oportunităţi. Apoi aşteptaţi.

Creaţi un mediu în care copilul să poată explora, să se poată desfăşura, să se mişte, să îi vină idei, să fie stimulat. Apoi observaţi ce se întâmplă: de cele mai multe ori, copilul înfloreşte! Un bebeluş tipic este suficient să aibă libertate şi siguranţă pe podea, apoi e un deliciu să îl urmăreşti cum îşi descoperă corpul, capacitatea de a-l controla, de a se mişca, cum trece prin etapele normale ale creşterii.

Interveniţi când este nevoie

Observând copilul, vă daţi seama dacă există o întârziere de dezvoltare. Atunci este bine să vă ascultaţi instinctul, să cereţi evaluarea unui specialist, să începeţi  rapid terapia. Creierul are o uimitoare neuroplasticitate şi foarte multe se pot recupera, multe probleme pot fi depăşite dacă se intervine intens şi curând.

Lăsaţi-I să se ridice singur

Când copilul e mic, distanţa de la care cade e mică şi ea. Reuşind să se ridice după căzăturile mici, va şti să îşi revină şi după cele mari. Acest lucru e adevărat mai ales pe plan psihologic. Îi acordăm libertatea de a face greşeli mici, iar astfel el învaţă să repare, să găsească soluţii, să discearnă. Tocmai greşelile mici îl pot feri, ca nişte anticorpi, de greşelile mari pe care le poate face un om în viaţă.

Nu le faceţi voi temele

La şcoală, ca şi în viaţă, testele se trec cu brio când lecţia a fost însuşită. Nu încercaţi să învăţaţi în locul copiilor, nici să daţi testele lor, nici să le faceți temele, pentru că fiecare viaţă e o şcoală, unde pierzi numai dacă nu ai rămas cu nimic.

Să căutăm linia fină care îi desparte pe acei părinţi elicopter sufocanţi de părinţii vultur, care îşi antrenează puii să zboare în înălţimi.