Piar for everybody

Dacă intri pe varii site-uri de job-uri, afli noutăți: angajăm nu numai piar la restaurant sau club, dar deja avem nevoie de piariști la sala de sport, la spa și la masaj. Piaristul nu doar sprijină demersul cultural pe la cluburile de noapte, ci și tejgheaua la coafor, stadion, pizzeria din colț. Și la miliție, și la minister, you name it. Fără număr.

Am spus întotdeauna că piarul este o meserie pentru oamenii extrem de inteligenți, dar care stau prost cu self-esteem-ul. Și au și o mică aplecare către masochism. Altfel nu îmi explic de unde atâta sârg în confruntarea perenă cu morile de vânt ale opiniei publice, ale angrenării sociale, și mai ales cu propriul client.

Dacă vrei cu adevărat să înțelegi cum e cu piarul și mai ales de ce e așa contagios ca subiect de discuție, fă-ți o firmă, și încearcă să dai consultanță pe tema cu pricina. Deși în principiu (cel puțin până în momentul în care semnezi contractul), tu ești specialistul, situația se schimbă la 180 de grade în secunda în care începi să primești bani pe ce faci. Din fix acel moment, cumpărătorul serviciilor tale este brusc și cel mai mare specialist pe tema piarului. Seninătatea cu care îți explică cum stă treaba cu propria ta meserie e o experiență care nu trebuie ratată. Și nu pentru a încerca pe propria piele conceptul de moarte clinică, ci mai degrabă pentru a putea aprecia viața din afara piarului la justa ei valoare.

De ce? E foarte simplu: odată ce ți-ai cumpărat piar, atunci poți cere liniștit zeci de articole despre firma ta, chiar dacă subiecte sunt cam pe sponci. Sau de-a dreptul pueril-stupide. Dacă ți-ai cumpărat piar, este foarte natural să te vezi a doua zi în prima pagină la ziar, și să nu te mai dai jos de-acolo neam. Și să curgă interviurile și invitațiile la luări de moț prin oraș, cu tine în rolul principal. Și să ai cereri de parteneriat cu toata floarea cea vestită a ministerelor, iar televiziunile să vâjâie la ore de vârf numai și numai despre tine.

Este binecunoscut faptul că piarul trebuie să-ți rezolve o multitudine de probleme, care mai de care mai agasante: relația cu clienții pe care îi abuzezi de multă vreme fără vreo urmă de remușcare, relația cu furnizorii pe care îi plătești din an în Paște, relația cu autoritătile care se ambiționează să îți ceară ceferticate și adeverințe. Iar dacă ai vreun sindicat prin curte, cine altcineva decât piaru' trebe să aiba grijă și de asta? Că doar de-aia dai bănuțu'… Și, evident, în timpul liber, să caute clienți noi, că doar n-o să-l pui la treabă pe directorul de vânzări.

Deși trăim într-o lume în care sunt piar toate fătucele care nu erau bune nici la sport, nici la franceză, și cu atât mai puțin la mate, dar suplinesc toate astea cu grație și cu fuste scurte, am întâlnit și oameni modești și muncitori, care fac PR pe bune, cu rezultate de excepție, și, culmea, fără să pretindă a fi reinventat roata sau a fi descoperit gaura de la covrig. Mă mândresc cu prietenia unui șef de librărie care face zilnic tururi de forță în meseria pe care o iubește, și căruia nici prin gând nu i-ar trece să se laude cu asta. Chapeau-bas.

Și, dacă ar fi să mă întrebați cam care ar fi rețeta de succes în meseria asta păcătoasă, aș face o singură recomandare: fiți sinceri și egali cu voi și cu credință în valorile de-acasă. Nu de alta, dar nu există nici firme, nici instituții, nici societate civilă – ci doar niște oameni inimoși care își împrumută, zilnic și cu o generozitate fantastică, numele și valoarea unor cauze în care cred. Nimic altceva.