Prietenul meu, Dan Stoica (In memoriam)

L-am cunoscut pe Dan prin 1999, prin intermediul internetului la început (cred că lird-ului, această deja ‘străabunică’ a listelor de discuții juridice în România, a fost locul primului ‘contact’ între noi, dacă îmi aduc bine aminte). Pentru generațiile mai tinere asemenea mod de a te ‘întâlni’ cu cineva pare absolut banal, ce mare lucru să intri în comunicare cu cineva prin intermediul ‘net’-ului? Dar nu era chiar ceva absolut banal în acele vremuri, în care ‘internetul’ abia prindea contur pe meleagurile noastre, din două motive, pe care am să încerc să le explic.

Primul ar fi acela că generatia mea, ca și a lui Dan, a crescut într-o lume mai veche, devenită din ce în ce mai îndepărtată și ireală chiar pentru cei care au „trait”-o, în care contactele nu se creau și se desfăceau chiar atât de ușor ca în aceste zile. Experiența comunismului ne făcuse mai susceptibili față de semenii noștri și chiar petreceam multe ore în fața computerului, scriind mesaje, descifrând intenții neexprimate sau lucruri pe care le-am fi putut avea în comun, mai înainte de a accepta o întâlnire tête-à-tête, cum s-ar spune.

Al doilea ar fi acela că, în acel deceniu, societatea românească trecea printr-o adâncă efervescenţă, iar pe net, ajungeau de regulă nu cei mai consumați de viața cotidiană, ci aceia care chiar căutau un soi de normalitate într-o „tranziție” interminabilă. Efervescentă s-ar putea spune că este societatea românească și acum, la fel cum a fost în toți acești 29 de ani scurși de la „evenimentele din ‘89”, dar lăsând la o parte starea societății și „generational” vorbind, cred că în ‘ 99 era o diferență importantă față de acum.

Generația (sau, mă rog, „generațiile”) de tineri absolvenți din prima decadă post-comunistă era mult mai obișnuită decât îmi par cele de acum în a contesta direcțiile în care se îndreptau dreptul și societatea românească. După experiența comunismului, chiar se dorea o mare schimbare, și mai ales, idea schimbării era „mai” posibilă decât îmi pare acum.

Iar din acest punct de vedere, al schimbării, Dan mi se pare extrem de reprezentativ pentru această generație, pentru că rar am cunoscut oameni mai capabili decât el să gândească activ și să promoveze schimbarea. În sfârșit și pentru a face o poveste lungă mai scurtă, am schimbat în acei ani sute de gânduri și de idei cu Dan despre un sistem pe care îl descifram și pe care el era foarte curios să îl cunoască, cel anglo-saxon.

Dan avea deja în spate o experiență semnificativă ca jurist de „întreprindere” („in house” counsel, cum s-ar spune în zilele noastre) și toți zâmbeam când el se descria pe sine ca „legal manager”. Era o „categorie” care nu intrase în lexiconul curent, căci vorbim aici despre timpurile de dinaintea apariției legii proaste de la începutul acestui secol, de înlocuire a fostelor „oficii juridice” din anii comunismului, dar Dan era vizionarul pe care îl știm din gândurile și acțiunile lui ulterioare, și gândea categoria respectivă în termeni care, între timp, au devenit mai obișnuiți.

Mai presus de toate, însă, Dan era foarte curios în legătură cu școlile jurisprudențiale anglo-americane și cu dezvoltarea ideilor legate de „dreptul natural”, care, deși nu au înlocuit pozitivismul în această familie de drept ca doctrină dominantă, au putut oferi un soi de contrabalansare exceselor pozitivismului pe care le vedem sub regimuri totalitare de tipul fascist sau comunist. O parte dintre acest preocupări au condus la excelenta traducere de către Dan a articolului lui Lon Fuller despre exploratorii speluncieni, care a fost bine receptat, cred, de către juriștii români.

Desigur, Dan a scris numeroase alte articole, capitole de cărți (inclusiv pentru cărțile editate de marele profesor Valerius Ciucă de la Iași) sau contribuții la dezbateri juridice în tot acest timp, dar cred că o cheie importantă a gândirii sale legate de filozofia dreptului și a dreptului în general constă în îmbrățișarea de către el a ideilor jus-naturaliste. Ca „legal realist” și ocazional „critical legal realist”, nu pot spune decât că îi invidiez această credință în ideile școlii jurisprudențiale a dreptului natural, și că aș dori să avem mai mulți juriști în România care să creadă, așa cum a făcut-o Dan, în aceste idei, sau care să poată exprima acele idei cu eleganța de care el a dat dovadă.

Sunt convins că, dacă am fi trăit alte timpuri, și Dan ar fi fost atras către o carieră universitară, ar fi devenit o voce filozofică importantă în peisajul românesc sau în cel european al dreptului natural. Avea o înclinație ieșită din comun către idei filozofice și o capacitate excelentă de a absorbi și de a dezvolta idei filozofice. Nu a avut răgazul necesar să o facă pentru că, date fiind timpurile, a trebuit să facă uz de alte daruri dintre cele multe cu care a fost înzestrat de către Creator. Iar unul dintre aceste daruri a fost o capacitate ieșită din comun de a „descoperi” și a se asocia cu oameni de talent care credeau în aceleași lucruri în care credea și el, pentru a face posibilă împlinirea unui ideal.

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire altfel decât în mediul virtual pe care am avut-o, în București, prin 2003, am discutat îndelung cu Dan și cu colegii juriști de generație pe care i-am întâlnit atunci nevoia de a reforma cumva dreptul românesc. Nu existau prea multe modele, dar ne-am gandit toți la „Junimea”, ai cărei cărturari au dat atât de mult României moderne. Pentru majoritatea noastră, ideea Junimii, deși atractivă, părea teribil de îndepărtată sau imposibil de realizat, dar nu și pentru Dan. Iar activitățile sale, de la jumătatea anilor 2000 până în clipa plecării sale dintre noi, cred că sunt dominant în această direcție, iar Dan, mai mult decât oricare dintre noi, a contribuit direct și enorm într-o formă sau alta, la diferite idei și grupuri de reformă pe care fie că le-a creat el însuși, fie că s-a asociat cu alții pentru a le crea.

Dincolo de această activitate, însă, cred că momentul de împlinire perfectă a idealurilor lui Dan a venit în 2011, odată cu preluarea funcției de director general la Wolters. Ne-am întâlnit de mai multe ori între 2010 și 2011 și am discutat despre diversele edituri existente în lumea anglo-saxonă, din care Wolters face parte, despre materialele pe care acestea le pun la dispoziția cititorilor și despre modalitățile de prelucrare a informatiei de către juriști în acea lume. Retrospectiv cred că pot spune că Wolters Romania a avut mare nevoie de un om atât de vizionar ca Dan atunci, iar Dan a avut nevoie de o editură internațională ca Wolters pentru a-și putea materializa măcar o parte dintre ideile pe care le avea deja de multă vreme. Nu este ușor ca, în viață, o potrivire atât de perfectă între două părți să se împlinească, de regulă așa ceva rar se întâmplă, dar în cazul acesta s-a împlinit, spre norocul comunității juridice românești, aș fi înclinat să o spun. Wolters i-a oferit platforma națională și prestigiul internațional de care avea nevoie pentru a face ce putea face el mai bine: să descopere talente, să creeze echipe care să trateze un subiect în mod diferit, să ofere o platformă de exprimare tinerilor sau celor cu idei diferite. Sunt convins că, daca timpurile ar fi fost (din nou) mai răbdătoare, și nu erau atunci condițiile de criză și austeritate pe care le cunoaștem toți, Dan ar fi putut implementa condiții mai generoase pentru „print”, dar chiar și asa, viziunea informatică pe care a materializat-o a fost cea potrivită și, cam în toate privințele, spiritul său inovator s-a potrivit perfect cu viziunea de ansamblu a editurii.

Sunt convins că nu i-a fost ușor să facă tot ce a făcut în condițiile culturii noastre corozive, a scepticismului nostru permanent, dat de condițiile istorice în care ne-am dezvoltat ca națiune, și în condițiile în care el se lupta deja cu boala. Dar cu atât mai mult merită laude pentru tot ce a creat și a lăsat în urmă. Evident că, în peisajul juridic românesc, sunt și alte edituri (tradiționale sau online) importante, dezvoltate de pionieri ai dreptului cum a fost Dan, le știm cu toții pe aceastea, deci nu le voi numi. Dar cred că este important pentru noi toți să avem și o editură internațională de talia lui Wolters Kluwer pe piața românească, care să le concureze pe acestea și să le forțeze să inoveze constant. Iar dacă Kluwer este încă în România, în formatul apreciat de juriști pe care îl știm, cred că aceasta se datorează în multe privințe lui Dan.

Despre latura sa „tehnocratica” în cel mai bun sens al cuvântului, despre cultura sa umanistă și universalistă ar fi foarte multe de spus, prea multe pentru a încape în asemenea spațiu. În foarte multe privințe, Dan era un vizionar căruia îi plăcea să alerge mult înaintea spiritului contemporan sau ideilor contemporanilor săi și, din aceasta cauză, putea stârni chiar „controverse”.  Deși cred că l-am cunoscut bine, doar retrospectiv îmi pot da seama cât de valoroase și generoase erau multe dintre ideile sale, cât de mult credea în ele și cât de mult lucra neabătut pentru îndeplinirea lor. Cred că am avut cu toții nevoie de el în aceste timpuri în care nu este ușor să găsești măcar parteneri de discuție, ca să nu mai vorbim despre „modele” și, la fel ca și Kluwer, am avut norocul de a-l cunoaște la momentul potrivit.

Personal, îmi vor lipsi foarte mult discuțiile cu el, în care, ca și Cioran, jucam rolul „scepticului de serviciu al unei lumi în declin”, iar el îmi demola scepticismul cu încrederea lui funciară într-o lume mai bună care ar fi devenit realizabilă prin eforturile noastre comune. Ca exilat, mai întâi interior și în propria mea țară, aveam mare nevoie de asemenea încredere ce părea cu totul și cu totul ireală în condițiile noastre sociale, economice și politice, deși nu îmi dădeam atunci seama de această nevoie. Îmi dau seama, gândind în urmă, că Dan mi-a făcut acel cadou al credintei neabătute, în felul său neceremonios și „down to earth” de care era capabil. Patriotismul și înflăcărarea sa pentru schimbarea în bine a societății noastre nu pot fi puse sub tăgadă și cred că îi putem fi cu toții recunoscători pentru acestea. Într-o lume ca a noastră doar aceste două calități îl fac un jurist excepțional și reprezentativ pentru generația sa, însă Dan avea mult mai multe calități.

Ramâi cu bine, prietene drag, care ai plecat dintre noi mult prea devreme. Îți doresc să te odihnești în pace! Îmi vor lipsi mult de tot discuțiile noastre despre drept și viață, dar sunt convins că va veni un moment în care le vom putea relua, posibil într-o lume mai buna, așa cum ți-ai dorit-o și imaginat-o tu. Rămâne în această lume amintirea ta luminoasă, în sufletele noastre, și sunt convins, memoria faptelor tale în lumea juridică românească.