u.b.i.k. a scris:
Cu metoda asta Osho-ista ne trezim ca apare maine-poimanine un guru care sa sustina ca e mult mai bine sa fii tanar bogat si destept decat batran, sarac si prost si se apuca oamenii sa-l creada. Ce parere ai Mordechai ?
Zorii –yang raspunde si citeaza din :
Nisargadatta
"Adevaratul guru nu te va umili niciodata nici nu
te va instraina de tine insuti. El te va aduce constant
inapoi la realitatea perfectiunii tale inerente
si te va incuraja sa cauti in interior. El stie ca nu ai
nevoie de nimic, nici chiar de el si nu oboseste
niciodata sa-ti aminteasca acest lucru. Dar cel care
se declara singur guru este mai preocupat de el insusi
decat de discipolii lui.”
„Sa nu ai incredere in cei care pun o distanta intre tine si fiinta ta reala si se ofera sa-ti serveasca drept mijlocitori.”
Si pentru ca
am invatat sa-i respect pe cei simpli:
Dimitri Anghel : Povestea celor necajiti
A fost odată un biet om necăjit ca vai de capul lui. ªi nu era prost creştinul, dar o piază rea i se punea de-a curmeziş, aşa că tot ce făcea îi ieşea pe dos. Muncea din răsputeri omul şi abia ce putea să încropească după multe trude şi necazuri câţiva bani, că o năpastă şi da peste el, de-l lăsa şi mai sărman ca mai înainte.
Dar toate astea nu-i abăteau puterile, căci sădise, se vede, Dumnezeu într-însul viaţă de prisos ca să poată suferi mai bine.
De la un timp şi-a dat el cu gândul că poate locul unde i se nemerise să stea şi să muncească e blăstămat. ªi luându-şi ce bruma îi mai rămăsese, se mută cu sărăcie cu tot aiurea. Dar nici acolo nu-i fu mai acătărei.
În sfârşit, toate i se înturnau împotrivă, până ce la urma urmei se hotărî să-şi încrucişeze mânile pe pept şi să aştepte moartea liniştit.
ªi stând el aşa, şi privind în jurul lui, nu se putea dumeri cum de fac alţii cari rămân cu mâinile albe toată viaţa, şi nu ţi-ar ridica singuri un pai de jos, şi au de toate, ba încă merg până să te şi umilească cu prisosul unui gologan, când ai întinde mâna ta neagră, chinuită şi bătătorită de muncă.
Dar, cum sta şi gândea aşa, o undă de vânt cald clătină creştetul pletos al copacului sub care se adumbrise şi o risipă de fiori albe căzu peste neagra lui sărăcie...
ªi atunci băgă de seamă că vremea se premenise afară şi că lumea era frumoasă, mai mare dragul s-o priveşti.
În grădină râdeau flori, prin dumbrăvi se îngânau cucii, grâele săltate înverzeau câmpurile, viile înveseleau colinele, în sfârşit, o bogăţie întreagă aruncată din dărnicia lui Dumnezeu se răsfăţa pretutindeni. ªi i se păru şi mai nedrept atunci, căci îşi zicea el : "ªi eu sunt făptura Celui-de-sus, şi numai eu stau ca o pată în toată strălucirea asta."
ªi cum era slab, îşi aşeză sapa ca pe o bună şi nelipsită tovarăşă lângă el, îşi aşternu risipa de flori scuturată din pletele copacului sub cap şi adormi dulce, ca pe o pernă albă înfăţată de curând. Noroc însă că după atâtea năcazuri, după zilele trudite, Dumnezeu a lăsat şi negrele nopţi cu visuri, care te mai mângâie şi te mai luminează uneori măcar prin somn.
ªi bietul nostru om necăjit visă că în somnul lui mergea după un scăpătat de soare pe largul unui şes întins, deasupra căruia deodată o flacără scăpără, luci şi se făcu nevăzută. Întâi nu-i veni să creadă şi frecându-se la ochi îşi făcu semnul crucii. Dar cum porni înainte, flacăra se ivi din nou şi îl ademeni. Atunci se luă după ea. Flacără şi om se întrecură. Fugea vâlvătaia albastră pe faţa pământului parcă avea aripi, dar nici omul nostru nu se lăsa. Acu-acu s-o ajungă din urmă, dar când să-şi arunce căciula şi s-o prindă sub ea, ia-o de unde nu-i. ªi flacăra se iţea, se iţea cât colo printre ierburi, cale de-o poştă, şi apoi se apropia iarăşi, mai-mai la picioarele lui.
ªi aşa l-a dus pe om flacăra aceea, până ce şesul a rămas în urma lui ca un ostrov verde, şi s-a pomenit în faţa unui palat ce se lumină de sus şi până jos la apropierea vâlvătaiei, care pâlpâind se prefăcu într-un moş bătrân şi zise :
— Uite, vezi tu, ăsta-i palatul noroacelor, şi dacă vrei să vezi care-i norocul tău, aşteaptă până s-o ridica soarele şi se vor deschide porţile ca să poţi pătrunde înăuntru.
Apoi moşul se făcu nevăzut şi omul rămase prin întuneric până ce stea după stea s-a stins şi s-a arătat soarele printre copaci ca un obraz îndărătul unor ostreţe.
Cu zgomot atunci porţile grele s-au deschis şi din palatul acela minunat, spre mirarea omului, o babă chinuită şi adusă de şale a ieşit cu o sapă în spinare. Păşea de zor bătrâna, grăbită parcă să-şi înceapă lucrul, şi trenţele de pe ea fluturau ca un frunzar rebegit, arătându-i trupul numai piele şi ciolane.
— Încotro, mătuşă, aşa de mânecate, a întrebat-o omul, şi cine eşti tu ?
ªi abia de-a stat bătrâna o clipă rezemată în sapă şi i-a răspuns :
— Apoi eu sunt norocul împărătesei voastre. ªi de aceea mă scol o dată cu soarele, ca să aibă ea mâinile albe şi să poată purta cunună pe cap şi veşminte de purpură pe umeri. Pentru ea mă-ndoi de mii de ori pe zi din şele şi ridic necontenit sapa asta, plângând, ca să n-aibă mâinile ei alta de făcut, decât să-şi ridice oglinda şi să se privească într-însa, iar ochii ei să rămâie limpezi totdeauna şi să n-aibe lacrime de plâns ca să-şi ofilească obrajii.
ªi în urma bătrânei aceleia, altele au ieşit, deopotrivă de chinuite şi zorite să înceapă lucrul şi ele, până nu-i soarele sus.
ªi dacă le-a întrebat omul, ele au răspuns că sunt noroacele domniţelor ori ale curtenilor, ori ale atâtor alţi pierde-vară şi linge-blide, care trăiesc din belşug şi se trândăvesc cu somnul. Pentru soiul acesta pornea la muncă şi acest norod chinuit de umbre rufoase.
ªi pe urma lor veneau înnegrind, de te mirai de unde mai izvorăsc din palat atâtea fiinţe supuse, ce au o sapă în mână, al cărui tăiuş, oricum, e o armă la vreme de nevoie şi pe care ei n-o ridică din zori şi până-n seară decât pentru a brăzda faţa mult răbdătorului pământ.
ªi când a încetat izvorârea asta neagră, o muzică zgomotoasă a trezit deodată palatul. Flaute, viori şi chitare îşi împreunau sunetul, râsete vesele se amestecau în clin-chete de pahare şi zuruitul aurului şi argintului, mai vesel încă decât râsul, i-a umplut auzul.
ªi a păşit sfios creştinul nostru pragul şi urcând scările neoprit de nimeni a intrat înlăuntru.
Lumina soarelui ce năvălea pe fereşti părea oarbă pe lângă aceea ce se împrăştia din globul policandrelor. Cristalurile şi argintăriile luceau, şi în jurul meselor pline de bunătăţuri, cei ce erau noroacele "altora, a atâtor chinuiţi şi oropsiţi ca dânsul, mâncau şi se desfătau, ca unii ce nu ştiau ce sunt grijile şi necazurile.
Dar nimeni n-a privit la nepoftitul oaspe, decât unul singur, ce sta în capul mesei, încununat de flori şi cu haine strălucitoare pe el. ªi ca într-o oglindă, cel ce venea şi-a recunoscut atunci chipul; un el dezbrăcat de haina săracă ce-l îmbrăca, rumăn şi frumos la faţă, cu ochii sclipitori ca pietrele ce le purta în inelele de pe mâini şi cu neînchipuită mulţumire de sine zugrăvită pe întreaga înfăţişare. ªi celălalt, fericitul, s-a recunoscut şi el la rândul lui, şi a văzut umbra chinuită şi tristă care muncea pentru dânsul, în timp ce el petrecea în ospeţe, pe cel ce nu se putuse să se aciuieze sub nici un acoperământ, nici să-şi odihnească capul trudit nicăirea, fără să-l înfioare grija zilei de mâne...
ªi pe aceste două feţe aceleaşi, dar deosebite, umbra unor gânduri parcă a trecut. Pe una, pe a fericitului, o tainică şi mută grijă, o spaimă josnică şi laşă; pe cealaltă, o scârbă şi o năvalnică pornire de răzvrătire.
ªi în visul lui, s-a făcut atuncea că, recunoscându-şi norocul pentru care trudea de atâţia ani de zile fără rost, mânile lui negre s-au întins, ridicând sapa cu putere, spre cel ce-i semăna ca un frate gemen.
Dar la o mişcare a celui ce-i semăna atâta de bine, sute de braţe s-au ridicat, şi omul nostru, cât ai clipi, s-a trezit afară din palat, sub pletele copacului bătrân, unde adormise pe risipa de flori pe care-şi răzimase capul ca pe o pernă albă înfăţată de curând. Albe erau florile pe care se odihnise, iar el reluându-şi sapa de jos ca să-şi reînceapă munca, pentru întâiaşi dată în viaţa lui chinuită i se păru ciudat că fierul acesta ascuţit, pe al cărui tăiuş lucea o rază de soare, nu i-a dat niciodată răgaz să cugete că mai poate fi bun şi la altceva decât la săpatul ogorului altuia.
PS: Maestre Umar ben Ibrahim Kayyamy, se pare ca mi-am gasit un discipol, nu ramane decat " sa-mi deschid srl-ul ";)
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters109653, utilizator
Adalbert Gabriel Gazdovici, Avocat
trope_doi 
MIHAI GRIGORE 
rodica_post