Poezii despre România, despre guverne trecãtoare și despre noi

Imn
-Adrian Paunescu-

Ce este potrivit sa facem,
daca in tot ce s-a ivit,
capul gandeste iar genunchiul
nu ni se pleaca umilit?

E de purtat o radacina
pana la starea ei de flori,
n-o condamnati daca arata
pamant si ghimpi, adeseori.

Cantam un cantec care spune
sub coltii fiarei si pe colti
ca nu, nu ni s-a dat vreun ordin,
sa izbucnim in cantec toti.

Capul gandeste. Plecaciunea
am dezvatat-o de a fi.
N-avem ce face, suntem teferi,
n-avem ce face, suntem vii.



"Manifest pentru mileniul trei", Editura EMINESCU, Bucuresti, 1984

Dorul de Ion Druţă
poezie

de Ecaterina Bargan

2008-10-18


toată durerea se strange-ntr-o coardă de vioară
şi ochii tăi sclipind în frumuseţe
e o tăcere de octombrie în sală
şi toţi privesc un sens al vieţii dar
ritmul prea fin mă face un captiv al bucuriei
şi omul rar pe nume Druţă simplu tace sus
schiţează-n aer melodia creşte
ca sufletul în valuri de apus
vers transparent scriu în creion
luminile se sting atat de lent
şi în ecourii mă cuprinde-absent
povara bunătăţii moşului ion

din nai răsună şoapta istoriei de plai în care
ciobănaşii îşi adunau în seară turmele la stană
cantand plăpand din dorul său iubirea unică de ţară
azi suntem împreună
semiantuneric nimeni nu clinteşte între cei mai mulţi
iar ochii-ţi lăcrimează
nu sunt poet
dar mă atinge
scrisul mai tare decat vremea
aplauze peste o realitate mai sus de timp
"satul cel cu cer albastru" acolo e cuptorul cel mai cald
bisericuţa zgribulită-n zare
un alb ameţitor sub ceru-nalt
copacii lungi care-i străpung infinitatea pe-acolo se plimba în amintiri
80 de constelaţii şi un murmur prea uman
da scriu pe întuneric dar vocea lui suavă-mi luminează scrisul
un omenaş frumos din nord de ţară
şi un sătuc atat de drag care mereu va fi un fel de spirit pentru om
în Slobozia veche lîngă Nistru un tată scump alături şi tovarăş bun
fantana malul cel sculptat în piatră nucul
perle în care toţi ne regăsim
ras răguşit în numele codrilor
romanţe cantece mai vechi
"trece un car cu boi pe drum scarţaind din roţi aleul şi amurgul sangerand bate între poeme în căsuţa mea de lut..."
trecutul vechi în sate de demult o viaţă grea zăpezi pe umeri
bătătorite maini
în sapă coasă seceră
o floare galbenă
în palmele-negrite de lucru
pe-atunci cand încă "femeia bocea vaca"
asta e mioriţa din vorba lui Arghezi "eu am ivit cuvinte potrivite din grai străbun crescut pe langă vite"
privirea unui vultur
sprancene arcuite în interior
ca şi gandirea
doar sufletul rămas cumva
spre inafară
înspre oameni
cu mainile-ncleştate
iubirea stransă-n panza cea de halţ
panză cat lumea
lecţii la gura sobei
şi neuitate prea lungi şezători cu glume
cantece
glasuri melodioase
"de colo-n vale la fantană"
cand toarce fiecare despre ale lui
prea cald printre idealişti că asta suntem
tot fiecare e cu sapa lui
iar seara strangi vioara ca umărul unei femei
o tristă despărţire-n care dragostea abia se-nfiripă
dansăm în cerc cu ochii înspre lume
se luminează-afara noi ne despărţim
o coardă doar un sunet un la revedere
şi nu mai eşti aici
dar eu mai sunt
cu glasul tremurand în lacrimi reci
îi ştii şi tu i-ai pipăit atunci i-ai şters cu răsuflarea-ţi caldă
acuma vantul mi-i usucă eu încă plang
scrisoarea mea cuvantul meu în contrajur
a tale palme mangaind iubirea lăsată pe furiş în poezie
tu nu mă ştii eu te privesc din depărtare
sunt un copil sfios din timpul care a trecut
mi s-a tocit creionul muzica răsună
eu tac nu te ascult
fiindcă nu vorbeşti
nici tu
deci tacem amandoi
iară tăcerea-i apă pentru rădăcina din care-mi creşte dragostea
ascult vioara-n stanga iar în dreapta contrabasul
iarăşi aplauze peste tăcerea lui
"tanăr tanchist cu o balalaică dansa acolo"
despărţii de credinţă
schimbăm biserica pe o "catiuşă" sau pe veselie
- mergi simplu omule noi te vedem oricum oricat de nefiresc te-ai ghemui în umeri luminile se schimbă între ele ca poeţii -
şi apa nistrului îmi dăruieşte liniştea de casă
cu painea mare albă caldă şi gustoasă
plăcinte moi acuma scoase din cuptor buneii nu mai sunt
rămînem noi
mă culc pe al tău umăr eu îţi sunt îmi eşti da suntem oameni
iar florile în răsărit se şi trezesc
mireasma lor şi apa
cerurile mai albastre
ne ţin aproape
ne ţin mai împreună
viaţa trecută prin războaie sange şi bombe mai moderne
"un escador cu sabia să iasă-n luptă" ce comedie
ce omenaş frumos
dar cate bocete au fost pană la doine
caţi oameni scumpi ne-au părăsit aşa de dragul unui pur şi simplu
o clipă de sinceritate doar
"cu traista-n şold călătorind prin Siberia... şi fumega Berlinul"
pe fonul de albastru ştirb privesc minunile din plaiul meu
mă minunez
aici chiar m-am născut
vreau să răman
şi să păstrez ce am mai scump
doar în cuvinte şi sunete prelungi
mişcările fiinţei emoţia zvacneşte-n ritm de dans
şi ochii larg deschişi
tălpile goale de copil în palme
soarele ascuns se va ivi oricum
mainile una peste alta
un 7 februarie demult trecut
vocea-i răsunătoare
ulciorul lutul lui între palme muncitoare
e pagina întoarsă
alte generaţii
adevărată nuntă de melodii
în plină toamnă ruginie
pentru Druţă

Patria română - George Cosbuc

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
ªi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
ªi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
ªi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
ªi ea sfântă să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
ªi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
ªi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
ªi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

Muntele
-Marin Sorescu-

Tin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabila confuzie.

Au trecut peste mine
Masini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Si tot felul de picioare.

Am simtit soarele pana la
Si luna
Pe la miezul noptii.

Norii ma apasa cu umbra lor,
De evenimente grele
Si importante
Am facut bataturi.

Si cu toate ca-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Cateodata ma pomenesc urland:

Circulati numai pe partea carosabila
A sufletului meu,
Barbarilor!



[ link extern ]

Un pământ numit România - Nichita Stanescu


ªi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.

ªi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.

A venit la mine "Da"
care tocmai învia
şi-a venit la mine "Nu"
de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.

III

Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, "are" în "nu are" ,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.

IV

Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
nepotcovit, neânjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.

Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.

Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.

V

De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

ªi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.

Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.

Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne...
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.