Doar dacă taci ai șanse mai mari să nu ofensezi pe nimeni

Cei mai mulți ne-am pus opiniile la dispoziție unei audiențe oarecare pe rețelele sociale, în acești ultimi ani. E atât de ușor să scrii ceva care să lezeze pe cineva, dacă audiența ta e mare, la fel cum e foarte ușor să distribui sau să reacționezi la un conținut potențial ofensator. Partea "năstrușnică" a unor platforme precum Facebook sau Instagram, de pildă, e că îți și arată cine și în ce fel a reacționat la cutare sau cutare lucru, deși nici n-ai cerut să vezi asta. 

Totodată, e un lucru interesant că din 20.000 de împărtășiri ale unei postări discriminatoare, injurioase ori în orice fel ofensatoare, doar câteva persoane sunt muștruluite pentru asta, în mod public, eventual și amendate. Dacă ești o persoană cu notorietate, trebuie să-ți calculezi bine hohotul de râs - preferabil, să-l ții doar pentru tine. Dacă dintr-un motiv sau altul nu-ți place un grup de persoane sau îți sunt pur și simplu indiferente, e preferabil, de asemenea, s-o ții doar pentru tine și ai tăi. 

Dacă ai utilizat internetul frecvent în ultimii zece ani, e imposibil să nu fi jignit vreodată pe cineva; nu neapărat direct; poate ai scris ceva, poate ai râs, poate ai distribuit sau răspuns la ceva - e imposibil să nu fi jignit măcar o dată un om sau un grup de persoane, o nație, o etnie, un gen sau altul. 

Așa cum ne facilitează toate celelalte lucruri, internetul ne facilitează și astfel de comportamente. E una să înjuri pe cineva într-o parcare, când nu te văd decât vreo doi sau trei, e alta să înjuri de la tribuna unui profil cu audiență generală. 

Ce ne oprește, totuși, să ne aruncăm cuvinte oarecare, ce ne oprește să discriminăm, să zicem sus și tare ce nu ne place, să lezăm, să batjocorim? Educația, propriul compas al moralității, uneori chiar și credința - nu legea, în orice caz. 

Până unde glumim? Sunt lucruri cu care nu glumim? Care glume sunt socialmente acceptate? Ce e satira? De ce satira poate mai mult? Cât de mult? Unde ne oprim?

Diagrama Venn a caterincilor

Dacă ne imaginăm câteva mulțimi de glume, fiecare dintre noi achiesează, probabil, la cel puțin două dintre ele, măcar din când în când; se prea poate ca umorul nostru să se intersecteze cu al altora, dar se poate și să nu.

În urma unui meci de fotbal unde echipa roșie a luat bătaie cu 0 - 4 în fața echipei albastre, internetul se umple de glume, poate chiar caterinci injurioase la adresa jucătoriilor echipei roșii; categoric, o bună parte dintre suporterii acesteia nu vor râde la acele glume, alții vor râde, alții se vor simți îndreptățiți să reacționeze într-un fel sau altul - violent chiar. Între suporterii echipei albastre, cei mai mulți, probabil, vor râde. Cel care nu e microbist va râde sau nu, dar e foarte puțin probabil să reacționeze în contra acelei glume în vreun fel.

De cine facem sau nu mișto depinde, până la urmă, de toată construcția noastră, de mediul în care trăim, de experiențele noastre, de educație, cum spuneam și mai devreme, de morală, credință ș.a.m.d. Un ateu, de pildă, dacă ia în râs numele Bisericii, nu va râde împreună cu un credincios, dar e foarte probabil să râdă cu alți atei. În ce măsură credinciosul e îndreptățit să răspundă și-n ce fel?

Ne place să ne agățăm de gâtul libertății de exprimare ori de câte ori cineva ne reproșează propriile exprimări: scrise, artistice, credincioase, a gândurilor ș.a.m.d. Dar de ce ar trebui să ne cenzurăm, am spune? De unde să știu eu când devine exprimarea mea o insultă pentru altcineva? 

De cele mai multe ori, aș spune, e facil să ne dăm seama ce nu mai e o glumă, ce sare dincolo chiar și de satiră. Ce nu mai e nici satiră, ci insultă. Ce e ironie, ce e bășcălie. 

"Umorul este atunci când spui ceva comic şi râde toată sala. Satira e când spui ceva şi râd toţi, în afară de unul", spunea Horațiu Mălăele. 

M-am considerat, de când am învățat ce înseamnă libertatea de exprimare, un apărător fervent al ei. Probabil că, dac-aș fi trăit în comunism, mi-ar fi fost destul de greu să țin în piept hohotul de râs și să-mi măsor cuvintele. Pe bucățica lor de lume, în grupul lor, în ziarul lor, pe părticica lor de internet, pe pagina lor de Facebook, pe profilul lor de Youtube, oamenii pot să râdă de cine vor. Am perceput tot timpul că cel care își asumă libertățile cu riscul de a le leza pe ale altcuiva poate să plătească apoi pentru derapaje, dacă acel altcineva i-o cere - în justiție. Dar să înfrânezi libertatea de exprimare din start, să instaurezi un bici al cuvintelor și al oricărui alt mod de exprimare nu poate fi nicicum democrație.

În fața libertății presei și a libertății de exprimare ori ca răspuns la ele se pune uneori ceva mai rău decât cenzura. 

La arme, glumeților?

Cultural ne diferențiem uneori atât de mult că am putea găsi mai greu fronturi comune de amuzament unii cu alții. Până și exercițiul libertăților ne diferențiază foarte mult. Am putea foarte ușor să jignim unii pe alții când venim din medii care nu se intersectează în niciun fel, să râdem de cei care poartă un veștmânt nemaivăzut, să nu înțelegem granițele propriilor noastre fapte, să luăm în derâdere credințele altora, culoarea și  limba. Și, fără să comitem propriu-zis o crimă, să jignim.

Acum ceva ani am fost, mulți dintre noi #JeSuisCharlie sau, chiar dacă nu ne-am revendicat acest simbol, am tăcut speriați la reacția absolut disproporționată în fața libertății de exprimare și a presei - reacția armei în fața pixului. Am văzut, recent, un profesor decapitat pentru libertatea sa de exprimare, tot în Franța.

Am pus mâna să răsfoiesc un ziar al săptămânalului Charlie Hebdo când am fost prima oară în Franța, acum ceva ani. Pe lângă ce cumpărasem de la chioșcul uriaș, mi-au sărit ochii pe prima pagină a unui ziar - era roșie toată, cu o caricatură în mijloc. Mi-a luat destul de mult să pătrund satira, unele glume au trecut categoric pe lângă, altele mi s-au părut... n-aș spune excesiv de dure, ci dintr-o altă ligă decât cea în care râd eu. 

Am acceptat fără să pun la îndoială că Hebdo are numeroși cititori, propria ligă - altfel n-ar mai fi existat pe piață (publică din 1970, fondat de aceeași echipă a unui alt săptămânal de satiră, interzis după publicarea unui material la adresa morții lui de Gaulle; a avut însă ceva ani de întrerupere). Dacă o să căutați informații despre Hebdo, o să găsiți din abundență manifestări contra publicării sale (este un ziar de factură politică, trebuie menționat); singura apărare și unicul principiu, de fapt, al ziarului este libertatea presei. Sub auspiciul acesteia, Hebdo publică adesea caricaturi ce îmbracă hainele islamului, chipurile unor personalități nu doar franceze, ci din lumea întreagă (cel mai recent exemplu - caricatura lui Erdogan), nu doar din zona politică; fără dar și poate, injectează destul de multă satiră înspre fundamentaliștii islamului.

Probabil că Charlie Hebdo nu ar fi ajuns cunoscut în lumea întreagă dacă nu ar fi fost atentatul din 2015, când aproape întreaga redacție a fost ucisă de teroriști (asta după ce cu câțiva ani în urmă sediul publicației fusese incendiat). Teroriștii ar fi spus atunci că prin acțiunea lor îl răzbună pe profetul Mohammed, parodiat și răsparodiat de ziarul de satiră. Atunci s-a născut #JeSuisCharlie și oameni care, deși nu împărțeau ceva cu patria franceză, au plâns atacul asupra libertății presei și a libertății de exprimare. De atunci și până acum, Charlie Hebdo nu a încetat niciodată "să tragă cu pixul" în fundamentaliști. Unii spun că în mod provocator, așa cum au făcut-o și când cu atentatul (caricatura respectivă a fost republicată recent, de altfel, ocazie cu care Al Qaeda a amenințat din nou redacția). Alții spun că nu există suficiente pagini de satiră care să răzbune moartea a 12 oameni. 

Libertatea presei și libertatea de exprimare sunt două noțiuni de pe aceeași pagină de carte, dacă putem să spunem așa. Dar oricum s-ar fi numit dreptul ori libertatea, fiecare cunoaște o graniță - în cel mai simplu mod spus, dreptul meu se termină acolo unde începe al tău. Nu toți avem însă același exercițiu al drepturilor noastre, chiar dacă și noi, și francezii avem recunoscute aceleași drepturi. 

Când răsfoiam acel "număr roșu" din Charlie Hebdo, pe care știu sigur că l-am păstrat în casă, am încercat, ca oricare, să caut o referință mai aproape de casă. Mi-am amintit când tata cumpăra Academia Cațavencu, apoi, de Cațavencii, apoi, versiunea generației mele - Times New Roman. Greu de găsit asemănări, pentru că libertatea pe care și-o iau cei de la Charlie merge mult, mult mai departe decât am văzut vreodată în vreuna dintre acestea. În ziua atentatului din 2015, la sediul redacției se găsea și escorta polițienească a caricaturistului responsabil de prima pagină care i-a supărat pe islamiști; pentru că atât de multe și de serioase erau amenințările primite, încât omul avea nevoie de protecție din partea statului. 

M-am gândit cât de departe ar fi putut să meargă vreuna dintre publicațiile de satiră la noi. La prima vedere, aș zice că nu foarte departe. La a doua privire... doar mai înaintez puțin, dar nu mult. 

Și la francezi, și la noi ești liber să dai în judecată pe cel care a adus o atingere demnității tale (cam greu de cerut dreptate pentru Dumnezeu sau pentru Profet însă...). Asta e, de altfel, cea mai justă formă de a încerca să ți-o câștigi la loc: să speri că instanța va încuviința cererea ta, că va considera că ai fost luat categoric "în bășcălie" că până și ai tăi în casă au râs ori că nu te mai primesc la muncă de rușine; să speri că vei putea să îl aduci în faliment pe cel care te-a defăimat și că judele îi va forța mâna să scrie că îi pare rău - să publice să vadă toată lumea.

Răspunderea pentru că ai călcat cumva granițele exercițiului dreptului tău nu ți-o poate stabili decât justiția. Din start, nu ți-o poate îngrădi decât legea și nici aceea prea mult. Libertatea ta nu mai e libertate atunci când un judecător a stabilit așa. Și fie că ne convine sau nu acest lucru, e un dat pe care l-am acceptat trăind în organizarea în care trăim. 

--