limita plata debit restant insolventa

tudor9 a scris:

Procesul e pe rol, rezultanta directa fiind (inteleg) aceea ca nu mai are relevanta o plata partiala pana la aducerea sub pragul minim amintit, trebuind, astfel, achitarea intregii sume datorate. Multumesc!

S-ar parea ca nu intotdeauna este asa.
Iata un exemplu:

Prin sentinţa nr. 899/J.S. din 20.11.2008 pronunţată în dosarul nr. 316/115/2008 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins cererile formulate de creditorii S.C. E S.A. Bucureşti şi Consiliul Local al municipiului Reşiţa – Serviciul Public Direcţia Impozite şi Taxe pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. A S.A. Reşiţa.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea S.C. E S.A. Bucureşti, solicitând casarea hotărârii atacate şi declanşarea procedurii colective, considerând că în speţă este incident pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă tribunalul în mod greşit respingând cererea de deschidere a procedurii insolvenţei câtă vreme debitoarea nu a contestat starea vădită de insolvenţă, nu a formulat contestaţie şi nici nu a făcut dovada achitării întregului debit în sumă de 32.057,07 lei.
Judecătorul - sindic a fost foarte îngăduitor cu societatea debitoare acordându-i şase termene de judecată, iar după o achitare parţială a luat act că aceasta nu se află în stare vădită de solvenţă, respingând în mod nejustificat acţiunea reclamantei.
Este adevărat că intimata a achitat suma de 22.107 lei, rămânând o diferenţa de 9.950,07 lei, însă în baza aceleiaşi reguli de până la pronunţare (amânarea cauzei până când s-a făcut plata parţială) prima instanţă avea obligaţia să impună debitoarei să achite şi diferenţa rămasă de plată, iar după aceea să constate că cererea introductivă a rămas fără obiect şi să oblige debitoarea la cheltuieli de judecată.
Reţinerea de către tribunal a faptului că prin achitarea parţială creanţa rămasă de 9.950,07 lei este sub valoarea-prag prevăzută pentru declanşarea procedurii este nelegală întrucât data la care cererea se analizează sub aspectul pragului de 10.000 lei este cea a introducerii acţiunii, şi nu ulterior.
Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul creditoarei.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că este fără putinţă de tăgadă că societatea intimată, la momentul înregistrării cererii introductive având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, datora recurentei suma totală de 32.057,07 lei, care se compunea din 29.911,11 lei rate de leasing şi costuri accesorii neachitate la scadenţă şi 2.145,96 lei penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 15.04.2007 - 09.11.2007 la contractul de leasing financiar nr. 2227/03.09.2004.
De asemenea, este de necontestat faptul că la data de 22 octombrie 2008 debitoarea a făcut o plată parţială în cuantum de 22.107 lei către creditoare, aspect recunoscut de altfel şi de către reprezentanţii societăţii recurente atât prin notele transmise tribunalului la 19 noiembrie 2008, cât şi prin cererea de recurs, rămânând un rest de plată de 9.950,07 lei.
Potrivit dispoziţiilor Legii privind procedura insolvenţei, printre condiţiile cerute a fi întrunite pentru a se putea deschide această procedura specială faţă de debitorii aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă se numără şi aceea ca creanţa datorată să atingă valoarea - prag cerută de respectivul act normativ.
În conformitate cu art. 3 pct. 12 din lege, valoarea - prag reprezintă cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, acesta fiind de 10.000 lei, iar pentru salariaţi de 6 salarii medii pe economie.
Articolul 31 statuează că ''orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă (…)'', prin creditor îndreptăţit înţelegându-se ''creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile'' (art. 3 pct. 6).
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori [art. 3 pct. 1 lit. a)].
Dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzute de art. 1 din actul normativ amintit, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate cooperatistă, o organizaţie cooperatistă, o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.
Debitoarea intimată este o societate comercială pe acţiuni având stabilită o durată de funcţionare nelimitată, şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Insolvenţa debitorului, fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor.
Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile.
Articolul 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, defineşte noţiunea de creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei ca fiind creditorul a cărui creanţă, împotriva patrimoniului debitorului, este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Textul acestui articol stabileşte, aşadar, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa deţinută de creditor asupra averii debitorului pentru ca cererea privind deschiderea procedurii insolvenţei să poată fi admisă.
Creanţa trebuie să fie certă, în sensul existenţei sale neîndoielnice şi a cuantumului cert, având expunere monetară, lichidă şi exigibilă - asupra căreia se pot ridica pretenţii - şi să se încadreze în valoarea pragului stabilit de art. 3 pct. 12 din acelaşi act normativ.
În mod corect prima instanţă a reţinut că prin achitarea parţială creanţa rămasă este sub valoarea-prag prevăzută pentru declanşarea procedurii colective întrucât data la care se analizează îndeplinirea cerinţelor impuse de legiuitor, inclusiv a pragului de 10.000 lei, este cea a pronunţării hotărârii de către judecătorul sindic şi nu data introducerii acţiunii, cum fără niciun temei susţine creditoarea, şi instanţa de recurs fiind ţinută să verifice, în limitele motivelor invocate de partea recurentă, dacă la momentul pronunţării hotărârii atacate, în speţă au fost sau nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca tribunalul să poată admite cererea creditorului şi să dispună declanşarea procedurii concursuale.
Este adevărat că prin cererea introductivă creanţa pretinsă de creditoare a fost în cuantum de 32.057,07 lei şi că prin dovezile de plată depuse la dosar se atestă doar achitarea sumei de 22.107 lei, însă această împrejurare nu poate duce la modificarea sentinţei recurate şi deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de intimată având în vedere că diferenţa rămasă de plată (9.950,07 lei), în mod incontestabil, se situează sub nivelul valorii-prag, pentru recuperarea acestei sume creditoarea având deschisă calea dreptului comun.
Chiar dacă debitorul nu formulează contestaţie la cererea creditorilor sau contestaţia sa este anulată fără ca tribunalul să o analizeze pe fond, judecătorul-sindic este obligat să verifice îndeplinirea condiţiilor legale de admisibilitate ale acţiunii introductive, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 31, coroborat cu art. 3 pct. 1 lit. a) şi pct. 6, raportat la art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006, deoarece legiuitorul nu a înţeles să reglementeze condiţiile declanşării procedurii insolvenţei numai pentru a fi invocată nerespectarea lor în contestaţia debitorului. Cu alte cuvinte, normele care reglementează condiţiile deschiderii procedurii concursuale sunt de ordine publică, astfel că se impune examinarea îndeplinirii lor chiar din oficiu de către instanţa de judecată.
În acest sens este de reţinut că legiuitorul român a instituit prezumţia legală relativă de insolvenţă, care profită creditorului declanşator prin aceea că-l scuteşte pe acesta de a mai dovedi starea de încetare de plăţi a debitorului pârât, numai în scopul de a-i uşura probaţiunea sub acest aspect, instanţa având obligaţia de a analiza existenţa tuturor cerinţelor pretinse de lege pentru a se putea declanşa procedura colectivă, întrucât chiar art. 1 din lege statuează expres că procedura generală se aplică debitorilor ''aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă'', iar cea simplificată ''debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă''.
Nu în ultimul rând, criticile recurentei referitoare la nepermisa ''îngăduinţă a tribunalului'', care în mod nejustificat ar fi acordat şase termene de judecată până când intimata a plătit o parte din datorie, precum şi la presupusa obligaţie a judecătorului-sindic de a impune debitoarei să achite şi diferenţa rămasă, respectiv 9.950,07 lei, iar după achitare să constate că cererea introductivă a rămas fără obiect sunt, de asemenea, neîntemeiate întrucât, pe de o parte, greşita acordare a mai multor termene de judecată nu poate să justifice prin ea însăşi modificarea soluţiei primei instanţe, iar, pe de altă parte, o asemenea obligaţie a primei instanţe nu rezultă din cuprinsul legii - cadru, nici creditoarea neprecizând care anume normă juridică ar fi fost încălcată de tribunal.
CURTEA DE APEL TIMIªOARA, decizia nr. 371 din 10 martie 2009.