Imi place acest blog...

Fericire, fericire, fericire

Din pacate mare parte din oameni considera fericirea, un vis prea indepartat, pe care-l doresc dar pe care, nu cred ca-l pot avea. Si atunci, ce se intampla ? NU il vor avea ! Poate il vor atinge, din cand in cand, dar sa fie permanent a lor, nu se va intampla. Si de ce se intampla asta ? De ce am fost “programati” de catre parinti si ei de catre parintii lor si asa mai departe, ca fericirea se atinge greu, ca nu o meritam, ca daca esti prea fericit nu e bine (ca ti se poate intampla ceva rau), ca fericiti pot fi doar cei care au de toate…etc. ??? Toate acestea vin din vechime si se perpetueaza de generatii si in fiecare generatie, deoarece un om lipsit de speranta poate fi mai usor condus si manipulat.
Multi oameni spun ca ai nevoie de noroc pentru a intalni fericirea. Doar ca “norocul si-l face fiecare” si de fapt “norocul vine la cel care crede in el”.
Totusi fericirea este o stare interioara, ea vine din noi. Nu ne poate fi data si nici luata. Ea vine din interiorul nostru. S-a aflat, se afla si va fi mereu in noi. Sa-i dam voie sa sa ne umple sufletele de bucurie si apoi sa o lasam, sa iasa, sa patrunda in vietile noastre pentru a ne da acea stare de bine de care avem nevoie fiecare.
Un prim pas spre a fi fericiti, il constituie, constientizarea a ceea ce avem. Sa facem un inventar a ceea ce avem si sa ne bucuram de ceea ce ne apartine.
- Sanatatea este o avere, de care nu suntem constienti decat atunci cand o pierdem (cand suntem bolnavi).
- Tineretea este o avere, de care nu suntem constienti decat atunci cand s-a dus.
- Maturitatea si implicit puterea care ti-o da ea, este o avere, de care nu suntem constienti decat atunci cand slabeste.
- Intelepciunea varstei a treia, este o avere, de care, din pacate, multi nu tin cont (nici chiar dintre cei ajunsi la aceasta frumoasa varsta).
- A avea o familie este o avere, de care nu suntem constienti decat in momentul in care cate un membru o paraseste, dintr-un motiv sau altul, sau si mai rau, cand se destrama dintrodata.
- A avea parinti este o avere,…
- A avea copii este o avere,…
- A avea prieteni, este o avere,…
Vezi cat suntem de bogati in anumite momente ale vietii ! Desigur poti sa-mi spui ca toate acestea este normal sa le ai, pentru ca fac parte din viata. Sunt perfect de acord cu tine. Si atunci cand le pierdem, face parte din viata. Ce vreau sa subliniez este faptul ca nu ne bucuram indeajuns de ele atunci cand le avem, tocmai pentru ca ni se pare normal sa le avem si ne suparam foarte tare atunci cand le pierdem si am da oricat sa le mai avem, macar pentru o perioada scurta de timp.
Norman Vincent Peale unul dintre pionierii literaturii motivationale, povestea intr-una din cartile sale, despre intalnirea cu un cunoscut de al sau extrem de suparat si agitat din cauza multiplelor probleme pe care le avea.
- “Te inteleg perfect si sunt alaturi de tine – ii spuse N.V.Peale amicului sau – si te intreb ce doresti de fapt ?”
- “Pai, m-am saturat de atatea probleme, vreau si eu sa fiu linistit, fara nici o problema !”
- “Perfect. Cunosc un loc unde oamenii sunt linistiti si nu au nici o problema. Vrei sa mergem pana acolo ?”
- “Desigur. – Ii raspunse amicul.”
Si l-a dus la cimitir…
In final am sa iti enumar doar trei motive de fericire (tot de la N.V. Peale citire), pe care daca le constientizezi, fiecare dimineata iti va fi mult mai luminoasa si vei incepe ziua mult mai constient de adevarata bogatie pe care o ai:
-“ Faptul ca te-ai trezit de dimineata, este un motiv de fericire…- nu toti au sansa asta !”
- “ Faptul ca poti sa te dai jos din pat, este un motiv de fericire…- nu toti au sansa asta !”
- “ Faptul ca poti sa mananci, este un motiv de fericire…- nu toti au sansa asta !”
Restul vine de la sine, daca iti doresti cu adevarat si actionezi pentru a obtine ceea ce iti doresti ! ”

[ link extern ]

Quod erat demonstrandum.


Ce caut aici? Ce caut in fata mesei, pe scaun si cu pixul in mana? Iar nu am ce face, iar incerc sa consum interminabila pasta. Parca se indarjeste impotriva mea. Ce are cu mine? Ce au toti cu mine? De ce nu mă lasă in pace, sa-mi vad de rostul meu? A, scuzaţi, care e rostul meu? Care il stie cu adevarat? Cine stie cu adevarat care e rostul lui in lume? Cine stie daca avem vreun rost in lume?! Sunt un vesnic cautator de negasit. Dar ce caut? Ma caut pe mine... ha ha, daca nici eu nu am gasesc, cu atat mai mult ei nu pot sa ma gaseasca. Ha ha, ce cautare inutila. De ce, ma intrebati? De aia, pentru ca eu nici nu exist. Da, nu exist! si SUNT asa de fericit ca nu exist... pentru ca nu ma vor gasi niciodata.

Eu am o problema. Multa lume spune ca asta nu e de fapt o problema in adevarat-ul sens al cuvantului, dar eu chiar o consider o problema. Si cum problema inseamna sa ai ceva date despre ceea ce inseamna ea, sa cauti cateva solutii si sa incerci sa vezi care din ele e cea mai viabila, propun următoarele:

Enunţ: Se dau urmatoarele date: barbat, 40 de ani, Bucuresti, cu o cariera in plina ascensiune, nu mai crede in dragoste. E o dovada de maturitate? E o dovada de infantilism? Sau e doar o simpla dovada ca am dreptate?

Istoric: Coborand treptele visului si manat de vantul desperarii, mi-am dat seama ca nu are rost sa mai visez. Sunt prins in mrejele propriei mele fantezii. Sunt o poveste de copii, cu zane bune si Feti-Frumosi. Aceeasi poveste repetata la nesfarsit. Aceleasi roluri, diferiti actori. Aceeasi recuzita, acelasi decor. O poveste ce nu merita a fi povestita deoarece isi pierde misterul. E o poveste fara de povestitor. Visam la o poveste de iubire. Visam la un decor. Acelasi decor, povestea era alta. Asta ca sa nu ma plictisesc. Visam si nu-mi mai pasa de lumea din jurul meu. Visam o realitate. Cel putin asa era pe atunci. O realitate ce-mi ocupa visul. Sau era invers? Acum imi dau seama ca da.

Teorema: Dragostea nu exista. Dragostea e o scorneala de bijutieri. Iubirea e un vis al celor ce se plictisesc de viata si vor sa schimbe ceva. Iubirea e un vis frumos, care e frumos doar pentru ca dureaza putin. Dar unde e farmecul? De ce-mi place sa visez cand pot face ce fac ceilalti? Cand pot trai indiferent si nestatornic? Dar nu pot. Sunt un visator convins. Si nu pot trai altfel. Iar daca o sa mor vreodata, o sa mor cand o sa dau fata cu realitatea... si nu o sa suport. Ca o pasare cu aripile frante, ca un cantec de lebada. Sunt un ultim strigat al unei ultime lebede, al unei ultime iubiri ce-si cauta aleanul.

Corolar: Cat de singur ma simt cand intru in odaie si aprind lampa... totul e asa cum l-am lasat. Hainele pe pat, cartile pe masa, scaunul pe jos... nu e nimeni sa ma astepte. Acelasi miros de care m-am saturat... un miros al singuratatii, lipsit de parfumul tau, de dulceata buzelor tale, de albul sanului tau... ma simt atat de singur...

Corolar 2: Eu nu cred in dragoste... consider ca dragostea, asa de pura cum e ea, nu poate face compromisuri. Dragostea e posibila doar intre doua fiinte perfecte. Perfectiunea nu are loc in imperfectiune. E o lege a naturii. Iubesti pe cineva, dar obiectul pasiunii tale nu merita. Nu e iubire. Ceea ce noi numim iubire, nu e decat dorinta, pasiune, instinct. O putem numi cum vrem. Dar iubirea nu se poate cobori in profan. Si-ar pierde substanta si s-ar compromite. Asa ca ramane acolo, undeva, sus, ca la o stea unde nimeni nu poate ajunge, rezervata doar Alesilor. Numai ei ar putea să iubeasca. Un nou Adam si o noua Eva. Doar ei pot aduce iubirea in randurile noastre. Doar ei vor putea iubi. Si noi doar speram si ne inselam cu iluzii ieftine si trecatoare. Ca asta e menirea noastra: sa incercam sa cuprindem marea intr-un ciob de sticla, sa incercam sa aducem iubirea in trupurile noastre marginite. O cauza pierduta de la inceput

Corolar 3: Oare dragostea exista? Nu e ea oare o alchimie, o combinatie chimica intre doua tipuri de feromoni? Oare nu e o idee? Omul, voind sa dea un nume placerilor sale carnale, le-a contopit in DRAGOSTE. E o inventie. E doar un nume. Iubesti? Ia mai gandeste-te. Oare ceea ce simţi nu e o atractie profunda pentru o persoana? Exista sex fara dragoste? Exista dragoste fara sex? Inainte nu exista sex fara dragoste. Adulterul se facea din dragoste. Sau cel putin asa se chema scuza. Astazi, la ce mai e nevoie de notiunea asta? Cine mai are nevoie de ea? Care e rostul ei? Traim intr-o societate in care totul se rezuma la placere, la dorinta. Dragostea nu mai e necesara. Inca mai vedem ca se spune ca sexul completeaza dragostea. Ha ha... cine mai crede asta? Oare sexul nu e iubire? Oare nu sunt notiuni care, poate ca odata au fost complementare, dar astazi aproape ca se exclud? Oare exista iubire? Eu nu stiu. Nu se mai simte. Am devenit pragmatici, am devenit animale. Ne apropiem din ce in ce mai mult de ceea ce uram cel mai mult. Ratiune, sentiment si vointa. Iata ce e deosebeste de animale. Sau ne deosebea la un moment dat pe scara evolutiei. Evolutie? Nici de asta nu sunt sigur. Nu mai suntem siguri de nimic. Ratiune? Cine mai gandeste? Sentiment? Care mai simte? Vointa? Ha ha... ne lasam condusi. Suntem niste zombie care doar apar si dispar. Niste actori pe scena ce-si spun replica si pleaca, vorba cantecului. Oare avem vreun rost, vreo functie, vreo menire? De ce traim? De ce murim? Viata e o pregatire pentru moarte. Traim ca sa putem muri. Si fiecare moare cand e pregatit. Traieste atat timp cat trebuie sa invete sa moara. Oare asta e omenirea? Dar se mai intreaba cineva de scop? O multime de intrebari. Dar pe care nu si le pune nimeni. Poate pentru ca ne e teama de raspuns. Poate pentru ca o sa ne fie frica de ceea ce vom descoperi despre noi, despre ceea ce putem face. Suntem niste animale... ne inmultim si murim. Ne autodistrugem. Pentru ca suntem constienti ca nu meritam sa traim, ca nu meritam sa fim superiori, ca nu meritam sa fim oameni. Nu mai sunt valori, nu mai sunt norme, nu mai sunt credinte. Nu mai e nimic. Nu mai sunt oameni. Si totusi am ramas noi, cei care inca ne mai intrebam. Dar oare cati suntem si oare cat vom mai rezista? Omul s-a nascut, a fost creat, a fost un accident? Nu conteaza. A evoluat, a invatat, dar acum stie prea multe si se duce in jos. La punctul de unde a plecat. E o lege a naturii. Si ea are intotdeauna dreptate.

Solutie 1: Sa vrei sa fii iubit. Sa vrei sa visezi si sa nu mai tii cont de realitate. Sa vrei sa vezi intr-o privire aruncata pe furis semnul unei iubiri care se zbate sa iasa la suprafata. Sa vrei sa crezi ca nu toti oamenii sunt rai si insensibili. Sa vrei sa crezi ca mai poti inca spera la o iubire care sa te tina departe de lumea viselor si sa te transporte in realitate. Sa vrei sa fii EU. Asa sunt eu. O biata umbra ce se plimba solitara printre niste figuri. Totul e plin de umbre, de formatiuni obscure, de contururi indescifrabile, iar printre ele, cate-o pereche, doua, de Oameni tinandu-se de mana. Si eu vreau sa iubesc, si eu vreau să fiu Om. M-am saturat sa fiu umbra, sa nu-mi gasesc nicaieri locul, să fiu alungat de orice strafulgerare de lumina. M-am saturat sa tot alerg, sa planez asa, obscur, fara tinta si solitar. Vreau sa prind contur, vreau sa nu mai fiu umbra, vreau sa fiu OM...

Solutie 2: Ce rost mai are cantecul pasarilor cand poti sa auzi langa tine glasul iubitei? Ce rost mai au bataile orologiului ce anunta trecerea timpului cand poti sa auzi bataile inimii iubitei ce masoara imensa dragoste ce-i porti? Ce rost mai au frigul, ploaia, furtuna, vantul cand caldura iubitei te face sa te simti intotdeauna bine si la adapost de fortele raului? Ce rost mai are moartea, cand stii ca ea va fi mereu langa tine, uniti de-o dragoste curata si sincera, ca doua suflete pereche ce au strabatut intemperiile timpului si care s-au regasit dupa o lunga si obositoare cautare?

Solutie 3: Sunt ultimul dintre primii visatori de fapt asta e problema mea quod erat demonstrandum...G.T.Ÿ


[ link extern ]

Doar iubind, si atat
Alice Nastase Buciuta


Ce vor barbatii? Le plac femeile simple sau cele care stapanesc tertipuri abile de ademenit dragostea? Vor sa fie gelosi sau siguri pe pozitia lor? Ce e in mintea lor, pana la urma?!!!

De cate ori ma indragostesc, ma preschimb intr-o femeie simpla. Primele semne ale indragostirii mele profunde se manifesta nu in reverii filosofice despre sensul vietii pe pamant, nu in revelatii artistice ori in puseuri de creatie durabila, ci in dorinta mea de a-i spala camasa barbatului iubit, de a-i gati mancaruri de-al caror gust as vrea sa isi aduca aminte, de-a il primi intr-o casa primenita, mirosind a lalele, a frezie lila, a trandafir rosu.

Nu stiu sa joc sa il fac gelos. Intentionat. Sa ii arat ca nenumarate oferte de mari iubiri ma asteptau pe prag, dar ca, intr-un impuls generos, i-am facut lui onoarea de a-i acorda inima mea. Daca eu simt ca nu exista niciun alt barbat pe pamant, ma port ca atare. Il invalui cu dragostea mea si-i promit ca nu il voi trada niciodata. Ca il voi sluji cu credinta pana la moartea noastra, sau, daca nu vom avea nici noroc, nici credinta, pana la moartea dragostei noastre.

Doar uneori ma intreb daca nu cumva gresesc. Daca nu cumva dragostea trebuie sa aiba in ea o urzeala de ite strategice, care s-o tina cat mai aproape de fagasul fericirii. Daca nu cumva barbatii, eterni vanatori, au nevoie sa se simta macar putin in pericol, ca sa lupte, vitejeste, si sa-si apere dragostea, pe care, astfel, s-o pretuiasca mai mult. Daca n-ar trebui lasati sa astepte si sa sufere, sa se perpeleasca si apoi sa se ia la tranta cu propria lor lene, cu propria lor inertie.

De-o viata intreaga caut raspunsuri. Dar gasesc mereu doar intrebari, altele si altele. Interogatii despre cum sa iti faci dragostea sa dureze o viata, despre cum trebuie imblanziti barbatii, despre cat de buna sau rea e gelozia intr-o poveste de dragoste. La ce bun sa ma mai intreb? La ce bun sa gasesc raspunsuri?

Intre timp, invat tot mai bine sa gatesc si sa spal.
Deretic in inima mea si in casa. Sunt doar eu.
Si imi sarut in somn barbatul frumos si iubit pana la cer si inapoi, si ma rog sa ne fie bine fara tertipuri, fara strategii.
Doar iubind, si atat… Stiu ca tu poti intelege...


copyright by [ link extern ] /

Insula sentimentelor

Nu mi-o insusesc, dar as vrea sa o scriu pentru voi....

A fost odata ca niciodata o insula pe care traiau toate sentimentele: fericirea, tristetea, stiinta si multe altele, incluzand iubirea. Intr-o zi toate sentimentele au fost anuntate ca insula se va scufunda pe fundul oceanului. Asa ca sentimentele si-au pregatit barcile de plecare. Iubirea a fost singura care a ramas. Ea a vrut sa pastreze paradisul insulei pana in ultimul moment. Cand insula s-a scufundat aproape toata, Iubirea a decis ca e timpul sa plece.


A inceput sa caute pe cineva caruia sa ii ceara ajutor. Tocmai atunci s-a intamplat ca Bogatia trecea pe acolo intr-o barca mare. Iubirea a intrebat: Bogatie, pot veni cu tine pe barca ta?
Bogatia a raspuns: Imi pare rau dar este mult aur si argint pe barca mea si nu mai este loc si pentru tine. Atunci Iubirea s-a decis sa intrebe pe Vanitate. Ea a strigat: Vanitate, te rog ajuta-ma. Nu pot sa te ajut, esti uda toata si mi-ai strica frumoasa barca.- spuse Vanitatea. Apoi Iubirea o vazu pe Tristete. Iubirea zise: Tristete, lasa-ma te rog sa merg cu tine. Tristetea a raspuns: Iubire, imi pare rau dar acum simt nevoia sa fiu singura. Apoi Iubirea a vazut pe Fericire. Iubirea a strigat tare :Fericire, ia-ma cu tine te rog. Dar Fericirea se bucura prea tare ca sa mai auda pe Iubire strigand. Atunci Iubirea a inceput sa planga.


Tocmai atunci auzi o voce spunand: Vino Iubire, am sa te iau cu mine in barca. Era un batran. Iubirea s-a simtit asa de binecuvantata si s-a bucurat asa de tare incat a uitat sa intrebe pe batran numele. Cand a sosit la mal batranul si-a urmat drumul. Iubirea a realizat cat de mult ii datoreaza acestuia. Atunci a intrebat pe Stiinta si aceasta i-a raspuns: A fost Timpul - ii spuse aceasta. Dar de ce m-a ajutat Timpul cand nimeni altcineva nu m-a ajutat? - a intrebat Iubirea. Stiinta a zambit si cu adanca intelepciune si sinceritate a raspuns:


Pentru ca doar Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata e Iubirea.......

[ link extern ] /

Prietenelor mele (contabile) de pe forum, un text proaspat de-al lui Ovidiu Eftimie :vishenka:


Rădăcina tuturor relelor: contabilul

Ovidiu Eftimie

Cele mai malefice persoane pe care le poţi întâlni în scurtul periplu pe acest pământ sunt contabilii. Sunt convins că pentru ei există un iad special, mai rău decât iadul, un fel de super-iad în care vor fierbe în smoală şi după judecata de apoi.

Există oameni care nu te vor ajuta în viaţă, din egoism sau din indiferenţă. Există oameni care te vor ameninţa, te vor bate, îţi vor răpi copiii şi-ţi vor tăia degetele. Oameni care te-ar putea ucide doar ca să se distreze. Ei bine, chiar şi acestor oameni le este frică de contabil.

Principala ocupaţie în firmă a unui contabil e să-ţi spună că nu se poate. Dacă eşti patron, contabilul îţi va răspunde la orice întrebare cu „nu se poate”. Dacă eşti salariat, contabilul îţi va spune că nu sunt bani. Orice om care a luat vreodată un salariu ştie faţa cu care îţi dă contabilul bani: daca n-ai avea nevoie de ei pentru ţigări, ai prefera să te scuipe în faţă. Contabilul care-ţi dă bani o face de parcă ar trebui să-şi taie o mână.

“Au venit nişte bani”, va scheuna acesta, “nici nu ştiu dacă e bine să vi-i dau că nu mai avem nimic în casă”. Contabilul ţine la bani mai mult decât patronul firmei. De fapt nici ăsta nu poate obţine bani de la contabil; de aceea, de multe ori, după cum s-a observat, patronii preferă să fure bani din firmă decât să-i ceară la contabilitate.

Răutatea contabililor este invers proporţională cu competenţa lor. Cu cât un contabil este mai prost, cu atât mai greu dă bani. Cel mai bun exemplu de contabil este guvernatorul BNR Mugur Isărescu: practic a luat jumate din împrumutul FMI şi-l ţine în bancă, “să aibă bani în casă”.
Sigur, se vor găsi naivi care să spună că Isărescu ar fi un economist de largă respiraţie, care vede lucrurile macro şi ţine cursul euro/leu în frâu. Aceştia uită că, sub şefia sa la BNR, în România au falimentat mai multe bănci decât în întreaga lume într-o criză economică. Ce n-a falimentat s-a devalizat. Avantajul e că nimeni nu ascultă ce spune Isărescu, omul emană atâta macroeconomie încât cu greu mai poate fi cineva atent la ce aberează. Am căutat, la întâmplare, “declaraţii Isărescu” pe google şi am dat de asta.

In Romania inchidem un ciclu cu aceasta criza, in care oamenii de afaceri, antreprenorii au avut unii mai mult, altii mai putin un avantaj sau un dezavantaj din startul privatizarilor, de maniera in care s-au facut privatizarile, de relatii mai mult sau mai putin privilegiate cu statul.

Dacă spunea asta Romică Ţociu sau Bendeac râdeam de ne prăpădeam. Dacă o spune Isărescu, o ascultăm ca pe sfânta scriptură.

În concluzie, un contabil bun e cel care-ţi spune non-stop tâmpenii şi nu-ţi dă voie să scoţi niciun ban din casă. Cred că din cauza lor marii miliardari ai României par atât de zgârciţi: au nişte contabili atât de buni încât trebuie să ceară bani cu împrumut pe la prieteni ca să poată ieși şi ei la un caviar şi o şampanie prin oraş.

[ link extern ]