Rendez-vous juridic cu noul Cod Civil (despre legea civilã ºi despre familie)

După ce am făcut cunoştinţă cu noul Cod Penal (care a fost priorizat probabil datorite faptului, că sunt leneş), m-am apucat să citest şi noul Cod Civil, care este aproape de trei ori ma gros, decât noul Cod Penal. Chiar dacă mă trec fiori, dacă mă gândesc la cele 470 (patrusute şaptezeci) de pagini, Dreptul Civil este o materie de licenţă şi este şi una dintre materiile cerute la examenul de admitere in Barou pentru avocaţi stagiari.

Noul Cod Civil (spre deosebire de vechiul Cod) nu începe cu articole în şir, ce constă dintr-un singru cuvânt, adică „abrogat”, ci cu definiţiile preluate din doctrina juridică, într-o formulară clară şi curentă, cu consecinţa, că (sub condiţia suspensivă că cineva are nervii să caute toate pasajele potrivite între cele 2664 de articole (dintre nici unul nu este încă abrogat), noul Cod Civil poate fi folosit, teoretic, pentru a se pregăti la examenele la Drept Civil. De aceea numai în mod teoretic, că, pe de o parte, nu conţine referinţe directe la jurisdicţie şi la legi speciale (ce pot fi importante, pentru a înţele toate aspectele relatate), iar pe de altă parte Codul Civil este pur şi simplu prea mare (în sensul de gros) pentru a folosi ca material de pregătire.

Cartea I este o surpriză foarte plăcută, ea fiind întitulaltă „Despre persoane”. Simplu spus, era şi timpul unificării legilor civile, readucerii lor în Codul Civil – un pas important în modernizarela legislaţiei civile prin preluarea actelor normative cu formulări învechite (dar cu spirit destul de modern) şi elaborarea reglementărilor generale cu privire la persoanele.

În Cartea I se găsesc toate reglementări cu caracter general despre persoanele fizice şi persoanele juridice. Partea despre persoanele juridice este una mai redusă în dimensiuni, deoarece este menită să conţine doar reglementările foarte generale cu privire la persoanele juridice, fiindcă restul aspectelor sunt reglementate în legi speciale pentru fiecare tip de persoane juridice aparte.

În general, reglementările cu privire la pesoanele fizice par să fie detailate şi sugestive cu nişte descrieri exacte, care, coroborate cu definiţiile în partea introductivă, oferă o imagine clară şi inteligibile a aspectelor civile a existenţei umane.

Pe lângă reunirea reglementărilor cu privire la persoane, se poate observa şi o modernizare a reglementărilor cu privire la declararea judecătorească a morţii, mai ales a cazurilor speciale descrise în articolul 50, care include în lista împrejurărilor deosebite de dispariţie şi catastrofa aeriană, iar ultimul element din lista acestor împrejurări este unul general vorbind despre „o altă împrejurare asemănătoare”, care oferă instanţelor civile posibilităţi largi de apreciere cu privire la împrejurările dispariţiei, punând astfel capăt unei stări de incertitudine pentru cei rămaşi în viaţă.

Respectului fiinţei umane şi a drepturilor ei inerente este consacrat un capitol întreg, oferind reglementări moderne, cum ar fi de exemplu dreptul la propria imagine în articolul 73, sau referinţa la legile speciale cu privire la prelucrarea datelor pesonale în articolul 77. Poate că în acest punct mai există o posibilitate de a îmbunătăţi noul Cod Civil prin includerea principiului general, că datele personale pot fi prelucrate doar cu acceptul explicit a persoanei (adică să nu fie posibilă prelucrarea datelor, dacă persoana nu refuză în mod explicit acest lucru).

Atributele de indentificare a persoanei fizice sunt tratate pe larg cu reglementări moderne cu privire la numele, prenumele, reşedinţa, domiciliul şi starea civilă. La fel şi la ocrotirea persoanelor fizice, cu privire la tutela şi curatela, introducân în acelaşi timp şi conceptul consiliului de familie (articolele 124 – 132) pentru a instaura o supraveghere familială a tutorelui, reducând astefel volumul de lucru (mai ales cu privire la deciziile minore) a instanţelor de familie.

În partea cu privire la persoanele juridice, cum am amintit mai sus, se regăsesc mai ales nişte regelementări generale, în afara de articolele referitoare la identificarea persoanei juridice, unde se descriu datele generale de identificare a persoanei juridice, cu o referinţă explicită la alte atribute de identificare, cum ar fi codul unic de înregistrare. Aspectul practic, respectiv consecinţele practice acestor regelementăr va fi un pas interesant în evidenţa persoanelor juridice, deoarece codul unic de înregistrare, menţionat de noul Cod Civil cu titlu de exemplu în rândul altor atribute de identificare este folosit în prezent ca instrument principal de identificare a persoanei juridice în relaţiile cu organele fiscale şi cu multe furnizori de utilităţi (o metodă care poate fi privită, cu tot respectul necesar pentru regelementările noului Cod Civil, mult mai practică, decât identificarea după naţionalitate, denumire şi sediu – chiar dacă şi această metodă de identificare este posibilă în cazuri excepţionale).

Un titlu important din Cartea I este Titlul V, adică cel depsre apărarea drepturilor nepatrimoniale. Chiar dacă practica juridică a permis acordarea de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale a persoanelor, acest subiect a rămas unul controvers, mai ales după 1989, când s-a pus în mod public problema despăgubirilor de acest tip. Alienatul 4 din articolul 253 oferă în mod explicit persoanei vătămate în drepturile lui nepatrimoniale posibilitatea de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială.

Cartea a II-a readuce în Codul Civil regelementările cu privire familie, ceea ce pune întrebarea (mai mult teoretică), dacă după intrarea în vigoare a noului Cod Civil cum se va numi materia care este numită în prezent „Dreptul Familiei”. Nu dorim să punem sub semnul întrebării necesitatea de a studia aceste regelementări (cu privire la familia) într-un curs separat cu toate atenţia cuvenită pe baza importanţei deosebite a lor, porpunem doar redenumirea materiei în „Drept Civil. Famila.”.

Deşi, în esenţa lui, noile regelementări cu privire la familie sunt mult mai liberale decât vechiul Cod a Familiei, interdicţia căsătoriei sau întemeierii unei familii de un cuplu, care trăieşte într-o relaţie homosexuală este trasă ca un fir roşu prin aceste reglementări. Legea e lege şi trebuie respectată, iar faptul că actele normative poartă amprenta tradiţiei creştine este un lucur firesc, numai că cu toate eforturile de a opri asemenea parteneriate să intră în domeniul familiei, apare în aceste regelementări o inconsistenţă majoră.

În primul rând alineatul 4 din articolul 258 menţionează în mod explicit, că prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie, iar articolul 277 exclude orice căsătorie între persoane de acelaşi sex sub imperiul legii române, excluzând în aceiaşi timp orice recunoaştere a unei orice căsătorii încheiate sau unui parteneriat încheiat de cetăţeni români sau străini sub imperiul unei legislaţii străine, în articolul 441 despre regimul filiaţiei cu privire la copii născuţi prin metode şi tehnici de reproducere umană asistată medical cu terţ donator alienatul 4 dă posibilitatea unei femei singure de a deveni părinte unui astfel de copil. Persupunând, că femeie trăieşte într-un parteneriat civil cu o altă femeie încheiat în străinătate. În acest caz, din punct de vedere a legii române ea este considerată o femeie singură (se aplică prevederile articolul 277) şi poate beneficia de însemânţarea artificială. Rezultatul produs este chiar acea, care legea vroia să prevină, adică un copil va fi crescut de două persoană de acelaşi sex, trăind într-un parteneriat civil.

De fapt, cum s-a demonstrat de-alungul istoriei nu există nici o posibilitate de a eradica parteneriatele (de drept sau de fapt) între persoane de acelaşi sex, iar legea fiind făcută de oameni, ea nu va fi nici odată perfectă şi vor exista de fiecare date nişte posibilităţi de eludare. Pe de altă parte aceste interdicţii pot fi privite şi ca fiind neconstituţionale sub aspectul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Oricare ar fi calea aleasă de legiuitor, vor exista întotdeauna persoane, care nu vor fi mulţumiţi de regelementările respective, şi vor încerca să le convingă legiuitorul să le schimbă. Acest carusel diabolic se poate opri doar prin toleranţă.

După dispoziţiile generale cu privire la familia (familia, căsătoria, egalitatea în drepturi a copiilor etc), Codul Civil trece la un fel de pseudo-regelementare a logodnei, oferind nişte acţiuni pentru restituirea darurilor şi pentru a cere despăgubiri menţionând, că logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria (cum spune alienatul 1 din articolul 267), însă nici logodnicul care nu rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, orice constrângere la încheierea căsătoriei duce la nulitate relativă a acesteia (posibilitatea de a cere despăgubiri însă rămâne).

Ceea ce s-a preluat din vechile regelementări, şi poate n-ar fi trebuit, este posibilitatea de a încheia căsătoria începând cu vârsta de 16 de ani, pentru motive temeinice. După părerea noastră nici un motiv nu este destul de temeinic pentru a justifica încheierea unei căsătorii înaintea vârstei majoratului, iar extinderea acestei posibilităţi de la minore la minori nu se justifică sub nici un pretext (deoarece nici căsătoria sub vârsta majoratului nu se justifică sub nici un pretext). O veste bună este desfiinţarea posibilităţii pentru minora de a se căsători (tot din motive temeinice, nedefinite) la vârsta de 15 de ani.

Noile regelementăr păstrează incapacităţile speciale cu privire la căsătorie, la fel ca şi formalităţile, pentru a asigura caracterul public a încheierii căsătoriei. Nici nulităţile nu pare să fie schimbate, iar caracterul specific a relementărilor cu privire la familie, adică posibilitatea de a acoperi unele nulităţile absolute persistă şi noile regelementări. Desigur, se pune problema dacă nu ar fi mai bine ca aceste nulităţi să fie redenumite în nulităţi relative, pentru a nu crea o confuzie inutilă cu privire la regimul nulităţilor.

Drepturile şi obligaţiie soţilor sunt formulate pe baza egaltăţii între soţi şi un respect reciproc, iar alineatul 2 a articolului 309 instaurează pseudo-obligaţia convieţuirii, care pare să fie o imixtiune legalizată în viaţa privată a soţilor, iar motivele temeinice, care pot sta la baza deciziei soţilor de a nu locui împreună nu sunt definite, lăsând, probabil, la apreciarea instanţelor (ceea ce este un lucru dificil, fiindcă motivele pot fi temeinice şi din punct de vedere subiectiv, această latură fiind mai greu de apreciat de instanţă).

Marea noutate este posibilitatea de a alege şi de a schimba regimul matrimonial, soţii având posibilitatea să aleagă între regimul comunităţii legale (care se aplică, dacă soţii nu au ales un regim anume, precum şi cu titlu de drept comun, dacă convenţia matrimonială este una lacunară), separaţia bunurilor şi o comuniatate convenţională. Convenţia matrimonială este supus unor formalităţi, ea trebuie să fie un act autentificat notarial şi se va înscrie într-un registru special ţinut în acest scop. Orice clauză a convenţiei matrimoniale care sfidează ordinea publică sau bunele moravuri sunt considerate nescrise (o expersie sinonimă cu nulitatea absolută).

Cu privire la divorţ legiuitorul a abandonat principiul, că orice căsătorie se încheie pe viaţă şi se poate desface doar în cazuri excepţionale prin divorţ. Acordul comun a soţilor de a divorţa este un motiv de divorţ, fără ca culpa bărbatululi sau femeii ar trebui să fie constatată, iar pentru familii fără copii, s-a introdus posibilitatea divorţului pe cale administrativă sau notarială pentru a reduce volumul de muncă a instanţelor de specialitate. Această decizie este una foarte importantă, pentru că, dacă căsătoria sa încheie prin manifestarea de voinţă a viitorilor soţi, trebuie să există o posibilitate de a desface căsătoria prin aceiaşi procedeu, evitând astfel existenţa unor familii numai în registrele de stare civilă. Bineînţeles, s-a păstrat şi divorţul din culpă, nefiind admisibilă păstrarea unei căsătorii în condiţii inacceptabile cauzate din cupla uni soţ.

Oricare ar fi cauza divorţului, se pune problema obligaţiei de întreţinere şi prestaţiei compensatorii, precum şi consecinţele divorţului cu privire la copii minori, care trebuie tratate de instanţă ca atare (instanţa putându-se orienta la convenţia încheiată între soţi).

Cu privire la filiaţia, adopţia şi autoritatea părintească există doar o singură noutate, şi anume cu privire la regelementarea reproducerii umane asistată medical cu terţ donator. Cel mai important pasaj este alineatul 2 din articolul 441 care enunţă că „nici o acţiune în răspundere nu poate fi porntă împotriva donatorului”. Acest alineat a fost probabil inclus sub influenţa unui caz spectaculos în Suedia, unde o doamnă a pornit (şi chiar a şi câştigat în prima instanţă!) o acţiune pentru a obţine plata întreţinerii de la donator.

Cu privire la obligaţia de întreţinere, noul Cod Civil oferă o regelementare mai nuanţată, reglementând între altele şi ordinea în care un întreţinător trebuie să presetze întreţinere în cazul în care există mai multe persoane cu drept legal la întreţinere, regelementare asemănătoare celei din legislaţia germană).

Cu toate inconsistenţele şi abordările probabil nepotrivite amintite mai sus, până la acest punct Codul Civil pare să fie într-adevăr un Cod Civil complet şi nu unul mutilat cu prea multe articole abrogate. El pare să fie un Cod Civil modern ţinând cont de schimbările sociale şi economice apărute, care au făcut necesar refacerea completă a Codului Civil.