Neprevederea expresa a activitatilor ce sunt interzise salariatului. Ineficienta clauzei

Clauza de neconcurenta il obliga pe salariat sa nu presteze, in interesul sau propriu ori al unui tert, o activitate care se afla in concurenta cu cea prestata la angajatorul sau ori sa nu presteze o activitate in favoarea unui tert care se afla in relatii de concurenta cu angajatorul sau si il obliga pe angajator sa ii plateasca salariatului o indemnizatie lunara.

Neprevederea expresa in cuprinsul contractului individual de munca sau prin actul aditional al
acestuia a activitatilor ce sunt interzise salariatului pe durata contractului atrage ineficienta clauzei de neconcurenta.

(Curtea de Apel Cluj, Sectia civila, de munca si asigurari sociale, pentru minori si familie,
decizia nr. 1696/R din 22 iunie 2006)

Prin sentinta civila nr. 163 din 8.02.2006, Tribunalul Cluj a admis in parte actiunea promovata de reclamantul C.H.B. impotriva paratei B.I.P.G. prin reprezentanta din Romania pe care a obligat-o sa plateasca reclamantului indemnizatia aferenta clauzei de neconcurenta in cuantum de 25 % din salariul cuprins in actele aditionale succesive aferenta perioadei 1.03.2003 - 5.07.2005 si suma de 300 lei RON cheltuieli de judecata partiale.

Au fost respinse celelalte petitii ale actiunii reclamantului. Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca prin actiunea promovata, reclamantul a solicitat sa se constate nulitatea contractului individual de munca incheiat cu societatea parata, cu consecinta incetarii de drept a acestuia de la data pronuntarii hotararii judecatoresti, in baza art. 56 lit. e coroborat cu art. 57 alin. 7 Codul muncii, cu exonerarea reclamantului de orice obligatii de plata prezente si viitoare fata de parata.

A mai solicitat obligarea paratei la plata daunelor materiale in valoare aproximativa de 41.880 USD si 7.000 euro, reprezentand contravaloarea sporului aferent clauzelor de neconcurenta, mobilitate, inserate in contractul individual de munca precum si a sporului pentru munca suplimentara prestata, calculate pe ultimii 3 ani, cu obligarea paratei la plata daunelor morale si a cheltuielilor de judecata.

De fapt, reclamantul a fost angajatul societatii parate in baza contractului individual de munca nr. 8.080/05.03.1997, incepand cu data de 1 februarie 1997, avand functia de reprezentant medical. Pana in prezent, intre parti au intervenit o serie de acte aditionale, clauzele contractului de munca fiind modificate succesiv.

Potrivit art. 3 din contractul individual de munca, reclamantul s-a obligat sa depuna toate eforturile pentru protejarea intereselor societatii parate, textul prevazand in sarcina angajatului obligatia sub forma: "el va afecta intreaga sa capacitate de munca pentru B.I.P.G. Viena; ca urmare, el nu poate desfasura o activitate secundara".

In ce priveste petitia privind constatarea nulitatii contractului individual de munca, instanta de fond a apreciat ca inserarea unei clauze abuzive nu poate atrage nulitatea intregului act, ea putand atrage, eventual, doar nulitatea clauzei respective.
In virtutea principiului consacrat la art. 978 C.civ. potrivit caruia daca o clauza este primitoare de doua intelesuri se va interpreta in sensul ce poate avea un efect si nu in acela care ar duce la inlaturarea ei si avand in vedere art. 983 C.civ. care prevede ca o clauza se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, instanta a respins acest capat de cerere. Sustinerile reclamantului referitoare la constatarea nulitatii, nu au putut fi retinute, cu atat mai mult cu cat textul de lege invocat sanctioneaza cu nulitatea nerespectarea conditiilor legale necesare pentru incheierea valabila a contractului de munca, acestea fiind expres enuntate la art.10 si urm. din Codul Muncii, ele referindu-se la capacitatea de munca a persoanei, consimtamant ori obiectul muncii.,

Mai mult, potrivit art. 57 alin.4 din C.muncii, in situatia in care o clauza este afectata de nulitate, intrucat stabileste drepturi sau obligatii pentru salariati, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de munca aplicabile, aceasta este inlocuita de drept cu dispozitiile legale sau conventionale aplicabile, salariatul avand dreptul la despagubiri.

Instanta a respins si petitia privind exonerarea reclamantului de orice obligatii de plata prezente sau viitoare fata de parata, incheierea unui contract individual de munca presupune asumarea mai multor obligatii financiare pe care instanta nu le poate cuantifica la modul general si nici cenzura, cu atat mai mult cu cat contractul individual de munca este in vigoare.

Raportat la momentul incheierii contractului, februarie 1997, aceasta clauza a reprezentat doar o obligatie asumata de catre salariat, legea neinterzicand o astfel de prevedere. Odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 53/2003 (Codul Muncii) aceste obligatii unilaterale ale salariatilor au fost reglementate sub titulatura de clauza de neconcurenta, legea stabilind si in sarcina angajatorului o contraprestatie, reprezentata de plata unei indemnizatii de cel putin 25% din salariu.

Prin Anexa 2 la contractul individual de munca, partile au nuantat la data de 3 ianuarie 2005 aceasta obligatie, stabilind la art. 1. 2 ca salariatului ii este interzis sa desfasoare activitati secundare fara acordul prealabil scris al angajatorului.

Astfel, avand ca si temei de drept art. 21 din Codul Muncii, incepand cu 1 martie 2003, data intrarii in vigoare a actului normativ, reclamantului i se cuvine de drept indemnizatia lunara corelativa clauzei de neconcurenta in cuantum de 25%.

Sustinerile paratei referitoare la faptul ca activitatile secundare interzise salariatului se refera doar la activitatile secundare in raport cu cea principala, prevazuta la art. B al Anexei 1 la contractul individual de munca, nu au fost retinute, fiind in contradictie evidenta cu formularea art. 3 din contractul de munca. Interzicerea "activitatilor secundare" astfel cum ea este in serata in contractul de munca nu poate avea ca si inteles activitatile desfasurate in cadrul raporturilor de munca dintre parti, in timpul orelor de program, fiind prevazuta ca si concluzie a faptului ca salariatul afecteaza intreaga capacitate de munca pentru parata.

Chiar daca textul art. 21 alin. 2 Codul Muncii vorbea despre efectele pe care le produce clauza de neconcurenta doar in situatia in care activitatile ce sunt interzise sunt expres mentionate, in speta sintagma de "activitati secundare" are un caracter general, excedand notiunii de activitati concret interzise.

Incepand cu 5 iulie 2005, data intrarii in vigoare a O.G. nr. 65/2005, Codul Muncii a suferit modificari in ce priveste reglementarea clauzei de neconcurenta, art. 21 modificat prevazand aplicabilitatea clauzei de neconcurenta exclusiv pentru perioada ulterioara incetarii raportului de munca.

Pentru aceste motive, deoarece in perioada 01.03.2003 - 05.07.2005, reclamantul avand in serata o clauza de neconcurenta in contractul individual de munca, a fost prejudiciat, prin neplata indemnizatiei aferente obligatiei contractuale, instanta a obligat parata sa-i plateasca acestuia indemnizatia de neconcurenta pentru aceasta perioada, in cuantum de 25% din salariul lunar mentionat in actele aditionale incheiate succesiv de parti.

In temeiul art. L.4 din Anexa 2 la contractul individual de munca si in baza prevederilor art. 25 C.muncii, reclamantul a solicitat acordarea indemnizatiei de mobilitate, calculata pentru ultimii 3 ani in cuantum de 25%.

Astfel, partile au convenit ca avand in vedere faptul ca executarea atributiilor postului de catre salariat nu se realizeaza intr-un loc fix de munca, salariatul sa beneficieze de o compensatie inclusa in salariul de baza brut prevazut la punctul 11 al anexei. Conform prevederii amintite, in salariul de baza lunar brut de 1.192 euro este inclusa compensatia pentru clauza de mobilitate, prevazuta la punctul L.4 din anexa. Contractul de munca reprezentand legea partilor, iar atata timp cat contraprestatia prevazuta de Codul Muncii in sarcina angajatorului este stipulata si inclusa in salariu, fiind platita reclamantului, acesta nu poate solicita un surplus, acesta constituind plata nedatorata. Din probatoriul administrat in cauza, declaratia
martorului I.R.I. a rezultat ca angajatilor care desfasurau activitate de teren li se acordau avansuri spre decontare, in cazul reclamantului, suma fiind de aproximativ 1.300 euro pe luna, suma incluzand si cheltuielile de protocol. Pentru toate aceste motive, instanta a respins si acest capat de cerere.

Conform prevederilor art. 6 din contractul individual de munca, legea partilor, reclamantul a fost angajat in conditiile in care timpul de lucru saptamanal este stabilit prin dispozitiile legale in vigoare si aplicabile salariatilor din Romania. De asemenea, in cuprinsul contractului se prevede ca nu se va plati timpul suplimentar lucrat peste program pentru efectuarea activitatilor, acest timp se presupune a fi inclus in salariul lunar.

In lumina prevederilor art.108 C.muncii, acesta este timpul de munca pe care salariatul a convenit, prin semnarea contractului, sa il foloseasca pentru indeplinirea sarcinilor de munca. Prin anexa 2 partile au convenit sa reitereze prevederile legale in materie de ore suplimentare, stabilind ca orele prestate peste programul normal se compenseaza cu ore libere platite sau se platesc cu un spor la salariu.

Aceste prevederi se completeaza cu cele cuprinse la art. 118, alin.1 C.muncii, conform carora salariatii pot efectua munca suplimentara la solicitarea angajatorului.

In acest sens sunt si prevederile art. 119, alin. 1 C.muncii care prevede ca munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite, stabilind insa un termen de 30 de zile in care acestea pot fi solicitate si efectuate, in situatia depasirii acestui termen, prin imposibilitatea compensarii prevazute mai sus, art.120 alin. 1 C.muncii prevede obligativitatea platii sporului la salariu corespunzator, in acest sens, martorul audiat in cauza, prin atributiile pe car le detine in cadrul societatii, a invederat instantei ca reclamantul nu a avut cereri pentru acordarea zilelor libere si nici pentru plata orelor suplimentare.
In speta, reclamantul nu a fost in masura sa dovedeasca nici necesitatea efectuarii si nici efectuarea orelor suplimentare, cu toate ca s-a angajat in mai multe randuri sa probeze prin depozitia unor martori aceste fapte. Solicitarea orelor suplimentare in conditiile incetarii raporturilor de munca ori in situatia unor divergente ivite intre angajat si angajator, este o chestiune des intalnita in practica. De cele mai multe ori, insa cererile sunt nefondate, angajatul urmarind adesea sa speculeze anumite omisiuni ale contractului de munca ori ale legislatiei in materie.

Din probatoriul administrat in cauza, a rezultat insa ca reclamantul, in desfasurarea programului de serviciu avea libertate deplina, avand posibilitatea ca in cursul unei zile de munca sa aloce un numar de ore intereselor personale. Tocmai pentru aceste situatii speciale, legiuitorul a prevazut modalitatile alternative de compensare a timpului lucrat suplimentar, stabilind un termen fix si o procedura concreta. Atata timp cat reclamantul nu a uzat de aceste prevederi la momentul respectiv, rezulta ca nu a fost prejudiciat in nici un fel, el achiesand implicit la desfasurarea programului de lucru conform prevederilor contractuale.

Apreciind cererea de obligare la plata orelor suplimentare ca fiind nelegala si nefondata, instanta de fond a respins-o.

Conform prevederilor art. 5 C.muncii, in cadrul relatiilor de munca functioneaza principiul egalitatii de tratament fata de toti salariatii si angajatorii, fiind interzisa discriminarea directa sau in directa pe baza unor criterii enumerate la alin. 2. Sunt considerate discriminare directa, actele si faptele de excludere, deosebire, restrictie sau preferinta intemeiate pe criteriile de la alin. 2 ce au ca scop sau efect neacordarea, restrangerea ori inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii drepturilor prevazute in legislatia muncii, intemeierea in mod aparent a faptelor pe criteriile enumerate, dar cu efectele discriminarii directe, constituie discriminare in directa.

Aceste prevederi legale sunt in concordanta cu cele cuprinse in Conventia nr. 111/1958 a Organizatiei internationale a Muncii, ratificata de Romania, privind discriminarea in domeniul fortei de munca si exercitarii profesiei. La art. 1 alin. 1 este definita discriminarea, ca fiind orice diferentiere, excludere sau preferinta intemeiate pe rasa, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendenta nationala sau origine sociala, care are ca efect suprimarea sau stirbirea egalitatii de posibilitati sau de tratament in materie de ocupare a fortei de munca si de exercitare a profesiei, statele membre putand specifica si alte considerente in acest sens.
#PAGEBREAK#
Astfel, O.G. nr. 137/2000 enumera la art. 2 alin. 2 o alta serie de criterii, iar la alin. 3 asimileaza discriminarii orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le genereaza, favorizeaza sau defavorizeaza nejustificat ori supune unui tratament in just. Din analiza textelor legale amintite, rezulta faptul ca enumerarea acestor criterii nu are caracter limitativ si restrictiv, existand posibilitatea reglementarii si altor situatii care sa impuna aprecierea unei fapte ca fiind de discriminare.

De altfel, o astfel de enumerare care sa cuprinda toate considerente pentru care s-ar crea discriminarea, nici nu ar fi posibila data fiind complexitatea relatiilor sociale si ar fi contrar principiilor de drept o atare limitare de incadrare a discriminarii, bazata pe criteriile obiective, enumerate si excluderea unor criterii subiective ce au ca si efect cel putin aceeasi prejudiciere a unui salariat. Caracterul arbitrar al unei masuri de diferentiere, ce are ca efect stirbirea egalitatii de tratament, este cu atat mai grav cu cat fapta nu are la baza nici un criteriu, ea fiind comisa din considerente pur discriminatorii, in contextul recunoscut al conflictului existent intre angajat si angajator

In speta insa nici unul dintre toate aceste criterii nu este intalnit, reclamantul aflandu-se intr-o mare eroare in ce priveste discriminarea. Prin cererea introductiva a inteles sa incadreze comportamentul discriminator in atitudinea sicanatoare a angajatorului care in repetate randuri i-a aplicat sanctiuni disciplinare numite "avertisment". Prerogativa aplicarii sanctiunilor disciplinare apartine exclusiv angajatorului, iar instanta are posibilitatea in situatia unui conflict de drepturi sa cenzureze o astfel de sanctiune. Atata timp cat reclamantul
nu a inteles sa conteste sanctiunea aplicata, formularea unei contestatii neinregistrata la instanta neputand fi luata in considerare, sanctiunea aplicata se presupune a fi temeinica si legala, iar echivalarea acesteia cu un act discriminatoriu este o eroare juridica.

Nici afirmatiile privind incercarea de inlaturare a reclamantului din cadrul societatii nu pot fi retinute, atata timp cat din cuprinsul corespondentelor purtate reiese in mod evident ca reclamantul este cel care doreste incetarea raporturilor de munca, angajatorul aratandu-si disponibilitatea pentru continuarea colaborarii.

In sfarsit, caracterul grav al erorii in care se afla reclamantul a rezultat, cu certitudine din raspunsul dat la interogatoriul formulat de parata. Astfel, la intrebarea privind formele de discriminare suferite si modul de manifestare al acestora, reclamantul a afirmat ca ii era exploatata munca, fara a i se indica in mod clar ce avea de facut. Din cele invederate rezulta ca in acceptiunea reclamantului, discriminarea este echivalenta cu prestarea unei activitati de catre un salariat in folosul unui angajator, ori aceasta este tocmai esenta contractului individual de munca, reglementata la art. 10 C.muncii ca fiind acea activitate prestata pentru si sub autoritatea unui angajator, in schimbul unei remuneratii denumite salariu.

Nici a doua parte a raspunsului, neindicarea in concret a ceea ce avea de facut, nu poate fi privita ca act de discriminare, acest aspect putand fi dedus din elaborarea unei fise a postului ori prin detalierea unor prevederi contractuale.

In ce priveste ingradirea dreptului de acces la formarea profesionala, instanta a constatat ca intre parti nu a existat nici o prevedere expresa privind obligatia angajatorului de a achita contravaloarea cursului M.B.A. al I.A.P.A. Bucuresti. Faptul ca parata a inteles sa suporte o parte din cheltuieli ocazionate, nu poate duce la concluzia ca angajatorul si-a asumat sarcina de a achita integral cursul. Reclamantul nu a facut dovada contrara celor afirmate de parata, potrivit carora plata efectuata a reprezentat o sponsorizare a reclamantului, nefiind in fapt, un curs de formare profesionala.

Impotriva sentintei, ambele parti au declarat recursuri in termen.

Analizand sentinta prin prisma motivelor de recurs invocate de parti, Curtea retine urmatoarele.

Intr-adevar, reclamantul a fost angajatul paratei, iar pe durata relatiei contractuale, contractul de munca a fost modificat in numeroase randuri prin acte aditionale depuse la dosar.

Modificarile de mai sus s-au datorat, pe de o parte, schimbarii conditiilor contractuale prin acordul partilor, iar pe de alta parte, corelarilor impuse de modificarile survenite de legislatia muncii.
Dar in ce priveste petitia actiunii reclamantului pentru constatarea nulitatii contractului de munca, asa cum corect a retinut si tribunalul, chiar inserarea unei clauze abuzive nu poate atrage, asa cum pretinde reclamantul, nulitatea intregului act, ea putand atrage, eventual, nulitatea clauzei respective, cum de altfel prevad si dispozitiile art. 57 alin. 4 Codul muncii.
Si sub aspectul celorlalte petitii ale actiunii reclamantului respinse de tribunal, criticile reclamantului nu pot fi privite cu succes.

Astfel, s-a dovedit ca in privinta clauzei de mobilitate partile au convenit pe parcursul derularii contractului ca reclamantul sa beneficieze de o compensatie inclusa in salariul brut de baza. De altfel, sub acest aspect, pe tot parcursul derularii contractului, reclamantul nu a formulat nici o obiectiune.

Referitor la sporul pentru ore suplimentare, tribunalul a retinut corect ca reclamantul nici macar nu a fost in masura sa dovedeasca atat necesitatea efectuarii cat si orele suplimentare, cu toate ca s-a obligat sa faca pe parcursul derularii procesului acest lucru. De altfel si in acest caz, pe parcursul derularii contractului, reclamantul nu a avut cereri catre parata pentru plata orelor suplimentare si nici nu a formulat alte obiectiuni. In ce priveste critica adusa sentintei pentru neacordarea daunelor morale, corect tribunalul a conchis ca in speta nu s-a facut dovada vreunei discriminari la care sa fi fost supus reclamantul, potrivit criteriilor enumerate si de dispozitiile O.G. nr. 137/2000, astfel incat acesta sa poata emite pretentiile formulate.

Referitor insa la petitia actiunii reclamantului ce se refera la acordarea despagubirilor consecinta a clauzei de neconcurenta, petit ce a fost admis in parte de catre instanta si care a fost criticat de ambele parti, este de retinut urmatoarele:
Potrivit art. 20 (1) si (2) lit. b Codul muncii, in afara clauzelor generale prevazute la art. 17 Codul muncii, intre parti pot fi negociate si cuprinse in contractul individual de munca si alte clauze specifice, cum ar fi clauza de neconcurenta.

Art. 21 alin. 1 si 2 Codul muncii prevede ca, clauza de neconcurenta il obliga pe salariat sa nu presteze in interesul sau propriu sau al unui tert, o activitate care se afla in concurenta cu cea prestata la angajatorul sau ori sa nu presteze o activitate in favoarea unui tert care se afla in relatii de concurenta cu angajatorul sau si il obliga pe angajator sa-i plateasca salariatului o indemnizatie lunara. Clauza de neconcurenta isi produce efectele numai daca in cuprinsul actului individual de munca sunt prevazute in mod concret activitatile ce sunt interzise salariatului pe durata contractului.
Dar, in cazul din speta, contrar celor retinute de instanta de fond, nici clauza prevazuta la art. 3 din contractul individual de munca incheiat intre parti in anul 1997 si nici cea introdusa prin actul aditional din 3.01.2005 nu pot fi considerate clauze de neconcurenta in intelesul dispozitiilor mai sus aratate.

Astfel, pe langa faptul ca aceste clauze vizeaza activitatile secundare fata de cea principala, ele nu vizeaza in mod concret activitatile ce sunt interzise salariatului pe durata contractului, nefiind expres prevazute, astfel cum prevad dispozitiile art. 21 alin. 2 Codul muncii.

Ca atare, in aceste conditii, nu se poate nicidecum retine, asa cum gresit a conchis instanta de fond, ca asa-zisa clauza de neconcurenta trebuie sa-si produca efectele in sensul de a se acorda reclamantului indemnizatia lunara prevazuta de art. 21 alin. 3 Codul muncii.

De altfel, se pare ca nici reclamantul nu este suficient de convins in privinta justetei pretentiilor sale privitoare la efectele clauzei de neconcurenta, din moment ce pe parcursul derularii contractului nu a avut nici o pretentie fata de parata cu acest obiect.

Asa fiind, fata de cele mai sus retinute, vazand si dispozitiile art. 299 si art. 312 C.pr.civ., Curtea va admite recursul paratei si va modifica sentinta in sensul respingerii in intregime a actiunii reclamantului si va respinge ca nefondat recursul acestuia. (Judecator Adrian Repede) 


___________

Nota AvocatNet:

- Articolul a fost publicat in nr. 2/2008 al Revistei de dreptul muncii si dreptul securitatii sociale.