Comunicarea inter-generațională

Deși ar fi firesc ca inerția la schimbare să aparțină preponderant celor aflați la vârsta a doua sau a treia, tinerii se află și ei printre cei sceptici la munca de autoeducare. Cu efectul că există un numar foarte mare de familii tinere care reduplică modele familiale vechi, ale căror valori, deși nu mai aparțin secolului în care trăim, le perpetuează. Și că, deși a scăzut dramatic numărul tinerilor părinți care își pedepsesc fizic copiii, asta nu înseamnă că, la un nivel mai profund, familia modernă a reușit să rezolve problema comunicării inter-generaționale. Monologul sau, dacă vreți, dăscăleala unilaterală părinte-copil, continuă în majoritatea familiilor românești chiar și la ora actuală.

Dintre pacienții cu care interacționez, există mulți care nici măcar nu realizează că reproduc rețete vechi ale familiei de origine. Și sunt foarte surprinși să descopere, în timpul terapiei, că mama și tata sunt încă foarte prezenți și bine reprezentați în propria relație cu copiii din dotare. Și că, prin acțiunile pe care le întreprind în calitate de părinți, nu sunt foarte departe de arhaicul dictat condescendent și autoritar din care au plecat ei înșisi în calitate de copil.

La tot pasul, în istoriile de familie pe care le ascult, apar vechile și “sănătoasele” abordări de tip acum taci că vorbesc eu, bagă la cap și fă ce zic, nu mai pune atâtea întrebări, nu trebuie să știi tu tot, pigmentate generos cu principii precum nu e locul copilului să aibă inițiative, adulții nu dau socoteală și nu își cer scuze, mai bine îl păcălești (pe copil) decât să îi explici, respectul este de jos în sus și supunerea este o virtute. În acest context, copilul nu poate învăța altceva decât că tot ceea ce nu e aliniere oarbă la regulile parentale este nesupunere și asta e un lucru rău. Copilul va învăța repede să nu conteste sau să își manifeste curiozitatea față de ce fac adulții, și mai ales să se ferească să comunice deschis asupra propriilor eșecuri sau stări conflictuale. De ce – de frica pedepsei, care poate merge de la întreruperea comunicării din partea părintelui, la interdicții de ieșit la joacă, până la contondența fizică “corectivă”.

Unul dintre tabu-urile comunicării inter-generaționale este zona emoțională. Părintele ține cu dinții la statutul de infailibilitate, așa că nu își va da voie să recunoască greșeli față de proprii copii. Copilul, la rândul său, se va feri ca de foc să arate nemulțumire, frustrare, sau să pună întrebări incomode părinților cu privire la inadvertențe comportamentale ale acestora. Va învăța rușinea, frica, vina. Și că subiectele delicate legate de emoții sunt de evitat. Actul parental este redus la unul de pură conformare. Părintele își utilizează ascendentul pentru a-l alinia pe copil la propriile cerințe, valori, criterii. Dialogul este fals, iar copilul mai învață ceva complet nefolositor – valoarea conformismului.

Să nu uităm faptul că un copil care a fost “dresat” (a se citi condiționat) să nu conteste și să nu pună întrebări este un adult care va face la fel în viitoarea sa familie, sau se va plasa la polul opus al paradigmei familiei de origine și va adopta un grad absolut nociv de non-conformism și rebeliune. Ambele variante fiind la fel de greșite.

Gând la gând. Fie că ne dăm seama sau nu, marile întrebări ale vieții ne sunt comune. Ce ne diferențiază este doar momentul în care alegem să le înfruntăm și să ne luăm viața în mâini, pornind în căutarea răspunsurilor. Mai devreme sau mai târziu, citim, întrebăm, cerem ajutor. Și, mai ales, începem să ne vedem pe noi în Celălalt.

Lansăm rubrica Gând la gând în speranța că vom putea contribui, măcar puțin, la mai binele Celuilalt. Puteți citi, discuta în comentarii sau pune întrebări direct celor două autoare ale rubricii - Simona Tofan, psiholog și psihoterapeut, și Aurelia Dinu, life coach.