Poezii despre România, despre guverne trecãtoare și despre noi

Anul 1840 - Grigore Alexandrescu

Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
Se va arăta vesel pe orizont senin;
Binele ades vine pe urmele mâhnirii,
ªi o zâmbire dulce după-un amar suspin.

Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
Aşa zicea odată copilăria mea;
ªi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte;
ªi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.

Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor;
Puţine suvenire din ele am plăcute:
A fost numai-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţumire!
Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!
ªi eu sunt mică parte din trista omenire,
ªi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aştepta să vie,
Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,
Un bătrân îl luă în braţe, strigând cu bucurie:
“Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut.”

Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreţ reformator!
Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Adu fără zăbavă o turmă ş-un păstor.

A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici.
Oricare sentimente înalte, generoase,
Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase,
ªi tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă stă în fanfaronadă,
ªi ştiinţa vieţii în egoism cumplit;
De-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
ªi numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci… lasă în starea-i bătrâna tiranie,
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
ªi ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ş-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să ştie de ce mână va fi măcelărită
ªi dacă are unul sau mulţi apăsători?

Eu nu îţi cer în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere şi o dispreţuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietreşte;
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simţirea amorţeşte
ªi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aş vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moştenire-ntâmplărilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieţii-mi triste făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,

Pe aripile morţii celei mântuitoare,
Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
ªi a mea pomenire acelor ce-am iubit.

Prin noi vin străbunii

de Mihai- Atanasie Petrescu (27.12,2011)


Migrară barbarii în tropot
ªi huni şi mongoli şi tătari,
Străbunii plecară în ropot,
Sub aripa munţilor mari.

Apoi, parcă-l văd pe străbunul,
Cum crâncen se luptă prin ere,
Când pleacă barbarul, nebunul,
Strămoşii renasc din durere.

Căci sfânt şi-omenesc le-a fost ţelul!
Ca ţarina lor să existe,
Iar gândul şi jertfa lui Gelu
Îi fac pe străbuni să reziste.

Urmând porunci ancestrale,
Devin conştienţi ca popor,
Ca neam cu virtuţile sale
ªi-urmaşii urmaşilor lor.

Căci sfinte sunt legile firii,
Destinul îşi cată răgazul,
ªi scoate-n lumină martirii,
Prin sceptrul lui Vodă – Viteazul.

Deci iată de unde venim,
Pe calea pe care-o petrecem
ªi tot mai departe pornim,
ªi tot mai departe ne trecem.

Noi trecem a timpului punte
ªi ducem matricea prin noi,
Victoriile luptelor crunte
ªi faptele-a mii de eroi.

Păstrăm cu toţii în sânge
ªi-n suflet pe-ai noştri străbuni,
Românul în veci nu se frânge,
Că vine din neam de tribuni.

Din neamul Craiului Horea,
Din neamul lui Iancu cel Mare,
Din brazii pădurii lui Florea,
Din stânca si piatra cea tare.

Din seva ce-o poartă gorunii,
Din neagra-nchisoare şi lanţ,
Din lupta ce-au dus-o tribunii,
Axente, Balint, Dărăbanţ.

ªi marii prefecţi ai lui Iancu,
Strategi şi viteji cum alţi nu-s,
Rupându-i lui Hatvanyy flancu’,
Duşmanii pe fugă i-au pus.

Azi Barna, fiinţă bastardă,
Relicvă din vremi de-ananghie,
Scăpat de sub lance şi bardă,
Ne-ameninţă cu furci şi frânghii.

Făptură dementă, dilie,
Nu vezi că trăim alte vremuri!
De ţi s-a făcut de frânghie,
Priveşte-ne-n ochi şi-ai să tremuri!


[ link extern ]

Versuri pentru ziua de atac

de Camil Petrescu

Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât, -
Mâine va fi un atac mare
Si-atât.

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranita si arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie si-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În soapte.
Târziu ne vor opri în fata portii.

În fata portii nevazute-a mortii.

La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lasara istoviti în noroi,
Vom astepta din nou
Noi ordine.
Vom astepta chinuitor
Si-apoi patrunsi de ploaie pâna la vertebre,
Murdari, încatusati, greoi,
În zorii albiciosi si umezi de septembre
Când palele de ceata se rup peste tufisuri
În siruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, dupa care stam
Si dincolo, deodata -
De nepatruns, patrunzator si gol
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.

Unic, imens si nou
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.

Surprinsi privim o clipa acest tinut funest.
Un semn, un gest…
Si-ncet pornim pe povârnisul gol al mortii
Intram, alunecam pe povârnisul gol si noroios al mortii.

Prietene soldat,
Cu toate ca afara ploua,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Si mintea si puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ti mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Si-atât.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât.
Fii gat,
Pregateste-ti frumos sufletul.
Omoara în el -de azi- tot trecutul.
Fa din el un trup de mort
Cu piele de ceara si vine albastre.
Ghemuit în cort,
T;i-aprinde iar tigarea.
Cadavre-s de acum nadejdile noastre…
Nu stie nimeni…
Nu banuie nimeni…
O, nimeni nu stie ce va fi.

Dar mâine pe-nserate
Câtiva, acei ce plasa mortii-o vor razbate,
În jurul lor cu sete si groaza vor privi.

Prietene soldat, pâna diseara,
Pâna la noapte, pune flori de sticla rece
Pe tot ce-a fost…

Linistit, linistit, linistit.

Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii linistit…
Omoara-ti sufletul cu grija, si calm
Ai timp destul.
Asa a fost sa fie,
În zi de toamna burnitoasa, cenusie.

O, înca-o data, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseara ne vor da ceai si pesmeti.
Omoara-ti sufletul de cu vreme
Ca sa poti mânca linistit.
(Ceaiul e bun ca sa nu îngheti.)
Prietene soldat,
Ucide-ti sufletul cu grija:
Restul n-are nici o însemnatate:
De va fi glont, sau colt de schija,
Pâna la tine nimic nu va strabate.

În nemiloasa devenire
de Alexandru Philippide

Trăim o bună parte din viaţă printre morţi.

Citim în cărţi poeme de-o mie de ani spuse
ªi muzici ascultăm, demult compuse,
ªi-n vis vorbim cu vechi prieteni morţi;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-şi capătă durată
ªi fiinţează-n noi prin nefiinţă.
- ªi ne-nşelăm cu strania credinţă
Că ispăşim cu mari păreri de rău
Greşelile de-odinioară,
Care pe alţii i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine şi ce-i rău
ªi când cu nepăsare şi-n neştire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veşnicie.

ªi doar numai părerea de rău mereu e vie

Adrian Paunescu - Cine iese ultimul din tara ?

Saracia noastra ne omoara,
De atîta mars ne doare splina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Duca-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plina libertate,
Cea mai mare sa devina ura?

Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar daca îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfînta-i opozitia pe lume
Si organic preferam rasparul,
Dar de ce, în pacaleli si glume,
Nu se mai distinge adevarul?

Mai conteaza, uneori, si fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu exista stînga fara dreapta,
Nu exista dreapta fara stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,
Mortii vor sari sa ne condamne,
Daca, pentr-un colt mai bun de pîine,
Ne vom vinde tara noastra, Doamne.

Libertate si democratie,
Pasapoarte pentru fiecare,
Dar de mila nimeni nu mai stie
Si e vraiste la hotare.

Coridor european si-atîta,
Sub o licitatie marunta,
Provocarea, patima si bîta
Si în curti, si-n piete se înfrunta.

Om la om nici nu mai vrea sa creada,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singura se scoala o balada
Si în zdrente circula pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoseaza,
Putrezeste sus, pe crengi, caisa,
În tacerea-nalta de amiaza
Mortii îsi aud ei însisi zisa.

Cale pietruita cu dezastre,
Noapte-ntredeschisa pentru-o ora
Grijulii cu soarta tarii noastre,
Voievozii-a moarte ne implora.

N-avem nici o sansa de izbînda,
Vom ramîne bieti orfani pe-aicea,
Daca, suparati pe cei la pînda,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzica usoara,
Într-un fel, ne recunoastem vina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.