Dupa divort- neintelegeri cu celalalt parinte

Doamna, nu va pun la indoiala intentiile bune, insa nu cred ca e in interesul copilului. Va spun de ce.
Copilul simte nevoia ca, in caz de conflict intre parinti, sa-i apere unul in fata celuilalt. Daca sunt despartiti, poate mai mult.
Pentru un copil in copilaria mica si medie, nu sunt lucruri pe care parintii le fac si sunt gresite; parintii fac lucruri si ele sunt bune pentru ca sunt facute de parintii lui. Parintii lui sunt buni prin definitie, asa vede copilul lucrurile; dealtfel, e ratiunea pentru care legea si Protectia si unii parinti ii apara pe cei mici de alti parinti. Pentru ca pruncii lor nu le vad greselile.

In consecinta, indiferent cine greseste dintre parinti, copilul simte nevoia sa ii apere pe ambii. Iar la aceste varste, cand instinctul e inca mai puternic decat ratiunea, simte ca sunteti dv. tensionata, ca va ingrijorati, va simte teama crescand in anumite momente, mai ales ca e crescuta de dv. si va cunoasteti bine reciproc. Asa incat, ea nu se gandeste, cel mai probabil, daca tatal ii spune ceva nepotrivit, ci oare ce sa spuna EA sa nu fiti nemultumita nici dv. si nici tatal. .
De regula, transforma toate aceste reactii ale dv. in "am facut bine" sau "am gresit", ceea ce pune un stres major pe copil.
Sigur, un psiholog v-ar putea ajuta concret, eu nu va pot spune decat generic ce se intampla, depinde de la caz la caz.
Aici sunt mai multe variante, de regula cea care da rezultat mai bun e program de psiholog, separat, pentru parinte si copil. Cred ca ajuta mai mult ca parintele sa mearga la consiliere in cazuri normale, astfel intelege mai mult psihologia varstei copilului sau.

Va dau un exemplu: am intalnit o mama care era vorbita de toate in fata copilului. Ce a facut? A facut si ea la fel si a si ignorat.
La prima vedere pare cea mai proasta solutie, sa il injuri si tu pe celalalt parinte si nici sa nu te superi ca iti agreseaza copilul cu astfel de cuvinte.
Totusi, tactul prin care i-a aratat copilului ca si ea uneori e nervoasa pe tata si scapa cuvinte neplacute, scuzele pe care le adauga de tipul "n-ar trebui sa spun asta de fata cu tine, este tatal tau, tu esti jumatate din el, sa ma corectezi" au facut ca acel copil sa obtina o maturitate in aceste situatii specifice. L-au invatat ca poate controla cuvintele parintelui, ca tine de el sa spuna: ajunge, nu mai spune de rau! Nu avea inca 4 ani copilul in cauza.

Oricum, suntem offtopic, astea nu tin de lege; puteti sa ignorati.
Repet: departe de mine sa judec modul in care incercati sa controlati influienta negativa a tatalui asupra copilei dv. In fapt, ea poate fi buna in cazul dv. concret. Generic, eu va spun ce am intalnit, citit, studiat.