mirelapieptea a scris:
am discutat cu fiul celui decedat. Este de buna credinta spunand ca vine unde este nevoie sa terminam cu problema.
Unde există bună credinţa, restul e floare la ureche (dacă vrem să mai deschidem şi cartea, vorba lui themis).
Intre teorie şi practică lucrurile stau astfel:
In caz de bigamie, calitatea de sotie supravietuitoare aparţine atât soţiei din căsătoria valabilă, cât şi soţiei din a doua căsătorie (nulă pentru bigamie)
dacă a fost de bună credinţă la încheirea ei (= dacă avea ori n-avea habar despre existenţa celei dintâi căsătorii)
Repet,
la încheirea ei - adică are importanta ceea ce ştia ori nu ştia cea de-a doua femeie la momentul încheierii căsătoriei ei, nicidecum ceea ce o fi aflat într-o miercuri de DUPÃ duminica în care a zis
da la starea civilă.
Hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii căsătoriei produce efecte
pentru viitor dacă soţia a fost de bună credinţa (= nu ştia că omul era însurat). Pentru viitor (adică de când va fi dată hotârârea şi mai încolo), înseamnă DUPÃ momentul transmiterii succesiunii soţului (iar moştenirea se transmite
în clipa morţii şi nu după "enşpe" ani de la îngropăciune, când vreun moştenitor îşi aduce aminte că ar avea de dezbătut vreo succesiune).
ªi atunci, o astfel de hotarâre (în condiţiile în care e un pic cam complicat să dovedeşti reaua credinţa
dintr-un anume moment în timp al unei soţii care, în prezent, e şi ea puţin cam îngropată pentru a mai putea mărturisi ceva) ...ar servi doar de înrâmat ...ca să avem la ce ne uita. Fiindcă şi cu şi fără hotărâre, cea de-a doua soţie tot ar fi
chemată la moştenire,
dacă a fost de buna credinţă.
Dar, vorba aceea: mulţi chemaţi, puţin aleşi.
Certitudinea din steţă = defunctul are un
FIU.
Iar în materie de succesiuni, zău că nu mă interesează nici dacă mama lui era extraterestră (darămite a nu-ş câta nevastă ori a cui nevastă era). Tot ceea ce contează este
calitatea de FIU al defunctului. Punct.
ªi ar mai fi o condiţie:
VOINŢA celui chemat la o moştenire.
Nimeni nu este obligat să accepte o moştenire care i se cuvine.
Or, cea mai simplă variantă ar fi ca
NICIUNA dintre cele două neveste să nu fi acceptat moştenirea.
Cea dintâi grăieşte încă (şi poate declara că n-a acceptat ...) , iar pentru cea de-a doua poate grăi fiul ei (spunând că nu a acceptat dat fiind că a aflat că ...).
ªi-am "salvat" astfel şi primaru' şi notaru'.
Iar fiul, în calitate de acceptant (UNIC moştenitor al tatălui său) şi cu
buna credinţă despre care ni se povesteşte, ar avea chiar vreo două variante: să semneaze actul de vânzare şi rezolvă problema matuşii ... sau recunoaşte calitatea de bun propriu pentru minuscula cota din acel imobil, fiindcă nici n-are haz să cheltuie o găleată de bani pentru vreo altă rezolvare ...