Imi place acest blog...

O după-amiază aurită

Nu-i suport pe cei care se văicăresc, ipocrit: “numai la noi se poate aşa ceva, se vede că suntem români etc.” Mi se pare o atitudine provincială, lipsită de încredere de sine, ba chiar indecentă în plăcerea acestei auto-umiliri publice.

Fiecare cu bubele lui. Datul în cap nu s-a inventat pe Dâmboviţa. Marile escrocherii de pe-aici seamănă cu marile escrocherii de prin alte părţi. Am văzut oraşe mai curate decât Bucureştiul, dar am văzut şi oraşe mai murdare ca Bucureştiul. Pârţurile miros la fel şi-n metroul nostru şi-n cel new-yorkez – şi putem continua la nesfârşit aşa.

Dar există, normal, diferenţe culturale evidente între noi şi alţii – şi mă-ntreb de ce n-am face şi noi, în mod natural, câte un pas, doi, înainte, învăţând de la alţii lucruri bune, în loc să ne auto-victimizăm pentru cele rele.


Piaţeta acelui sat din Istria semăna cu piaţetele tuturor celorlalte în care ne opriserăm până atunci, în vara aceea caldă, tihnită.

Umblam hai-hui pe şosele înguste, pustii, şerpuind pe dealurile regiunii, drumuri oneste, bine întreţinute, curate, fără gropi, fără şanţuri, drumuri greu de înţeles pentru o ţară care se născuse din prăbuşirea comunismului şi război cu numai 15 ani în urmă. Dar, în timp ce graniţele şi administraţia erau noi, oamenii şi naţiunea erau vechi, cu istorie şi tradiţii, şi cu un anume calm, cu o încredere de sine vizibilă în modul neafectat în care interacţionau cu străinii.

Satele se iţeau cuminţi după câte o colină, anunţate din timp de clopotniţe rectangulare, campanile în stil veneţian, axuri verticale în jurul cărora gravitau case înghesuite una-ntr-alta, separate de străduţe simbolice, întortocheate defensiv, pavate cu plăci de piatră lustruită de atâţia paşi trecuţi încolo şi-ncoace peste ea încă din Evul Mediu Timpuriu. În centru, câte o piaţetă, mărginită întotdeauna de biserică, primărie, cârciumă şi locuinţele marilor notabilităţi şi ale fondatorilor satului.

Departe de coastă, unde se-nvâltorau sute de mii de turişti, locurile acestea acţionau ca nişte vortexuri tăcute, maşini ale timpului din piatră galbenă, caldă, păzite de bătrâni tăcuţi aşteptând viitorul imediat cu câte un rachiu în faţă la crâşma cuminte a satului.

Ne-am plimbat pe străduţe, trăgând cu ochiul în bucătării şi sufragerii. Ne-am oprit sub o fereastră – la etaj plângea, sfâşâietor, o fată, şi mi-a venit să-i strig cuvinte de încurajare. Casele părăsite aveau obloanele bătute-n cuie, cu lemnul ros de iernile crude ale locului. Într-o pizzerie aglomerată de un singur client se intra coborând câteva trepte – clădirile bătrâne se îngroapă singure.

La întoarcere, am găsit în parbriz un flyer lăudând o vinărie locală fără nume, indicată doar de un set de coordonate GPS. Am plecat în urmărirea lor, şofând fără grabă în timp ce soarele scădea încet-încet, înecând peisajul într-o lumină aurită.

Vinăria era o casă dintr-un sat de alte patru, la ieşirea dintr-o pădure, după o curbă strânsă. Am intrat încetişor cu maşina într-o curte generoasă, aşternută cu pietriş alb, imaculat. La sunetul pietricelelor măcinate de pneuri, din casa din stânga a ieşit o femeie de vreo 35-40 de ani, îmbrăcată orăşeneşte, cu blugi şi un tricou din bumbac, nimic pretenţios – decât în privinţa curăţeniei. Nu vorbea o boabă de nimic altceva, aşa că i-am arătat flyerul, schimbând zâmbete amicale – veniserăm pentru vin, voiam să cumpărăm, deci?

Ne-a dus într-o altă clădire, în dreapta, curată şi ea, în care erau trei budane de inox şi câteva butoiaşe de lemn. Ne-a dat să gustăm din fiecare, vorbind cu noi cuvinte de neînţeles, acoperite de priviri prietenoase şi gesturi de încurajare. Am decis că ne plac toate şi am arătat pe degete câte sticle voiam – câte două din ăsta şi ăsta, doar una din ăsta, pe-ăsta-l vrem în cutie de cadou, astea sunt ok aşa, şi daţi-ne şi un săculeţ cu levănţică, să-l lăsăm în maşină, să ne amintim de locul dumneavoastră.

Femeia ne-a pus sticlele în pungi, a scos un calculator de birou, a adunat şi a înmulţit şi ne-a dat restul la centimă. După care a făcut un gest care ne-a lăsat mască:

A scos chitanţierul şi ne-a tăiat o chitanţă.

A scris grijulie tot ce era de scris, a rupt cu grijă foaia şi ne-a întins-o, zâmbind în continuare.

Eram, aşadar, în mijlocul a nicăieri, într-un loc în care ajunsesem absolut întâmplător, o singură dată în viaţă, un cuplu de turişti, doi străini întâmplători printr-un sat de patru case şi o vinărie ascunsă la marginea unei păduri, după o curbă strânsă, trei suflete interacţionând aleatoriu într-o loterie a vieţii cu o singură extragere, într-o singură după-amiază aurită din Istria, Croaţia.

ªi femeia aceea ne-a tăiat chitanţă, ca să plătească taxele şi impozitele cuvenite după aceea, pentru că aşa zicea legea din ţara ei că trebuie să facă şi ea ştia că trebuie să respecte legea.

ªi asta m-a durut, atunci – am invidiat-o pentru acest gest atât de onest şi de firesc şi mi-am dorit să primesc chitanţă şi la mine acasă, atunci când cumpăr, la fel, lucruri gustoase şi aromate din locuri frumoase şi uitate de lume, dar unde se respectă legea – pentru că aşa am învăţat acasă, de mici, că trebuie să facem cu toţii.

[ link extern ] /

Poti ierta daca persoana iubita te-a inselat?

Când persoana iubita te-a inselat simţi că toată viaţa ţi-a fost dată peste cap. Ţi-ai pierdut increderea în ea, în iubirea voastră, şi te întrebi dacă vei mai fi în stare de acum încolo să te ataşezi de cineva.

Dar poate că lucrurile se întâmplă cu un anumit motiv şi nimic nu e aleatoriu… Oamenii cu gândire pozitivă văd în asta o lecţie din care au ceva de învăţat… Nu o văd ca pe o nenorocire, ci ca pe un test la şcoala vieţii.

Deşi simţi că cerul s-a prăbuşit peste tine şi trăieşti un coşmar din care speri să te trezeşti, încearcă totuşi să te aduni. Nu lăsa sufletul tău rănit să preia controlul, pentru că în momentul ăsta e mai destructiv ca niciodată. Întoarce-te la raţiune şi încearcă să te detaşezi, judecând situaţia la rece.

În primul rând, lasă orgoliul la o parte, pentru că îţi aduce doar deservicii. Crezi că între voi doi s-a pierdut ceva irecuperabil, o anumită puritate, şi aici ai dreptate. Dar – la fel ca în legea conservării energiei – nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Încearcă să gândeşti pozitiv, chiar dacă vezi negru în faţa ochilor.

Poţi să priveşti această întâmplare ca pe o fatalitate care va duce la despărţirea voastră sau poţi să încerci să transformi acest lucru negativ în ceva pozitiv. Oricât eşti de supărat, undeva într-un ungher al sufletului tău mai există o fărâmă de speranţă de care ai putea să te agăţi, gândindu-te că poate mai există o şansă să fii din nou fericit.

Priveşte persoana care te-a inselat. Analizează-i trăirile. Priveşte-o în ochi şi încearcă să-i citeşti în suflet. Dacă simţi că regretă sincer, dacă simţi că te iubeşte, dacă te imploră să o ierti, dacă îţi arată devotament şi ataşament reînnoit, poate că merită a doua şansă… Comunicarea e esenţială în aceste momente de cumpănă. Încercaţi să aveţi discuţii sincere, profunde despre relaţia voastră, deschideţi-va sufletul unul în faţa celuilalt…

Poate că acum, după greşeală, simte că te iubeşte mai mult ca înainte… Cel mai adesea aşa se întâmplă… Poate că această experienţă a trezit-o din visare şi o va face să-ţi preţuiască iubirea mai mult decât a făcut-o până acum. Toţi funcţionăm aşa, nu apreciem un lucru la adevărata lui valoare decât atunci când suntem în pericol de a-l pierde…

Poţi găsi în tine acele resursele sufleteşti care să te ajute să ierti? Depinde doar de tine, de cât de mult iubeşti şi de cât de generos e sufletul tău… Pentru că iertarea e lucrul cel mai greu de oferit, e încercarea supremă a sufletului omenesc… De iertare sunt capabile doar sufletele mari… restul oamenilor dispreţuiesc sau se răzbună…

Iertarea este în fond esenţa creştinismului… Ce a spus Isus pe cruce? “Iarta-i Doamne, ca nu ştiu ce fac!” ªi cât de adevărat este acest lucru în cazul tinerilor! Cât de necugetat acţionează ei, cât de impulsiv! Cât sunt de inconstanţi, confuzi şi lipsiţi de simţul măsurii!

Iau de la început dragostea ca un joc, fără să-şi dea seama ce înseamnă pierderea ei până nu se confruntă direct cu ea. Dacă întrebi fiinţa iubita de ce te-a inselat, s-ar putea să nu ştie ce să-ţi răspundă. În tinereţe toţi facem lucruri aberante pe care nu ni le putem explica…

Reproduc mai jos comment-ul unui vizitator pe site, care – sincer – pe mine m-a impresionat şi m-a făcut să înţeleg cât de mare poate fi suferinţa celui care a inselat, pentru că alături de pierderea fiinţei iubite trebuie să trăiască şi cu sentimentul de vină:

Am ajuns si eu in situatia multora de aici, poate mai rau. Imi vine sa plang de durere pentru ce am facut fata de iubita mea. Toti baietii sunt slabi in fata tentatiilor si asta nu este o scuza pentru noi, pacat ca cine are mai mult de suferit este persoana pe care o iubim mai mult decat pe noi. Eu am facut-o si nu cred ca mai readuce nimic iubirea care am trait-o sau care mi-am dorit-o. As putea sa scriu pe cer ca o iubesc si ca vreau sa ma ierte, si sunt dispus sa fac orice pentru a-mi recapata iubirea si increderea, dar sansele mele sunt cam slabe. Asa ca va doresc baieti ce-mi doresc si mie “succes” si niciodata nu o sa vezi cat de mult iubesti o persoana pana nu-i gresesti, indiferent de greseala. Viata e scurta, asa ca iubiti-va mult, ca si cum ar fi ultima secunda. ( postat de Colly la 4 martie 2011)

Doar o persoană matură, care a trecut prin bulversările adolescenţei îi poate înţelege – cu mintea de acum – pe tineri. Toate jocurile lor de-a iubirea nu sunt altceva decât experimente. Unele reuşite, altele eşuate. Cei mai mulţi nu pot face feedback decât învăţând din greşeli.

Dar drama cea mai mare e atunci când înţelegi ce simte fiinţa iubita, îi acorzi circumstanţe atenuante şi totuşi nu găseşti în tine puterea de a ierta. În cazul acesta, trădarea şi consecinţele ei (despărţirea) rămân în subconştient ca o situaţie nerezolvată satisfăcător. Ca o rană mereu deschisă, care va ajunge să-ţi afecteze relaţiile viitoare…

Orgoliul satisfăcut nu-ţi ţine de cald, răzbunarea şi ura îţi otrăvesc sufletul, resentimentele ţi-l încătuşează… Doar iertarea te face să te simţi eliberat, ca de o mare povară… doar ea îţi va putea alina sufletul… Cei capabili de iertare, ştiu despre ce vorbesc…

Desigur, există şi riscul să o facă din nou. Nimeni nu-ti poate oferi certitudini. Dar măcar nu poţi să spui că nu ai încercat.

Gândeşte-te la iubirea voastră ca la o cetate asediată de persoane din exterior, care vor să o cucerească, pentru că de multe ori iubirea stârneşte invidii… Dacă cetatea e puternică, nu poate fi distrusă. Singurul mod în care poate fi cucerită şi distrusă o cetate puternică e din interior …

Dacă legătura voastră sufletească slăbeşte, dacă ceea ce s-a întâmplat ajunge să vă dezbine, iubirea dintre voi nu mai are nici o şansă… Ce v-a ţinut până acum împreună a fost faptul că aţi fost uniţi, aţi avut încredere unul în celălalt şi aţi făcut front comun împotriva tuturor celor care s-au opus iubirii voastre…

Poţi să transformi faptul că ai fost inselat în ceva pozitiv? Asta e o mare provocare pentru oricine. ªtii ce a spus Ford când fabrica i-a fost arsă din temelii? În timp ce toţi angajaţii erau distruşi de tragedie şi se gândeau la ce e mai rău, Ford a spus: “Ce bine! Toate greşelile noastre au ars. Putem de acum încolo să facem lucrurile mult mai bine!” Dar e nevoie de multă forţă morală, încredere şi viziune pozitivă ca să poţi privi lucrurile astfel…

Poţi ierta dacă persoana iubita te-a inselat, daca remuşcările ei sunt sincere si suferă pentru că te-a rănit? Ce alegi? Despărţirea sau continuarea relaţiei?

Dacă alegi despărţirea, momentul acesta va rămâne în amintirile tale ca o bilă neagră, pentru că nu ai reuşit să-ţi depăşeşti suferinţa şi să ierti.

Dacă alegi continuarea relaţiei, asta poate să însemne un upgrade pentru iubirea voastră, pentru că veţi începe să o preţuiţi mai mult ca până acum. Poate să însemne şi un pas spre maturizare, pentru că o astfel de încercare vă căleşte psihic şi sufletesc pe amândoi, vă face mai puternici şi mai pregătiţi pentru confruntările vieţii.

:luck: :)

[ link extern ]

O viata intreaga, o singura clipa - Alice Nastase Buciuta

Privesc catre trecut si aleg, nu stiu daca la intamplare, una dintre zilele acelea in care am trait mai mult decat in ani intregi. Si poate mai mult decat altii intr-o viata de om. O zi in care minutele au doar secunde intense, adanci, care te transporta, parca, intr-o alta dimensiune a vietii.

Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii

Ma anuntase printr-un mesaj pe internet ca va veni in tara pentru cateva zile. Nu-l mai vazusem de cand terminasem facultatea si nu-i mai scrisesem niciun rand in ultimii patru ani, dar nu mi-am gasit niciodata, asa cum nu mi-as putea gasi nici acum puterea sa mint ca a trecut, de atunci, macar o zi din viata mea in care sa nu ma gandesc la el. Dar asa, cu el aflat la o distanta atat de insuportabila, incat stiam ca nici macar reveriile mele nu-l pot ajunge, inima mea se asezase firesc, in matca ritmata a resemnarii, a bucuriei recuperate, a sperantelor reconstituite.
Mai intai m-am gandit sa fug undeva, departe, ca sa nu-l pot intalni, fiindca stiam ca viata mea s-ar da, din nou, peste cap. Apoi mi-a dat prin minte sa ma prefac ca nu am primit mesajul lui si sa nu raspund nimic - pentru ca, oricum, imi tremurau prea tare mainile ca sa fiu in stare sa ii scriu. Si abia in ultimul rand mi-am adus aminte ca sunt casatorita. Si ca sunt insarcinata. Si ca e tarziu. Ca e mult prea tarziu...
Si, totusi, ne-am intalnit in cea de-a doua zi a sederii lui in Romania. Imbracasem rochia mov in care mi se parea mie ca se vede cel mai bine ca port cu mine inca un sufletel, sperand ca lucrurile se vor intelege limpede de la inceput si ca intreaga noastra conversatie se va aseza sub semnul acestei minuni. (Acestei drame. Acestei minuni. Acestei drame. Acestei, categoric, minuni). Dar am inteles imediat ca n-a vazut nimic. Nu-si putea dezlipi ochii din ochii mei. Si nici eu din ai lui. “Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii”. Asa imi spusese candva, inainte sa plece, citand din Poetul Poetilor orasului nostru. Orasul din care amandoi evadaseram.

O secunda adanca si nesfarsita

Am vorbit mai intai despre tot felul de nimicuri, care mai de care mai fermecatoare. Despre joburi si case. Despre chirii si despre clima. Despre peisaje splendide, despre excursii pe care le-am facut in ultimii ani unul fara celalalt. Despre drumuri tulburatoare strabatute prin locurile in care visaseram sa mergem impreuna. Despre carti noi pe care le-am citit amandoi, fara sa stim unul de altul.
Si abia apoi, cand ne-am reinvatat unul cu glasul celuilalt, cand am inceput, parca, sa coboram din vartejul de incordare, de emotie, de durere si de frumusete al reintalnirii noastre, am avut curajul sa vorbim despre noi. I-am spus ca m-am casatorit cu doi ani in urma si ca am fost mireasa frumoasa, ciudata, emotionata, imbracata in rochie de panza topita. Ca sotul meu e om bun la suflet si ca are mare grija de mine si de tristetile mele. Ca, uneori, mi-a fost dat sa fiu fericita, chiar si dupa despartirea noastra. Si abia la sfarsit i-am zis ca o sa am un copil. Ca va fi baiat. Si ca va purta numele sotului meu. Si prenumele lui, scris pentru totdeauna pe inima mea.
El a tacut o vreme, tinandu-ma de mana mea subtire, mereu nedumerita, impodobita cu verigheta. Si, intr-un tarziu, mi-a povestit si el. Ca nu-si gaseste rostul. Ca a incercat. Ca a esuat. Si mi-a mai spus ca ma iubeste in fiecare zi a vietii lui. Si-n fiecare noapte. Ca a gresit atunci cand m-a mintit si ca stie ca adevarul ne-ar fi salvat. Dar ca nu mai poate schimba nimic. Nici dragostea lui pentru mine. Nici despartirea noastra. Si a inchis ochii, intr-o secunda care mi-a parut adanca si nesfarsita. Apoi cand i-a deschis, umbriti de lacrimi, mi-a marturisit ca a vazut intreaga noastra viata, cum ar fi fost ea daca am fi ramas impreuna. Ca a trait intr-o singura clipa nunta noastra si joaca noastra cu copiii in curte. Ca ne-a vazut razand fericiti, unul in bratele celuilalt, pe malul marii. Ca s-a bucurat ca am imbatranit impreuna.
Si am inteles atunci ca a fost cea mai intensa secunda de vis si speranta. Ca am trait, amandoi, o viata intreaga intr-o singura clipa. Si ca asta ne va fi de ajuns.

[ link extern ]

Un blog interesant
[ link extern ] /
unde am gasit un articol ce intareste spusele lui V. Butulescu "Puritatea copilariei, orice rau e limpede la izvoare."

"MAXIMELE SI CUGETARILE COPIILOR

"Mama, eu am venit pe lume ca sa te invat cum se cresc copiii!” -Diana Stefana Scladan 2 ani

“Mama, eu am venit pe lume ca sa te iubesc!” -Diana Stefana Scladan 3 ani

“Cand ai in inima un curcubeu, poti ca sa iubesti mereu!”-Diana Stefana Scladan 5 ani

“Am incredere in Soare si in Omul cel mai mare!”-Diana Stefana Scladan 7 ani

“Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor fara sa fie imbalsamati, pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei” - Sabina Dallu, 12 ani

“In religia noastra oamenii care au murit se ingroapa in pamant pentru ca asa este bine, sa punem la loc ceva de unde l-am luat.” – Felix Roncea, 12 ani

“Picatura este bombata, mai ales lacrima si sudoarea, pentru ca ele sunt pline de sentimente.” – Ana Maria Pop, 14 ani

“Inima bate, bate pana se stinge, ca inima e ca lumanarea si daca tu crezi in Dumnezeu, El ti-o aprinde din nou in cer.” – Claudia Draghia, 9 ani

“Ca sa ne iubim semenii trebuie sa ne antrenam la nevorbit vorbe urate.” – Arcadie Martin, 8 ani
“La usa inimii cuiva nu
trebuie nici sa ciocanesti, nici sa navalesti, nici sa te rogi, ci trebuie doar sa canti.” – Florentina
Stoian, 11 ani

“Cand il ai pe Dumnezeu in suflet, toti oamenii din jurul nostru ne sunt rude.” – Catalina Opaina, 14 ani

“Umorul este vitamina de luat la viata grea. ” – Raluca Barbulescu, 14 ani

“Se spune despre artisti ca umbla cu capul in nori, ca artistul vrea mereu sa-l vada pe Dumnezeu.” – Irina Moscu, 12 ani

“Omul este o adevarata fabrica de dorinte pentru ca se naste cu dorinta de viata si moare cu dorinta de a fi vesnic.” -Matei Filimon, 14 ani

“In bisericile ortodoxe, sfintii sunt slabi, alungiti la fata si la
corp, pentru ca asa arata cei care sunt buni la suflet, ca lor le-a ramas in corp doar sufletul, au ajuns numai piele si suflet.”- Tudor Matache, 12 ani

“E bine ca atunci cand esti elev sa inveti poezii, pentru ca asa cum depun oamenii bani in banca, pentru mai tarziu, trebuie sa
aduni poezii in scoala, ca sa ai poezie cand te faci mare.” – Ana Matei, 12 ani

“Nu-si traiesc viata, spun unii despre calugari, deoarece li se pare gresit cum calugarii prea si-au lipit viata de suflet si nu si-au lipit-o de trup, cum fac alti oameni” – Paul Paun, 12 ani

“Numai cel ce aude cu sufletul se poate incanta de concertul dat de greier si de izvor. ” – Nicoleta Stefan, 14 ani

“Muzica te curata de urat, dar numai daca o folosesti ca sapunul, adica toata viata, nu asa, din cand in cand.” – Irina Raducanu

“Diferenta dintre mama, tata si Dumnezeu e ca mama si tata pot crea oameni, dar nu plante si animale si e imposibil ca ei sa faca o mare.” – Roxana Chis, 10 ani

“Sfintii invata la o scoala din cer, ca ei locuiesc pe pamant dar ingerii le aduc din cer lectii in fiecare zi, sa le faca acasa” – Leon Alexandru Gutu, 8
ani

“Dumnezeu ii iubeste pe cei necredinciosi, dar ii iubeste cu suferinta” – Ion Martin, 10 ani

“Albinele de aia ne dau noua toata ceara lor, ca au vazut ce facem noi cu ea, ca facem lumanari pentru Dumnezeu, si atunci albinele nu o mai pastreaza pentru ele.” – Pavel Martin, 8 ani

“Daca ar aparea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos l-as intreba daca ma poate duce la Mama Lui, ca eu vreau sa o intreb pe Maica Domnului cum este sa ai un copil-Dumnezeu. ” – Alina Andreea Zane, 8 ani

“Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu” – Ana Maria Badea, 12 ani

Dusmanii iubirii - Alice Nastase Buciuta
January 5th, 2012

Anais Nin spunea ca nicio iubire nu moare de moarte naturala. Ca vine ceva, ca apare cineva si ca se-ntampla acolo o crima. Sau poate un accident.

Eu am auzit, insa, ca sunt si iubiri care mor de batranete, pentru ca, uneori, iubirile noastre imbatranesc inainte ca aceia care le poarta in inimi sa incarunteasca. Se invechesc si nu mai sunt sprintene. Nici nu mai au entuziasmul de-a ajunge ziua de maine. Si atunci isi dau obstescul sfarsit, uneori in pace, alteori dupa ceva convulsii, poate nu neaparat dureroase, dar cu siguranta neplacute.

Sunt si iubiri care se destrama brusc, iremediabil, pentru ca cineva a facut un gest necugetat. Poti sa nu mai iubesti deloc in clipa in care afli ca partenerul tau te-a mintit sau te-a inselat. Poate sa-ti impietreasca inima atunci cand ai fost umilit sau tradat. Sau poti sa nu mai iubesti pentru ca apare dintr-o data in calea ta cineva care ti se arata mai potrivit, mai bun, mai demn, mai pe potriva ta decat cel langa care te-ai cuibarit pana atunci. Si te indragostesti din nou, ducand cu tine senzatia ametitoare, splendida ca nu, nu, nu, n-ai mai iubit niciodata in viata. Ai trait doar cateva iluzii de iubiri. Insa acum simti. Acum traiesti. Acum e cu adevarat…

Exista, insa, un dusman al iubirii mai perfid decat orice amant, decat orice ibovnica. Cateodata, pur si simplu, desi iubesti, te trezesti incoltit de singuratate. Si, desi te lupti cu ea, pentru ca nimeni nu vrea sa se lase prada insingurarii, totusi, incepi sa te indepartezi, incet-incet, de cel langa care ai stat pana atunci. Si ramai, iarasi, doar tu. Tu si inima ta pustie, in care a mai fost candva o iubire. Sau poate doar o iluzie de iubire… Sau poate nimic, doar un gol, in asteptarea marii, adevaratei povesti de dragoste. De mare dragoste. Cea mai frumoasa poveste traita candva.

Va veni? Nu va veni?

[ link extern ] /