Capitolul V
CAUZELE CARE ÎNLÃTURÃ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Legitima apărare
Art. 44. - Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
(21) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Legitimă apărare. Provocare. Pătrunderea fără drept într-o locuinţă. Prezumţia de apărare legitimă. Actualitatea atacului
Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere, constituie un act de legitimă apărare, potrivit art. 44 alin. (21) C. pen.
Faptul că victima a fost lovită şi pe când încerca să se retragă şi după ce scăpase băţul din mână este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână.
Completul de 9 judecători, decizia nr. 429 din 3 noiembrie 2003
Prin sentinţa penală nr. 242 din 5 iunie 2001, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 dimineaţa a zilei de 25 septembrie, când încă era întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fot trezit din somn de o izbitură în uşa camerei în care dormea.
În momentul deschiderii uşii, inculpatul a văzut în faţa acesteia pe consăteanul său H.I., cunoscut ca o persoană cu purtări violente, având un băţ masiv în mână. La întrebarea inculpatului, cum a intrat în curte, H.I. nu a răspuns, ci l-a lovit de mai multe ori cu băţul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a luat o securice aflată la îndemână cu latul căreia, în momentul când a fost lovit din nou peste cap, inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare.
În urma schimbului de lovituri H.I. a scăpat băţul din mână şi s-a retras câtre poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din parii aflaţi lângă gard, inculpatul l-a urmărit şi ajungându-l lângă poartă, l-a lovit repetat cu latul securicii, după care l-a abandonat şi a mers să anunţe la poliţie cele întâmplate.
Internată în spital, victima a decedat în aceeaşi zi, datorită unui politraumatism cu fracturi costale şi ale antebraţului.
La examenul medical s-a constatat că inculpatul a suferit leziuni la cap vindecabile în 2 zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 494 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi, apelul inculpatului a fost respins.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul inculpatului prin decizia nr. 2718 din 29 mai 2002 şi a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi la art. 44 alin. (21) C. pen.
Împotriva deciziei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea inculpatului este greşită, deoarece inculpatul a continuat să lovească victima şi după ce acţiunea acesteia de a pătrunde fără drept în locuinţă încetase şi se îndrepta spre poartă pentru a părăsi curtea.
Recursul în anulare este nefondat.
Potrivit art. 44 alin. (21) C. pen., introdus prin Legea nr. 169/2001, se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului, prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în camera în care acesta dormea.
Trezindu-se, pe întuneric, de zgomotul produs prin forţarea uşii în faţa căreia inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în plină putere, despre care ştia că este violent, el era pus în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol, care nu a încetat în tot cursul altercaţiei.
Astfel fiind, se constată că achitarea inculpatului este legală şi temeinică, motiv pentru care recursul în anulare a fost respins.
Depăşirea limitelor legitimei apărări. Circumstanţă atenuantă legală. Legitima apărare. Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Distincţie
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor. Circumstanţele atenuante
Indice alfabetic: Drept penal
- depăşirea limitelor legitimei apărări
- legitima apărare
C. pen., art. 44 alin. (2) şi (3), art. 73 lit. a)
Legitima apărare propriu-zisă, reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen., se caracterizează prin existenţa unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, în timp ce „excesul de apărare” sau „excesul justificat”, prevăzut în art. 44 alin. (3) C. pen., care este asimilat cu legitima apărare, are ca principală caracteristică depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, din cauza tulburării sau temerii sub imperiul căreia s-a aflat cel ce a săvârşit fapta pentru a înlătura atacul.
Spre deosebire de „excesul de apărare”, „excesul scuzabil” nu este asimilat cu legitima apărare, ci constituie o circumstanţă atenuantă legală potrivit art. 73 lit. a) C. pen., şi constă în depăşirea limitelor legitimei apărări, atunci când nu este cauzată de tulburare sau temere.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 686 din 26 februarie 2008
Prin sentinţa nr. 189 din 30 aprilie 2007 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.C. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-au respins acţiunile exercitate de părţile civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, R.C. şi R.M.
Prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 1565/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi a fost trimis în judecată inculpatul N.C., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 28/29 iulie 2005, inculpatul N.C. a acţionat cu violenţă asupra numitului R.G., determinând dezechilibrarea şi căderea acestuia, fapt ce a condus la lovirea cu capul de asfalt şi producerea de leziuni cranio-cerebrale cauzatoare de moarte.
Prima instanţă, coroborând probele administrate în faza de urmărire penală şi cele administrate în timpul cercetării judecătoreşti, a reţinut că, în noaptea de 28/29 iulie 2005, inculpatul N.C. şi prietenii săi G.G. şi G.D. au hotărât să meargă în port, deplasarea efectuându-se cu autoturismul condus de G.G., iar când au ajuns pe strada S., inculpatul N.C. i-a cerut prietenului său să oprească în faţa magazinului societăţii comerciale F., care funcţiona pe timpul nopţii, coborând împreună cu martorul G.D.
Cei doi tineri s-au îndreptat spre ghişeul magazinului, în faţă căruia stăteau numiţii R.G. şi M.N., aflaţi în stare de ebrietate şi care doreau şi ei să facă cumpărături, iar când au ajuns în dreptul geamului de la ghişeu şi inculpatul N.C. a solicitat vânzătoarei un produs, oferindu-i banii, numitul R.G. a început să aducă injurii celor doi tineri.
Constatând că victima şi persoana care o însoţea sunt în stare de ebrietate şi mult mai în vârstă, inculpatul N.C. şi prietenul său nu au reacţionat, plecând din faţa magazinului şi urcându-se în maşină pentru a-şi continua deplasarea. G.G., aflat la volanul autoturismului, a efectuat o manevră de întoarcere în stradă, moment în care inculpatul N.C. a observat că-i lipseşte bricheta şi a solicitat prietenului său să oprească lângă acelaşi magazin, pentru a-şi cumpăra una.
G.G. a oprit şi din autoturism au coborât inculpatul N.C. şi martorul G.D., care s-au reîntâlnit cu numitul R.G. şi persoana care îl însoţea. Întrucât, între timp, inculpatul îşi găsise bricheta în buzunar, nu a mai mers la magazin.
R.G. a reluat expresiile triviale la adresa celor doi tineri şi, apropiindu-se de inculpatul N.C., l-a lovit pe acesta cu pumnul în faţă, iar în momentul în care se pregătea să-l lovească a doua oară, inculpatul s-a ferit şi l-a împins, provocând dezechilibrarea victimei, căderea pe spate şi lovirea cu capul de asfalt.
După scurt timp, la faţa locului a sosit o ambulanţă care a transportat victima la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Cu toate îngrijirile medicale acordate pe perioada spitalizării, în dimineaţa zilei de 2 august 2005 R.G. a decedat, moartea fiind violentă şi datorându-se contuziei meningo-cerebrale consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi de boltă şi bază de craniu, astfel cum s-a relevat prin raportul de constatare medico-legală.
Faţă de această situaţie de fapt, prima instanţă a concluzionat că inculpatul N.C. a lovit partea vătămată în stare de legitimă apărare şi a făcut aplicarea art. 44 C. pen. şi, pe cale de consecinţă a soluţiei date laturii penale, a constatat că pretenţiile solicitate de părţile civile sunt nefondate.
Prin decizia penală nr. 35/MF din 25 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi de părţile civile R.C. şi R.M.
Împotriva acestei decizii, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, criticând hotărârile pronunţate sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 183 C. pen., prin aplicarea dispoziţiilor art. 44 C. pen.
Recursul este fondat.
Conform art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.
În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Din considerentele sentinţei nu rezultă clar, neechivoc, dacă achitarea inculpatului s-a făcut prin aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen. sau prin aplicarea art. 44 alin. (3) C. pen., ambele ipoteze fiind considerate ca incidente în cauză. Acest aspect de echivocitate a fost menţinut şi de către instanţa de prim control judiciar.
Din examinarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi a celor din art. 44 alin. (3) C. pen., rezultă însă că ipotezele reglementate sunt diferite şi, parţial, se exclud.
Legitima apărare propriu-zisă este reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen. şi are ca principală caracteristică că apărarea este proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În art. 44 alin. (3) C. pen. este reglementat „excesul de apărare” sau „excesul justificat”, caz frecvent de depăşire a limitelor legitimei apărări şi asimilat cu legitima apărare, care are ca principală caracteristică depăşirea limitei unei apărări proporţionale, pe fondul tulburării sau temerii de care a fost stăpânit cel care a săvârşit fapta pentru a înlătura atacul.
În sfârşit, legea a ţinut seama şi de existenţa altor situaţii decât cele două menţionate anterior, şi anume că în cazul depăşirii limitelor apărării cauza acestei depăşiri este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu îşi poate da seama exact de natura atacului, de iminenţa acestuia, de gravitatea pericolului, aşa încât, ţinând seama şi de condiţia psihică în care a acţionat, depăşirea apărării este oarecum explicabilă, în toate cazurile vina primară a acestei depăşiri revenind agresorului care, în mod firesc, va suferi o parte din riscurile comportării sale.
Legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau temerii, şi nu este deci asimilat cu legitima apărare, ca o circumstanţă atenuantă legală, cunoscută ca „exces scuzabil”, prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen.
Excesul scuzabil desemnează acea ripostă exagerată care nu este determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate.
Numai pornind de la aceste dispoziţii legale şi interpretări doctrinare, pe baza probelor administrate, se poate stabili dacă în prezenta cauză inculpatul a acţionat în condiţiile existenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (după caz, art. 44 alin. 2 sau art. 44 alin. 3 C. pen.) ori, dimpotrivă, acţiunea sa s-a desfăşurat în condiţiile existenţei circumstanţei atenuante prevăzute în art. 73 lit. a) C. pen.
O altă premisă, necesar a fi avută în vedere, este cea potrivit căreia nu se poate face abstracţie de prima etapă a conflictului dintre victimă şi inculpat, că nu se poate „izola” din succesiunea evenimentelor cu consecinţe letale numai cea de-a doua etapă a conflictului dintre aceştia.
Astfel, în prima etapă a situaţiei de fapt, inculpatul a comandat vânzătoarei un produs, în condiţiile în care, la respectivul magazin, se aflau deja două persoane (victima şi prietenul său) care erau pe punctul de a comanda vânzătoarei. Această atitudine a inculpatului N.C. a fost de natură a irita victima, persoană mai în vârstă, aflată în avansată stare de ebrietate, care a început să-i adreseze injurii inculpatului.
Inculpatul menţionează că pentru a evita un conflict cu aceştia, fiind în stare de ebrietate şi mai în vârstă decât el, nu a ripostat şi i-a tratat cu indiferenţă. Astfel, în prima etapă a conflictului, inculpatul a constatat nemijlocit atât vârsta victimei, cât şi starea de ebrietate în care aceasta se afla, apreciind că nu se justifică niciun fel de ripostă faţă de conduita sa.
Inculpatul a recunoscut că a găsit deja la magazin pe cei doi (victima şi prietenul său) şi că a dat comanda vânzătoarei în acelaşi timp cu victima, fapt ce a intrigat-o, începând că îi adreseze injurii.
După primirea produsului, inculpatul s-a urcat în autoturism cu intenţia de a-şi continua deplasarea şi, deşi prietenul său G.G., conducătorul autoturismului, efectua manevra de întoarcere în stradă pentru a se deplasa către port, inculpatul - cu motivaţia că nu îşi găseşte bricheta - a cerut acestuia să mai oprească o dată lângă acelaşi magazin pentru a-şi cumpăra una.
Din acest moment s-a desfăşurat etapa a doua a conflictului dintre victimă şi inculpat. Astfel, din autoturism au coborât inculpatul şi prietenul său G.D., iar inculpatul recunoaşte că, îndreptându-se spre magazin, a constatat că are bricheta în buzunar şi nu a mai mers la magazin.
Lângă magazin, încă se mai aflau victima - cu care inculpatul a avut anterior altercaţia verbală - şi prietenul său.
În condiţiile în care inculpatul îşi găsise bricheta în buzunar, a văzut cele două persoane - despre care ştia că erau în vârstă şi în avansată stare de ebrietate - şi cu care avusese deja o altercaţie verbală, acesta nu a dat nicio explicaţie pentru faptul că nu a revenit imediat în autoturism pentru a evita, aşa cum făcuse şi anterior, orice altercaţie ori ripostă a acestora, ca o continuare sau escaladare a celei anterioare.
Cert este că, văzându-l din nou pe inculpat, victima i-a aplicat un pumn în zona feţei şi, în aceste condiţii, inculpatul - deşi era conştient de vârsta victimei şi de starea avansată de ebrietate în care se afla aceasta - a lovit victima cu pumnul în zona feţei, ceea ce a cauzat căderea acesteia şi lovirea cu capul de asfalt.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului N.C. a fost săvârşită în condiţiile legitimei apărări - cauză care înlătură caracterul penal al faptei - eroare gravă de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Inculpatul, în etapa a doua, a reacţionat la atacul victimei prin lovirea acesteia cu pumnul, deşi era conştient de vârsta şi starea avansată de ebrietate a acesteia încă din prima etapă a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului fizic, aspect de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei.
Riposta exagerată a inculpatului nu a fost determinată de o pretinsă stare de tulburare sau temere provocată de atac, ci de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate.
O astfel de stare de tulburare sau temere provocată de atac este exclusă cel puţin din două motive în cea de-a doua etapă a situaţiei de fapt: pe de o parte, în imediata apropiere a inculpatului se afla prietenul său G.D., iar în autoturism, aflat de asemenea în imediata apropiere, se afla un alt prieten, G.G. şi, pe de altă parte, inculpatul cunoscuse anterior atât vârsta victimei, cât şi starea avansată de ebrietate a acesteia.
În drept, fapta inculpatului N.C. care, în noaptea de 28/29 iulie 2005, prin lovirea victimei R.G., aflată în stare de ebrietate, ca ripostă la lovirea sa, a determinat dezechilibrarea şi căderea ce a condus la lovirea cu capul de asfalt a victimei şi producerea unor leziuni cranio-cerebrale ce au determinat moartea acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. şi a art. 73 lit. a) C. pen., vinovăţia îmbrăcând forma intenţiei depăşite (praeterintenţiei).
Inculpatul a lovit victima cu intenţie, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia pe baza culpei: în condiţiile în care, anterior, constatase direct şi personal vârsta victimei şi starea avansată de ebrietate a acesteia, chiar dacă nu a prevăzut rezultatul faptei sale de lovire (dezechilibrarea şi căderea victimei cu posibile consecinţe letale), trebuia şi putea să-l prevadă.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi sentinţa primei instanţe şi, rejudecând latura penală a cauzei, a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. şi a art. 73 lit. a) C. pen., la pedeapsa închisorii de un an şi 8 luni, pentru care - în temeiul art. 81 C. pen. raportat la art. 110 C. pen. - a dispus suspendarea condiţionată a executării.
În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rejudecarea laturii civile de către prima instanţă, având în vedere faptul că pentru soluţionarea laturii civile este necesară administrarea de probe.
Depasirea, din cauza tulburarii sau temerii, a limitelor unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului produs prin atac Data publicarii: 2003-06-01
Tematica: Penal
Nota: 5
Retinerea starii de legitima aparare
Depasirea, din cauza tulburarii sau temerii, a limitelor unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului produs prin atac
Prin sentinta penala nr. 856/07.12.1998, Tribunalul Timis a dispus, in temeiul art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e C.pr.pen., si la art. 44 C.pen., achitarea inculpatului B.I. pentru tentativa la infractiunea de omor prevazuta de art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b C.pen.
In fapt, s-a retinut ca, la data de 14.07.1998, inculpatul impreuna cu sotia sa si copiii, a ajutat un consatean sa urce in pod saci cu grau. In casa se mai aflau, in acelasi scop O.V. si K.M., care erau in stare de ebrietate si care au mai consumat bauturi alcoolice si cu inculpatul.
La un moment dat inculpatul a scapat un sac de grau din pod, lovindu-l pe K.M., dupa care intre inculpat si cei doi s-a produs o altercatie, cu lovituri reciproce.
La interventia gazdei cei trei au incercat sa se loveasca, iar inculpatul a plecat spre casa.
O.V. si K.M., aflati in stare de ebrietate, l-au urmarit cu intentia de a-l bate, situatie in care inculpatul a intrat in curtea unui consatean si a stat ascuns un timp, dupa care a iesit prin gradina pe alta strada, scapand de urmaritori.
Urmaritorii, la care s-a alaturat M.G., au pornit, toti trei, in cautarea inculpatului. Acesta a trecut pe acasa si a luat un cutit pentru a se apara in situatia in care va fi atacat si s-a intors in centrul comunei pentru a-si conduce acasa sotia si copiii.
S-a mai retinut ca cei trei l-au cautat pe inculpat la domiciliul sau, spunand unei martore ca daca il vor prinde il vor omori.
Ei l-au intalnit pe inculpat in fata casei martorului B.R. caruia acesta i-a cerut ajutorul, spunandu-i ca va fi omorat, dar martorul l-a refuzat.
Cei doi agresori l-au imobilizat pe inculpat si l-au lovit, acesta ghemuindu-se langa poarta, aparandu-si fata. In aceasta situatie martorul B.R. a intervenit, amenintand ca va chema politia si l-a introdus pe inculpat in curte.
Agresorii s-au indepartat de poarta, dar au ramas pe strada supraveghind iesirea, cu intentia evidenta de a impiedica o posibila scapare a inculpatului.
La sugestia martorului, inculpatul a iesit in fuga pe poarta si s-a ascuns dupa o taraba iar apoi a sarit un gard, dar urmaritorii l-au ajuns, blocandu-i orice cale de scapare.
Instanta a retinut ca M.G. avea o bata iar O.V. avea in mana o piatra sau o caramida, precum si faptul ca cei trei l-au lovit pe inculpat care le-a strigat sa nu-l omoare pentru ca are copii de crescut si care, in aceasta situatie, a lovit cu cutitul pe partea vatamata K.M., provocandu-i o plaga injunghiata mezogastrica penetranta cu perforatie de colon, leziuni care i-au pus viata in pericol si care au necesitat pentru vindecare 30 de zile de ingrijiri medicale.
Avand in vedere starea de fapt retinuta pe baza probelor administrate, instanta a apreciat ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 44 C.pen. referitoare la legitima aparare.
Prin decizia penala nr. 374/30.09.1999, Curtea de Apel Timisoara a admis apelul declarat de procuror numai cu privire la neobligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare catre stat.
Prin recursul declarat de procuror, se sustine ca legitima aparare a fost gresit retinuta, incidente fiind numai prevederile art. 73 lit. a C.pen.
Recursul nu este fondat.
Asa cum prevede art. 44 alin. 3 C.pen., se afla in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.
Examinand probele administrate in cauza, se constata ca in momentul savarsirii faptei inculpatul se afla intr-o astfel de stare de tulburare si temere determinate de faptul ca fusese pandit, urmarit si lovit, de cate ori s-a ivit prilejul, de partea vatamata si de cei doi martori incat era convins ca singura modalitate de a scapa de atacul lor era aceea de a lovi cu cutitul.
Desi reactia sa de a lovi cu cutitul pe partea vatamata apare ca disproportionata fata de atacul direct, material si injust indreptat de aceasta impotriva sa, conditiile prevazute de lege pentru a se retine comiterea faptei in stare de legitima aparare sunt intrunite si, in consecinta, solutia de achitare pronuntata in cauza este legala si temeinica.
Sustinerea din recursul parchetului, in sensul ca depasirea limitelor legitimei aparari de catre inculpat constituie numai circumstanta atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a C.pen. nu poate fi primita. Aceasta circumstanta exista in situatia in care faptuitorul se afla in legitima aparare, depaseste limitele acesteia, dar aceasta depasire nu se produce sub imperiul tulburarii sau temerii, deoarece atunci cand faptuitorul se afla intr-o astfel de stare psihica, asa cum este cazul in speta, exista stare de legitima aparare conform art. 44 alin. 3 C.pen.
In consecinta, recursul a fost respins.
Curtea suprema de justitie, sectia penala, decizia nr. 1289 din 28 martie 2000
Depasirea limitelor legitimei aparari - Drept Penal
Prevazuta in cap. V, t. II, art. 44, C. pen., partea generala,
este starea in care se afla persoana care, aparandu-se impotriva unui atac material, direct, imediat si injust, riposteaza exagerat, depasind limita unei apararari proportionale cu gravitatea pericolului si imprejuraril;e in care s-a produs atacul.Depasirea trebuie sa fie determinata de starea de tulburare sau de teama iun care se gasea cel atacat.In aceste condtitii, depasirea limitelor legitimei aparai sau execul justificat nu constituie infractiune.Legea penala precizeaza, in acest sens, ca este in legitima aparare si acela care, din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si imprejurarile in care s-a produs atacul.
Lavinia Costica
Am ,,spicuit pt. dvs" un fragment dintr-un material pe care l-am pregatit pe vremea studentiei....
Am stabilit deja ca pentru ca riposta să devină legitimă în faţa unui atac injust , ea trebuie să aibă o anumită proporţionalitate în raport cu gravitatea atacului. În condiţiile în care riposta depăşeşte limitele prevăzute de lege , aceasta constituie infracţiune , devenind la rândul ei un atac injust. În această situaţie, chiar dacă agresorul poartă vina iniţială , fiind surprins de o ripostă peste limitele proporţionalităţii atacului , se va găsi la rândul lui în stare de legitimă apărare. Posibilitatea acestuia de a riposta legitim , restabileşte echilibrul juridic dintre părţi , realizându-se o intervertire de poziţie a părţilor din conflict.
Riposta este deci o faptă prevăzută de legea penală , dar săvârşită în condiţii care exclud existenţa unei infracţiuni .Apărarea poate consta în fapte prevăzute de legea penală ca: omorul, vătămări , distrugeri folosite ca mijloace de apărare. O faptă cum ar fi denunţarea calomnioasă contra agresorului , nu este compatibilă cu ideea de apărare contra unei agresiuni . Unii autori au arătat că legitima apărare se poate realiza şi involuntar , prin simpla realizare a acesteia. , aşa zisa apărare obiectivă. Un exemplu de acest gen este acela în care o persoană scapă din neglijenţă de pe terasa casei sale un obiect dur , în capul altei persoane care în acel moment se pregătea să-i incendieze locuinţa , fără ca proprietarul să ştie acest lucru , vătămându-l grav. Ulterior , s-a constatat că intrusul avea asupra sa o canistră cu benzină din care turnase deja pe tocurile uşii şi ale ferestrelor şi ţinea o cutie de chibrituri în mână . S-ar putea considera că proprietarul casei se află în legitimă apărare , deşi neglijenţa sa nu are legătură cu apărarea . Cercetând însă împrejurarea în care s-a produs incidentul , faptul că vătămându-l pe potenţialul incendiator proprietarul a preîntâmpinat distrugerea imobilului , putem atribui faptei caracterul unei legitime apărări , deoarece proprietatea este o valoare apărată de lege , la fel ca şi viaţa şi integritatea fizică a persoanei .
ªi în ipoteza în care A., dorind să-l suprime pe B , trage din stradă un foc de armă în camera lui B, rănindu-l grav, fără a şti că de fapt chiar în acel moment B era pe punctul de a comite o crimă asupra lui C, fapta lui A ar putea fi comisă în legitimă apărare , deoarece avem de-a face cu apărarea efectuată de o terţă persoană . În alte împrejurări , fapta lui A ar fi fost comisă pentru a respinge un atac injust asupra altei persoane . Luată separat, fapta lui A reprezintă o tentativă de omor . Analizată însă în acest context fapta lui A apare ca o acţiune necesară şi obiectivă pentru salvarea vieţii lui C. Referitor la acest caz se pot trage mai multe concluzii : a) fapta lui A este săvârşită în legitimă apărare , fiindcă deşi el şi-a dus la bun sfârşit hotărârea infracţională , fapta lui, datorită acelor împrejurări , nu este infracţiune . El a comis un act licit , contribuind la apărarea unui interes protejat de lege .; b) fapta lui A , nu este legitimă apărare, deoarece actul lui absolut întâmplător a avut şi un rezultat pozitiv , dar în esenţă acest act îndeplineşte condiţiile unei infracţiuni în formă perfectă. Faptul că A a aflat ulterior săvârşirii faptei , de consecinţa ei neprevăzută , demonstrează că el nu a săvârşit fapta pentru a înlătura o agresiune.
Una dintre condiţiile în care trebuie să se realizeze apărarea este şi aceea ca apărarea să se îndrepte împotriva agresorului , pentru ca atacul să înceteze. Dar şi apărarea efectuată din eroare asupra altei persoane decât a agresorului , poate înlătura caracterul penal al faptei , pe motivul erorii de fapt coroborată cu legitima apărare.
Eroarea , în împrejurările legitimei apărări se poate manifesta cu privire la: persoana agresorului ( error in personam), modul de executare a apărării ( aberatio ictus) sau cu privire la existenţa pericolului agresiunii( fapt putativ) .
În situaţia legitimei apărări putative , în mintea unei persoane există o reprezentare greşită a unui fapt ce creează o aparenţă de pericol , lucru ce îl determină să creadă că acţionează legitim pentru a se apăra. S-ar putea spune că nu apărarea este putativă, ci atacul , iar riposta nu are caracterul unei apărări decât în mintea făptuitorului. S-ar putea afirma şi că un atac imaginar nu ar putea să legitimeze o apărare. Există însă situaţii în care aparenţa unui pericol, poate determina o persoană să acţioneze violent , sub imperiul unei temeri profunde . De exemplu ,cazul unui tânăr angajat în comerţul cu automobile ,care se întorcea seara acasă cu automobilul său. Rulând cu viteză, el a atras atenţia unor agenţi de poliţie, aflaţi şi ei într-un automobil , dar care nu avea vreun semn distinctiv, care să indice că aparţine poliţiei , iar agenţii nu purtau uniformă în acel moment. Maşina poliţiei începe urmărirea tânărului , care s-a angajat pe un drum lăturalnic , drum care de fapt ducea spre locuinţa sa. Poliţiştii însă devin convinşi că au de-a face cu un infractor . Poliţiştii depăşesc maşina condusă de tânăr, apoi îi barează drumul , obligându-l să oprească. Agenţii se îndreaptă înspre maşină, ţinând arme în mână şi îi cer tânărului să prezinte permisul de conducere . Datorită emoţiei, tânărul prezintă însă un alt document, lucru ce îi încredinţează pe poliţişti că este un hoţ . La rândul lui, tânărul devine convins că are de-a face cu nişte bandiţi. El porneşte maşina , urmărirea se reia, iar când ajunge acasă el coboară şi aleargă spre apartamentul său strigând după ajutor. Tânărul se închide în casă, ia o armă şi prin fereastra deschisă trage un foc de armă în curtea imobilului , ucigându-l pe unul dintre poliţişti. Ulterior acestui incident, tânărul a fost condamnat pentru omucidere , hotărâre ca ar putea fi criticată , deoarece tânărul a acţionat constrâns de împrejurări , crezând că se află în pericol . El ar fi putut beneficia de circumstanţe atenuante , deşi a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului .
O persoană se poate înşela în privinţa existenţei pericolului , asupra iminenţei atacului , sau cu privire la injusteţea atacului. De exemplu, un inspector al poliţiei , trebuind să aresteze o persoană , scoate o armă, fără a-şi prezenta în prealabil calitatea. În această situaţie, persoana ameninţată poate riposta , neştiind de fapt cu cine are de-a face . Se pune însă şi problema existenţei dubiului în asemenea împrejurări, adică o cunoaştere nesigură a realităţii. S-a afirmat că există răspunderea penală a făptuitorului în cazul erorii de fapt . Acest lucru înseamnă că având reprezentarea unui eventual ilicit penal , o persoană ar trebui să întârzie realizarea faptei până la înlăturarea dubiului . Că ar trebui să analizeze atent întreaga sa comportare , altfel nu va exista legitima apărare putativă. Însă făptuitorul acţionează sub imperiul unei constrângeri psihice , crezând neîntemeiat că este victima unei agresiuni , chiar dacă acest lucru se dovedeşte ulterior inexistent. Se pune întrebarea dacă în conştiinţa făptuitorului s-ar strecura un oarecare dubiu cu privire la realitatea pericolului , acest lucru ar fi de natură să interzică reacţia sa până la înlăturarea dubiului , şi dacă în aceste situaţii o persoană ar avea timpul necesar să-şi risipească îndoiala , deoarece o asemenea amânare ar putea să devină fatală. Dacă de exemplu, A şi B , doi vechi duşmani , într-o seară încep să se certe, iar la un moment dat A îl ameninţă pe B că îl va ucide , după care introduce mâna în buzunar , A, ştiind că B deţine un permis de port-armă , îl loveşte pe B , doborându-l , înainte de a se convinge dacă B are sau nu arma la el . În această ipoteză , se impune întrebarea dacă A , care nu ştia sigur dacă B are arma sau dacă aceasta era încărcată, ar fi trebuit să aştepte ca B să fi scos arma şi să tragă . Este clar că aşteptând , A ar fi putut fi ucis , dacă B ar fi avut arma la el şi ar fi tras, iar dubiul în care se găsea A, nu putea exclude posibilitatea unui atac.
O persoană care se găseşte în dubiu , poate beneficia de legitimă apărare , dar acest beneficiu poate fi înlăturat dacă se constată obiectiv că persoana avea posibilitatea să-şi formeze o convingere reală.
Faptul că o persoană poate avea parte de un act de agresiune total neprevăzut , denotă că uneori nu are timpul necesar pentru a-şi pregăti o apărare corespunzătoare, iar apărarea poate fi total disproporţionată în raport cu gravitatea atacului. Proporţionalitatea apărării trebuie evaluată însă şi în raport cu împrejurările atacului şi cu posibilităţile celui atacat de a se apăra. A stabili dinainte condiţiile da care ar trebui să se ţină cont atunci când se estimează proporţia dintre atac şi actul de apărare , ar putea produce soluţii defavorabile şi neechitabile. Cât priveşte mijloacele de atac şi cele de apărare , şi echivalenţa lor , unii autori susţin necesitatea unei echivalenţe stricte a acestora , în sensul de a se folosi mijloace egale , cele prin care se realizează apărarea să nu fie superioare celor folosite în atac. De exemplu, la un atac cu pumnii, să nu se riposteze cu cuţitul . Ulterior s-a renunţat la acest punct de vedere , fiindcă important este rezultatul produs, şi nu mijloacele folosite. S-a constatat că a opta pentru o echivalenţă a armelor , este un fapt irelevant , din moment ce aceeaşi armă poate să ucidă , dar poate şi doar să intimideze, astfel încât agresorul ar putea fi determinat să renunţe la atac. O astfel de condiţie ar fi îngreunat apărarea unei persoane , care, fiind surprinsă de un atac , nu ar fi avut timpul necesar şi poate nici calmul de a-şi adapta mijlocul folosit pentru apărare, la cel folosit în atac.
O ripostă care are loc după încetarea atacului , devine un exces. Dacă de exemplu, atacatorul, în timp ce se retrăgea , este lovit cu cuţitul pe la spate , fapta are caracterul unei agresiuni . Limitele unei apărări pot fi depăşite şi atunci când o persoană comite acţiuni de apărare excesive , când făptuitorul are reprezentarea posibilităţii pericolului şi a rezultatului acţiunilor sale , rezultat care aste urmărit sau acceptat . În situaţia unei vădite disproporţii între atac şi apărare, ca în cazul uciderii fapta poate căpăta caracterul unei ucideri voluntare , dar nu se poate vorbi totuşi de un omor premeditat, deoarece atitudinea făptuitorului a fost determinată de acţiunea agresorului . Limitele apărării se pot depăşi din culpă atunci când făptuitorul nu-şi dă seama de disproporţia existentă între pericol şi apărarea sa , apreciind greşit gravitatea pericolului , deşi avea posibilitatea unei aprecieri reale. Sau deşi a avut o corectă reprezentare a gravităţii pericolului , a crezut că riposta sa nu va avea urmări de natura celor produse , deşi trebuia şi putea să-şi dea seama de ele , putând evita consecinţele mai grave. În acest caz, culpa îi poate fi imputată făptuitorului . Nu va fi însă aplicat acelaşi tratament juridic ambelor persoane implicate, deoarece agresorul acţionează deliberat , ştiind la ce se poate expune, iar victima comite o neglijenţă . Cercetarea existenţei culpei ar trebui făcută atent , fiindcă depăşirea limitelor legitimei apărări s-ar putea produce din alte cauze decât culpa . De exemplu, făptuitorul ar putea fi lipsit de discernământ , sau el ar putea acţiona sub impulsul tulburării sau temerii . conform art. 44. alin . 3 din C. penal român.
În cazul în care actul de apărare are loc prin depăşirea limitelor prevăzute de lege , cel atacat poate beneficia de circumstanţe atenuante , dacă depăşirea se datorează tulburării sau temerii . Când o persoană invocă legitima apărare, îi revine şi sarcina de a face dovada că apărarea a fost efectuată în condiţiile legii . de efectele legitimei apărări poate beneficia atât autorul apărării , cât şi ceilalţi participanţi, atunci când este cazul . Dar pentru a se dovedi că vreunul dintre participanţi nu a acţionat constrâns, din cauza tulburării sau temerii , din necesitatea apărării , ci a profitat de ocazie pentru a se răzbuna pentru un conflict mai vechi, această sarcină îi revine acuzării.
Există situaţii în care din natura împrejurărilor de fapt, reiese o accentuare a pericolului , ca în cazul unui atac pe timp de noapte , după o ameninţare prealabilă , starea de beţie a agresorului sau starea de boală a celui atacat , existenţa mai multor agresori. De exemplu, un bărbat care s-a întors noaptea acasă de la cârciumă , o trezeşte violent pe fiica sa pentru a-i cere bani pentru a-şi mai cumpăra alcool , iar aceasta refuzând, este agresată fizic. Mama fetei, auzind gălăgie , intervine pentru a-şi apăra fiica , moment în care bărbatul se enervează şi începe să-şi lovească şi soţia. Speriată, soţia se duce în baie şi apucă un vas în care se găsea sodă caustică şi o aruncă pe faţa bărbatului , orbindu-l . În urma procesului , femeia a fost achitată , pentru motivul că soţul era beat , avea o constituţie robustă , iar femeia era plăpândă şi mai ales că aceasta era însărcinată , şi nu s-ar fi putut apăra altfel de furia bărbatului şi de proporţiile pe care le-ar fi putut căpăta atacul bărbatului, datorită stării de ebrietate.
În practică, s-a dovedit faptul că de multe ori o ripostă, nu poate fi considerată excesivă doar pentru că a pricinuit agresorului un rău mai mare decât cel pe care l-a provocat el , mai ales în cazul unui atentat la pudoare.
Concluzionând, putem spune că fapta comisă în legitima apărare nu constituie infracţiune . ea se justifică prin necesitatea evitării pericolelor care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege. Apărarea legitimă se întemeiază pe lipsa vinovăţiei făptuitorului , şi ca urmare ea nu poate atrage răspunderea penală a făptuitorului . Se apreciază însă că legitima apărare nu înlătură în toate cazurile şi răspunderea civilă.
Scurt istoric al instituţiei legitimei apărări: Legitima apărare era cunoscută şi în antichitate . Era cunoscută şi în rânduielile existente în dreptul Obişnuielnic de pe meleagurile ţării noastre. Unele dintre primele dovezi ale impunităţii acţiunilor de apărare figurează într-un fragment dintr-un tratat încheiat în anul 1519 între Sigismund I , rege al Poloniei , şi ªtefan Cel Tânăr . Printre dispoziţiile privind pedepsirea violului exista următoarea menţiune: ,, dacă un violator va fi ucis în împlinirea faptei , pentru moartea lui nu va exista nici o pâră”. În legiuirile mai vechi ale dreptului penal român , era prevăzută legitima apărare în cazul omorului ( Pravila lui Matei Basarab şi Pravila lui Vasile Lupu) . Legitima apărare era prevăzută şi în Condica lui Caragea , iar în Codul penal ªtirbey era prevăzută în partea specială. Codul penal de la 1864 prevedea legitima apărare atât în partea generală( art. 58) , cât şi în partea specială( art. 256-257) . În art. 257. erau prezumate trei cazuri de legitimă apărare: pentru respingerea unui atac în timpul nopţii asupra locuinţei, prin escaladare sau efracţie , în cazul furtului comis prin violenţă şi în caz de tentativă de viol asupra unei femei. Cartea Românească de învăţătură avea un capitol intitulat ,, cauze care apără de pedeapsă” , în care legitima apărare era descrisă astfel: ,, cel ce ucide pe omul ce vine asupra lui să-l ucidă, nu se va certa nicicum”. În Transilvania, Tripartitum –Werboczi , aplica legitima apărare atât la ,, ocrotirea trupului şi a persoanei „, cât şi pentru,, păstrarea nemişcătoarelor sau a moştenirilor”. În Codul penal din Ardeal legitima apărare era prevăzută pentru apărarea persoanei şi a averii , iar în Codul penal din Bucovina era admisă pentru apărarea vieţii , libertăţii şi averii. ªi în Codul penal Carol II era prevăzută în art. 132 . Ca şi în legislaţia penală actuală, condiţiile apărării cereau să existe un atac material , iminent şi injust. Atacul să fi fost îndreptat
împotriva valorilor ca: viaţa, integritatea corporală , sănătatea, libertatea ( fizică, morală, sexuală) , onoarea şi averea.
avocatnet.ro explicăm legislația
Lavinia-Ionela Costica, Consilier juridic
ovidiu_6751 
Laurentiu Ion