Accesul la creșe în România este deficitar, cu doar 11% dintre copiii sub 3 ani beneficiind de educație timpurie, față de media UE de 39%

• Există un dezechilibru major între urban și rural: pentru 1.000 de copii de grădiniță există 99 de copii la creșă în mediul urban, dar doar 11 în mediul rural.
• Numărul creșelor a crescut cu 5,7% anual în ultimii 6 ani, ajungând la 485 unități, dar ritmul este insuficient pentru a acoperi nevoile reale ale populației.
• Programele naționale de construcție a creșelor avansează lent - din 119 creșe finanțate prin PNRR, doar 9 (8%) erau finalizate în februarie 2024, punând în pericol atingerea țintelor.

Datele arată clar că sistemul actual favorizează mediul urban, în timp ce copiii din mediul rural continuă să fie privați de infrastructura necesară. În același timp, creșterea modestă a participării copiilor sub 3 ani la forme de educație timpurie plasează România printre ultimele țări din Uniunea Europeană. 

Situația nu reflectă doar dificultăți logistice, ci și lipsa unei viziuni politice care să recunoască importanța acestui segment educațional. Dincolo de cifre, realitatea arată un dezechilibru social în care accesul la creșe devine un privilegiu, nu un drept, iar diferențele între mediul urban și rural continuă să se adâncească.

Situația actuală din creșe

Numărul creșelor a crescut în ultimii 6 ani, în medie, cu 5,7% pe an. În anul școlar 2018-2019 erau un total de 368 de creșe în toată țara, în timp ce în prezent au ajuns să fie 485. În mare parte creșele sunt publice, iar un procent semnificativ dintre acestea sunt parte a unor alte structuri educaționale - țin de școli, de exemplu.

Foarte puține creșe sunt independente, iar ultimele date INS arată că în 2023 existau doar 53 de astfel de instituții, aproximativ 12% din totalul național.

Creșterea numărului de creșe duce și la o creștere a numărului copiilor înscriși: de la 21.872 în anul școlar 2018-2019 până la 31.814 în prezent. Creșterea medie anuală este de 7,8%, însă în 2020-2021 numărul copiilor înscriși a înregistrat o scădere bruscă pe fondul pandemiei..

Creșterea este în principal generată de copiii din mediul urban, unde dintr-un total de 31.814 înscriși, 29.452 erau în oraș, iar restul de 2.362 se aflau în mediul urban. Creșterea în mediul urban este substanțială, de asemenea, de la doar 360 în perioada 2018-2019 la 2.362 în prezent (o creștere cu 550%). 

Creșterea din mediul rural este foarte înceată, iar o bună parte din copii sunt lăsați pe dinafară. Motivul nu este nicidecum reticența părinților, ci lipsa acestor instituții de învățământ antepreșcolar în zona unde sunt copiii cu vârste de până la 3 ani.

Desigur, altă ipoteză la nivel teoretic ar putea fi că nu există copii în mediul rural, însă datele furnizate de Ministerul Educației o infirmă categoric. În anul școlar 2023-2024, dintr-un total de 516.000 elevi în învățământul preuniversitar (grădiniță), 299.000 erau în mediul urban, iar 217.000 se aflau în mediul rural. 

Altfel spus, pentru fiecare 1.000 de copii în mediul urban care se află la grădiniță există 99 de copii care sunt înscriși la creșă la oraș. În mediul rural, pentru 1.000 de copii din grădiniță, există doar 11 copii înscriși la creșă.

Absența din creșe este o problemă națională care în ultimii 10 ani nu a avut parte de nicio îmbunătățire semnificativă. Dacă ar fi să privim problema dintr-un alt unghi, ar trebui să ne uităm și la numărul copiilor de până la 3 ani care nu au petrecut nici măcar o oră la creșă. 89% dintre copiii din România se aflau în această situație în 2024 față de media europeană de 61%.

Media europeană a scăzut în ultimii 10 ani de la 70% în 2015 la 61% în 2024, în timp ce România a înregistrat o scădere modică, de la 91% la 89%. Scăderea modică a adâncit și mai multe diferențele dintre România și restul Europei, ducându-ne de la o diferență de 21% în 2015, la 28% în 2024.

Întrebarea care se naște după ce ne uităm peste aceste grafice este „de ce a ajuns România aici?”. Motivele sunt multiple, dar în principal ne putem uita la lipsa de investiții, de imaginație politică, dar și de capacitate instituțională. 

Pe de-o parte, fără bani nu se pot construi creșe. Poate exista dorința autorităților locale și a părinților de-a construi o creșă, dar dacă banii nu sunt alocați, atunci ea nu se pot face. Ca să răspundă provocărilor, în momentul de față există un program de construcții de creșe - „Sf. Ana” - împărțit pe două axe de finanțare și care vizează construirea de creșe de stat, primul astfel de proiect după 30 de ani:

• Programul național de construcții de interes public sau social (atât fonduri publice din România, cât și europene) – 161 de creșe.
• Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) – 119 de creșe.

Creșele finanțate prin PNRR trebuie să fie gata până la finalul anului, doar că în luna februarie 2025 doar 9 creșe (8% din total) au fost finalizate. În acel moment, 68 de creșe se aflau în faza de execuție, iar 23 în perioada de proiectare și obținere de avize. Sunt șanse considerabile ca ținta să nu fie atinsă până la finalul anului.

Pe data de 25 iulie, Ministrul Dezvoltării inaugura prima creșă finanțată din PNRR în Sectorul 2 și anunța triumfator că este cea de-a 29 creșă finanțată din Programul „Sf. Ana”.

În datele furnizate de Compania Națională de Investiții (CNI), actualizate ultima dată în aprilie 2025, erau aprobate la finanțare și în diverse stadii de implementare un număr total de 280 de creșe. În declarația din iulie, Ministrul Dezvoltării face referire la 239 de creșe, cu 15% mai puțin decât situația declarată pe pagina CNI.

Absența unei rețele suficiente de creșe nu afectează doar copiii, ci pune o presiune directă pe femei, care rămân principalii furnizori de îngrijire în primii ani de viață ai copilului. În lipsa unor servicii accesibile, multe mame sunt constrânse să renunțe temporar sau definitiv la locul de muncă, ceea ce perpetuează inegalitățile de pe piața muncii și reduce șansele de dezvoltare în carieră și de venituri decente.

În 2024, rata de participare a femeilor din România pe piața muncii era de 60,3%, față de media pentru bărbați de 78,4%. Este adevărat că în ultimii 10 ani femeile au înregistrat o creștere a participării pe piața muncii, de la 50,3% în 2013 la 60,3% în prezent, însă ne situăm considerabil sub media europeană de 70,8%.

Principalele motive care duc la participarea scăzută a femeilor pe piața muncii este absența infrastructurii de îngrijire, fie a copiilor, fie a rudelor vârstnice. Din cauza absențelor unor creșe, a unor centre medico-sociale sau a unor servicii sociale comunitare, sarcinile de îngrijire cad pe umerii femeilor.

Un raport al Eurofound arată că România este al doilea stat din Uniunea Europeană ca număr mediu de ore prestate pentru îngrijirea domestică neremunerată. Datele de la Institutul European pentru Egalitate de Gen (EIGE) confirmă această dinamică: femeile din România muncesc mult în mod informal, se ocupă de îngrijire și sunt într-o relație dependentă financiar de un partener.

Astfel, problema creșelor devine nu doar una de educație timpurie, ci și de egalitate de gen. Statul care întârzie să construiască infrastructura necesară transferă costurile sociale și economice asupra femeilor și familiilor lor. Fără o schimbare rapidă și coerentă, România va continua să reproducă un model în care femeile plătesc prețul lipsei de investiții publice, iar copiii din mediul rural rămân în afara unui sistem menit să le ofere șanse egale de dezvoltare.