Iubirea dinainte de timp și de dincolo de viață

Nu știu câți ani aveam când s-a dus. Foarte puțini, sigur nu suficienți cât să am amintiri clare despre momentele alea. Am în cap doar câteva imagini din ultimele ei zile, despre care nu mai știu sigur dacă sunt ale mele sau pur și simplu le-am fabricat cu mintea din tot ce mi-au povestit mai apoi cei din jur. Explicația logică a fost mereu acolo: cancer la sân, care a metastazat în tot corpul.

În zilele ei din urmă, stătea numai în pat, în camera din față. Intram tiptil, împreună cu vară-mea, mamaie era înfundată în pat, și din zi în zi, se împuțina făcându-se parcă tot mai mică - de abia o mai puteai găsi printre cearșafuri. Nu s-a plâns, deși am aflat mai apoi că a suferit teribil. Pe mine și pe vară-mea ne-a rugat într-o zi să îi dăm apă și să o plimbăm un pic prin cameră. Adulții ne-au certat - era prea slăbită, n-ar fi trebuit să o ridicăm din pat. Cândva după momentul ăsta a murit.

Din dimineața în care am îngropat-o nu mai știu decât sunetul pământului căzând greu peste sicriu - amintire pe care am recuperat-o ani mai târziu, la o altă înmormântare, când sunetul ăsta, de viață încheiată definitiv, mi s-a părut îngrozitor de familiar, ca și cum ar fi venit la mine de dincolo de timp. „Plângeai atât de tare la cimitir, că s-a oprit preotul să te ia în brațe”, îmi mai povestea uneori mama.

Bunica m-a învățat că există despărțiri definitive, dar că poți iubi dincolo de moarte oameni pe care nici măcar nu ți-i mai amintești. Iar iubirile astea dor foarte tare, chiar și ani mai târziu.

Durerea acestor iubiri e uneori apăsătoare, alteori nu. Depinde cu care parte a sufletului privești și înspre ce: spre moarte sau spre dragostea care o sfidează.

De când mi-a propus Tudor să alerg pentru HOSPICE Casa Speranței, n-am mai putut scăpa de gândul că, într-un fel, alerg și pentru bunica, pentru memoria ei și toate amintirile alea pe care nu le am, deși le simt.

La fiecare alergare de atunci încoace, am încercat să mă întorc în vreun fel acolo, să recuperez acum, după aproape 30 de ani, ceva, orice. Au fost alergări grele zilele astea, încheiate cu mult înainte de numărul de kilometri pe care mi-i propusesem când plecasem să le fac, cu lacrimi făcute nod în barbă și inima plumb. Atât de apăsate și greoaie, că mi se parea că duc pe picioare încă un corp, străin de mine și totuși cumva al meu.

În afară de moartea ei, n-am reușit până acum să văd altceva, așa că nu știu ce să aștept și nici ce sper să găsesc. Poate că e suficient doar să retrăiesc acum, ca adult, ceva ce copilul de atunci n-a putut înțelege, sperând cumva că la capătul acestor alergări, mă va aștepta, la un moment-dat, un soi de liniște. Căci copilul ăla e încă în mine și - abia acum am văzut - încă îl mai doare ce a trăit și n-a priceput atunci.

Până nu demult, îmi venea greu să cred ne pot răni și neamintirile. Cum, mă întrebam, cum pot să te doară lucruri pe care nu ți le mai amintești? Am aflat că se poate. Căci nu te dor ele, dori tu și locul unde neamintirile s-au strâns. Pentru că înmagazinăm emoții încă de dinainte ca creierul nostru să își dezvolte instrumentele care să le înțeleagă, să le consemneze sau să învețe măcar cum să le zică pe nume. Iar dacă îți dai voie, de undeva, dintr-o vreme imemorială, de unde poate nici nu exista timp, pentru că încă nu îl percepeai, iese la suprafață ceva ce a rămas oricum scris în tine pentru totdeauna. O stare, o emoție, un dor.

***

Săptămâna trecută, m-a întristat cumplit o postare de pe un grup de alergători, în care cineva întreba răutăcios ce rost are să mai alerge oamenii maratoane, dacă oricum le termină în 6 sau 7 ore. Poate că o să citească cândva textul ăsta și să priceapă că are rost. Nu pentru toți cei aliniați la un start alergarea e despre viteză și locul din clasament. Câteodată e despre părți din noi pe care sperăm să le scoatem la lumină și dureri care își găsesc, în sfârșit, aer și loc să respire. Poate că o să înțeleagă că uneori n-ai cum să te uiți la cronometru, căci abia dacă-ți ajung ochii să te uiți, drept și întreg, în interiorul tău.

***

Proiectul Legal Runners (care își propune să promoveze sportul în rândul profesiilor juridice) face zilele viitoare un an de existență și îl aniversăm alergând duminică la Semimaratonul București 2019 pentru HOSPICE Casa Speranței - un refugiu și un simbol care ne amintește tuturor că nu suntem singuri și că există speranță, chiar și în fața unor diagnostice crunte de boli incurabile.

Echipa noastră numără peste 100 de alergători, care împreună au reușit să strângă, până azi, peste 8.000 de euro și există toate șansele ca suma adunată să depășească 10.000 de euro până duminică.

Când Tudor, unul dintre inițiatori, m-a invitat să alerg de aniversare, n-am putut sta deoparte. Și nu pentru că sunt implicată în Legal Runners de la înființare sau pentru că am coordonat primele ieșiri la alergare din comunitate ori pentru că am participat la numeroase competiții alături de ei, ca să strângem bani pentru tot felul de cauze.

De data asta alerg pentru că misiunea organizației pe care o susținem acum - îngrijirea persoanelor cu boli incurabile - rezonează, după cum ați citit mai sus, într-un fel foarte intim cu mine.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.