Exploatarea minorilor pe șantiere. Cazul de la Iași și pasivitatea toxică a instituțiilor în fața nevoii de a aplica sancțiuni mai dure pentru munca nedeclarată

• Regimul special pentru munca minorilor (minimum 16 ani, excepție de la 15 ani cu acordul părinților) urmărește protejarea sănătății, dezvoltării și educației acestora, în concordanță cu normele internaționale.
• Munca nedeclarată privează lucrătorii de protecție socială, generează evaziune fiscală și concurență neloială, fiind un fenomen extins cu multiple victime.

O recentă acțiune a Inspectoratului Teritorial de Muncă (ITM) Iași, prezentată recent de publicația BZI a scos, din nou, la lumină o realitate sumbră a pieței muncii din România - exploatarea minorilor pe șantiere, în afara oricărui cadru legal. 

Acest fenomen, departe de a fi unul izolat, se înscrie într-o tendință mai largă a creșterii muncii nedeclarate, cu precădere în sectorul construcțiilor (conform ITM Iași), un domeniu cu riscuri ridicate și unde, din nefericire, tentația profitului imediat eclipsează adesea respectarea legii și a demnității umane.

Dincolo de cifrele seci ale amenzilor și dosarelor penale, se ascund drame individuale și vulnerabilități sistemice care merită o analiză aprofundată. 

Regimul special al minorilor în muncă urmărește, de fapt, ocrotirea viitorului

Legiuitorul român, în deplin acord cu normele internaționale, a instituit un regim special pentru munca minorilor, având ca principal obiectiv protejarea acestora și asigurarea unei dezvoltări armonioase. Astfel, Codul muncii stabilește clar că vârsta minimă de la care o persoană poate fi angajată este de 16 ani și, prin excepție, tinerii care au împlinit 15 ani pot munci, însă doar cu acordul părinților, în ambele situații pentru activități care nu le periclitează sănătatea, dezvoltarea și educația.

Scopul acestor reglementări este evident: protejarea interesului superior al copilului. Un minor nu este un adult în miniatură! Capacitatea sa de muncă este limitată, iar organismul său, în plină dezvoltare, este vulnerabil la eforturi fizice intense sau la un mediu de lucru toxic. 

De asemenea, implicarea într-o activitate profesională nu trebuie să se facă în detrimentul educației, care rămâne pilonul fundamental al dezvoltării sale personale și profesionale.

Limitarea duratei timpului de muncă la ;ase ore pe zi, respectiv 30 de ore pe săptămână, interzicerea muncii de noapte și a celei suplimentare, precum și a prestării de activități în condiții grele, vătămătoare sau periculoase, sunt garanțiile menite să asigure un echilibru între dorința, adesea legitimă, a tânărului de a câștiga un ban și nevoia sa de odihnă, studiu și recreere.

Aceste prevederi interne nu sunt altceva decât transpunerea în legislația națională a unor principii fundamentale consacrate la nivel global prin Convențiile Organizației Internaționale a Muncii (în special Convenția nr. 138 privind vârsta minimă și Convenția nr. 182 privind cele mai grave forme ale muncii copiilor), dar și la nivel european prin Directiva 94/33/CE privind protecția tinerilor la locul de muncă.

Munca nedeclarată a fost, este și va continua să fie, în lipsa unor măsuri corente aplicate corespunzător, un flagel cu multiple victime

Cazurile de minori care muncesc „la negru” pe șantierele din Iași, așa cum reiese din materialul prezentat, reprezintă doar vârful aisbergului unui fenomen mult mai extins, munca nedeclarată. Aceasta, deși adesea prezentată ca o „înțelegere convenabilă” între angajat și angajator, este, în realitate, o capcană periculoasă.

Pentru lucrător, munca nedeclarată înseamnă, în primul rând, o lipsă totală de protecție socială. Fără un contract individual de muncă, el nu beneficiază de asigurări de sănătate, de pensie, de șomaj sau de concedii medicale. 

În caz de accident de muncă, o realitate frecventă, din păcate, în construcții, el este lăsat la voia întâmplării, fără niciun sprijin, cu excepția situațiilor în care își cunoaște drepturile și, cu sprijin juridic adecvat, dovedește faptul că lucra pentru angajatorul respectiv. Însă, acest lucru presupune și un proces de durată și, de multe ori, pe care nu și-l permite.

De asemenea, nu are nicio garanție a plății salariului, a respectării timpului de muncă sau a concediului de odihnă. Este, practic, la discreția angajatorului, într-o relație de dependență toxică.

La nivel economic, munca nedeclarată este o formă de evaziune fiscală, prin care angajatorul se sustrage de la plata contribuțiilor sociale și a impozitelor datorate statului. Aceste fonduri, care ar trebui să finanțeze sistemul public de sănătate, de pensii și de educație, sunt astfel deturnate în beneficiul unor interese private. 

Mai mult, munca nedeclarată generează o concurență neloială față de companiile care respectă legea. Acestea din urmă, având costuri mai mari cu forța de muncă, sunt dezavantajate în fața celor care, prin practici ilegale, își reduc artificial cheltuielile și pot oferi prețuri mai mici.

O problemă sistemică rămâne, de ani buni, inaplicabilitatea legii

Analizând fenomenul muncii nedeclarate, în special în cazuri flagrante precum exploatarea minorilor, am putea crede că statul nu dispune de instrumente suficient de puternice pentru a interveni. Realitatea este însă mult mai gravă și, într-un fel, absurdă: Legea există și este extrem de aspră, însă aplicarea ei este blocată de ani de zile de o pasivitate administrativă inexplicabilă.

Să clarificăm: Codul muncii, prin articolul 260, stabilește nu doar amenzi usturătoare, de 20.000 de lei pentru fiecare persoană care lucrează fără forme legale. Pe lângă această sancțiune financiară, legiuitorul (Parlamentul României) a înțeles că este nevoie de o măsură mult mai fermă pentru a stopa pe loc activitatea ilegală și a oferi un exemplu. 

Astfel, legea prevede, ca sancțiune complementară, posibilitatea inspectorului de muncă de a dispune sistarea activității locului de muncă organizat supus controlului, în cazurile în care se constată încălcări ale prevederilor referitoare la munca nedeclarată.

Aceasta este, în esență, „arma nucleară” împotriva muncii la negru. O amendă, oricât de mare, poate fi contestată, eșalonată sau asumată ca un „risc de afaceri”. Însă închiderea șantierului, a fabricii sau a restaurantului unde a fost descoperită ilegalitatea are un impact imediat, devastator pentru angajatorul care încalcă legea, și un efect de descurajare exponențial mai mare.

Și aici intervine blocajul sistemic. Același Cod al Muncii condiționează aplicarea acestei măsuri drastice de existența unei „proceduri de sistare” care trebuie stabilită prin act normativ al Ministerului Muncii, elaborată chiar de autoritatea care trebuie să o și aplice în final, Inspecția Munci. 

De ani buni (mai exact din aprilie 2018), însă, acest act normativ de rang inferior zace neadoptat, probabil în sertarele ministerului sau ale autorității cu atribuții în domeniu. 

Este o situație de o gravitate extremă: Parlamentul a creat o pârghie legală puternică, menită să combată eficient un flagel economic și social, dar aceasta este complet inutilizabilă în practică. Inspectorii de muncă, deși constată faptele, pot da amenzi, pot face sesizări penale, dar nu pot apăsa pe „butonul roșu” al sistării activității, pentru că ministerul de resort refuză, constant și inexplicabil, să le ofere procedura necesară.

Suntem, așadar, martorii unei situații în care voința legiuitorului este anihilată de o inacțiune administrativă. Acest blocaj nu este o simplă omisiune birocratică, el este o cauză directă a perpetuării muncii nedeclarate. Transmite un semnal periculos angajatorilor de rea-credință: că, în ciuda asprimii aparente a legii, riscul cel mai mare este, de fapt, inactiv. 

Astfel, sub ochii unui stat care deține instrumentele legale, dar refuză să le facă funcționale, rețelele de exploatare prin muncă la negru continuă să prospere, subminând economia corectă și lăsând în urmă victime precum minorii de pe șantierele din Iași.

Nota redacției: Ultima oară când am cerut un punct de vedere referitor la lipsa normelor de aplicare a acestei sancțiuni de ultim resort, ni s-a spus că pandemia a pus prea mare presiune pe mediul de business și, în acest context, sancțiuni precum sistarea activității sunt prea dure. 

Mai putem găsi calea spre o cultură a legalității și a respectului?

Combaterea muncii nedeclarate și a exploatării minorilor nu este doar o obligație legală, ci și una morală. Este nevoie de o acțiune concertată a autorităților, de la Inspecția Muncii la poliție și justiție, dar și de o schimbare de mentalitate la nivelul întregii societăți.

Angajatorii trebuie să înțeleagă că respectarea legii nu este o opțiune, ci o condiție esențială pentru un mediu de afaceri sănătos și competitiv. 

Lucrătorii, la rândul lor, trebuie să fie conștienți de riscurile la care se expun prin acceptarea muncii „la negru” și să nu ezite să sesizeze autoritățile în cazul unor abuzuri. 

Iar noi, ca societate, avem datoria de a promova o cultură a legalității și a respectului pentru demnitatea umană, în care fiecare persoană, indiferent de vârstă, să se bucure de drepturile și de protecția cuvenite. 

Doar așa putem construi un viitor în care munca să fie un factor de progres și de bunăstare, și nu o sursă de exploatare și de suferință.