Nu învăța porcul să cânte - odă nesimțirii eterne

Aș fi putut alege o altă metaforă, dar asta cu porcul pare direct proporțională cu cantitatea de frustrare pe care încăpățânații grobieni din jur mi-o creează. Cei care nu se opresc nici măcar o secundă să înțeleagă că jignesc, enervează, disprețuiesc sau de-a dreptul rănesc. Cei care se simt bine pe timpul, cheltuiala și pe nervii tăi. Lor le dedic această odă a disperării metafizice și le și doresc, la pachet cu asta, să aibă parte unii de ceilalți.

...muzica, vă rog...

Colegei care se preface că îți cere sfatul, dar care a venit cu scopul punctual de a te pune pe tine la treabă în locul ei. Și care se mai și ofuscă dacă te prinzi și o refuzi.

Amicului căruia i se pare haios să facă mișto de soție pe la petreceri, fără a băga de seamă jena celor din jur și mai ales suferința soției. Și care, odată interpelat, te mușcă de cap și te avertizează să nu te bagi, că îi strici căsnicia.

Asistentei populare și mai ales gureșe care nu înțelege de ce nu-i poate zice “tataie” oricărui pacient în vârstă, și care nu are reflex pupilar atunci când îi explici că vârsta înaintată merită respect, nu condescendență prost înțeleasă. Și care te sictirește și îți zice să-ți vezi de ale tale.

Taximetristului care nu înțelege corelația dintre igiena personală, politețe și mărimea bacșișului și care ia foc dacă ai tupeul nemaivăzut să i-o explici.

Instalatorului veșnic întârziat și veșnic fără de scule, căruia degeaba îi cânți partitura cu etica muncii și mulțumirea lucrului bine făcut, că nu te aude. Și care, dacă insiști, îți va scuipa discret în oala cu ciorbă când nu ești pe fază.

Vânzătoarei șmechere de la colț care nu are răbdarea de a te lăsa pe tine să îi dai bacșiș, și îți spune cu tupeu că nu are rest. Și care, odată atenționată, începe să îți strige măscări.

Doctorului care confundă vulnerabilitatea pacientului cu o invitație la o familiaritate fără de frontiere. Și care te dă afară din cabinet dacă opui rezistență la tratament...

Milițianului căruia i se pare oarecum haios ochiul umflat al unei femei proaspăt bătute și care știe în inima lui că dacă încă merge pe picioare, atunci o palmă chiar nu e vreun capăt de țară, ce Dumnezeu.

Ce au toți aceștia în comun? Urechea complet nemuzicală, care nu îi ajută să rezoneze la altceva decât la partitura personală. Și care, prin consecință, vor cânta întotdeauna fals aria omeniei.