Despre chelneri și melci. Sau cum mi-am întărit convingerea că bacșișul trebuie câștigat

Din spiritul ăsta de solidaritate cu chelnerii și facturile lor, am început și eu să las bacșișuri cum m-au învățat colegii mei - din obligație, mai mult, rareori pentru amabilitate și servicii impecabile. M-am gândit tot timpul că dacă mai calc vreodată prin acel local n-aș vrea să primesc cafeaua-n poală și ciorba-n pălărie. Nimeni nu are însă memoria așa bună, iar chelnerii, în cele mai multe cazuri, sunt acolo în joburi pasagere - peste două luni, ai toate șansele să nu-i mai găsești acolo.

Bacșișul e o recompensă, dacă ne uităm la cum e definit (în alte accepțiuni reprezintă chiar o sumă de bani ce miroase ușor, ușor, a mită - vedeți dexonline.ro). Consumatorul plătește deja salariul chelnerului prin suma de bani pe care o are pe nota de plată după ce termină de băut și de mâncat. Orice sumă în plus reprezintă un "mulțumesc pentru că ai făcut mai mult decât îți impune deja fișa postului". 

Acum o săptămână, la o cină într-unul dintre localurile hype ale Bucureștiului, unul dintre cei de la masă, francez și crescut într-o familie cu afaceri în HoReCA, îmi spune că-i place orașul nostru, dar că se declară dezgustat de calitatea serviciilor. "Oamenii ăștia, chelnerii, nu sunt școliți în industria servirii și asta se vede din tot ce fac", îmi spune el după ce îmi enumeră toate aspectele pe care le-a observat în timpul de când stăteam la masă și în toate zilele trecute. I-a pus capac însă reacția chelnerului nostru la o solicitare banală: francezul a fost apostrofat de chelner că a îndrăznit să ceară apă de la robinet.

Cine a fost măcar o dată în Franța a observat, probabil, că pâinea și carafa de apă nu costă nimic și poți să ceri mai multe coșuri de pâine și mai multe carafe de apă la o masă, fără să fii taxat. Francezul nu scoate bani de pe urma unor alimente atât de banale... Ce provincial!! Românul îmi cere însă bani pentru fiecare felie de pâine pe care o aduce la masă și apa ține să o dea numai îmbuteliată și nu oricum - ci de 10-15 de ori mai scumpă decât o cumpără de la angro. Desigur, asta nu e vina chelnerului, ci a patronului. Nici nu m-am gândit să cer apă de la chiuvetă într-un restaurant de la noi până n-am văzut asta în Franța, recunosc. Și când am făcut-o, a fost mai mult ca un experiment, mai puțin ca o necesitate. Acum ceva vreme, un chelner mi-a spus, sfios, că șeful nu le dă voie să dea apă de la robinet clienților și că dacă-l prinde poate să-l dea afară. Nu m-a mirat.

Dar nu despre apa de la robinet în bodegile de la noi era vorba aici - am făcut doar o paranteză cu exemplul ăsta. Revenind:

N-am putut să mă erijez în apărătorul patriei și chelnerilor de la noi și să-i dau peste nas francezului care s-ar putea să le pară unora mai pretențios. Pentru că francezul avea dreptate, îmi dădea exemple de lucruri pe care le mai văzusem și eu în barurile și restaurantele de pe la noi, în special, din București: chelneri care servesc ca și cum ți-ar face un serviciu în timpul lor liber, chelneri care nu dau "Bună ziua", chelneri pe care-i rogi să achiți nota și parcă nu vor să-ți ia banii, chelneri care se încred în capacitățile lor de memorare și demonstrează tot contrariul, chelneri certați cu limba română și bunul simț, chelneri care nu știu să folosească aparatul de cafea ș.a.m.d.

Însă m-am hotărât să mă abat de la învățăturile colegilor mei de la Capitală și să-mi moderez bacșișul (spre zero, după situațiune). Nu din cauza francezului cu punctul pe i, ci a experienței proprii. I-am dat dreptate când a spus că nu oricine poate lucra în industria servicii, că dacă n-ai zâmbetul la tine și dacă nu reușești să demonstrezi că faci tot ce poți ca să-i faci clientului șederea mai plăcută, pur și simplu, n-ai ce căuta acolo și nici n-ar trebui să visezi la bacșiș.

Am avut și eu o experiență care le-a întrecut pe toate. Vara trecută, la o bodegă din spatele Ateneului, o tânără chelneriță m-a împins să contemplez puțin asupra sumelor pe care un chelner, cu trei zile de muncă pe săptămână, ajunge să le încaseze numai din bacșiș, fie el meritat sau cutumiar, ca cel pe care-l lăsăm, greșit, mulți dintre noi (doar faceți un calcul și o să înțelegeți ce spun). Fără să intru prea mult în detaliu, chelnerița mi-a spus că ea nu consumă alcool de fel și nu are cum să-mi spună ce beri sunt disponibile din meniu. Nici pomeneală să-i ceri vreo referință la vreun vin!

Subiectul bacșișului a înviat când, vara aceasta, a mai apărut o tentativă de reglementare a acestei sume de bani. Prea mulți s-au uitat însă la el ca la ceea ce reprezintă, de fapt: e o recompensă, o sumă de bani pe care o dai sau nu, în funcție de meritul celui pe care-l recompensezi; fiscal, însă, e un venit care ar trebui impozitat - dar asta nu e treaba noastră, ci a statului.

Bacșișul a căpătat în accepțiunea multora o îmbrăcăminte socială mult îndepărtată de ceea ce reprezintă de fapt. Pentru unii, să nu lași bacșiș (atunci când chiar nu ai de ce să o faci) înseamnă să fii mârlan, needucat, zgârcit. Pentru alții, să lași bacșiș e moralmente obligatoriu, că solidarizezi cu chelnerul făcând asta. Alții își întăresc poziția socială lăsând bacșișuri generoase. 

Mărturisesc că sunt curioasă de intrarea în vigoare a reglementării care se află acum în dezbatere în Parlament. În proiectul cu bacșișul se prevede ca acesta să apară distinct pe bon, iar, înainte să se facă plata, clientul să bifeze cât lasă, în procente: de la 0 la 15%. Procentul de bacșiș în scris va avea, cu siguranță, un impact social. Posibil, îi va împinge pe unii să lase sume mai mari decât de obicei; de rușine, fără îndoială, că una e să lași, acolo, niște bani și alta e să îi arăți chelnerului înainte (nu înainte de servire, ci de plată) cât o să-i dai.

Închei prin a spune că nu discreditez ideea de a oferi bacșiș, nici pe departe, ci doar ideea românească de a o face. Nu mai văd bacșișul ca pe o obligație - singura mea obligație e să plătesc ce am consumat. Nu îl mai văd nici ca pe un gest frumos căci, altfel, ar trebui să solidarizăm cu toți cei care ne oferă un serviciu, oricare ar fi el.