Cum vrea să cheltuiască Ministerul Familiei bani publici prin două proiecte vagi și scrise din amatorism

Ministerul Familiei a pus în dezbatere în iunie două proiecte de hotărâri de Guvern al căror conținut ar pica, probabil, testul Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, dacă ar exista unul: 

• proiectul de HG privind aprobarea Programului anual ”Concursul național de proiecte pentru familii”;
• proiectul de HG privind aprobarea Programului Național Anual Cardul Familiilor Numeroase din România.

Ambele sunt propuneri cu caracter social, ce presupun alocări bugetare pentru lucruri care sunt stabilite în termeni vagi, scrise, parcă, de doi copii care au primit ca temă la Educație juridică să scrie două legi pe o temă dată. Dacă pe elevi ar trebui să-i notăm pentru imaginația lor, pe cei care chiar trebuie să scrie legi ar trebui să-i evaluăm negativ și să-i propunem pentru „out” sau măcar scăderea salariilor.

Programul Național Anual Cardul Familiilor Numeroase din România

„Cardul” - ce se dorește prin acest program: emiterea anuală, începând din acest an, a 226.400 de carduri pentru familiile cu cel puțin trei copii ce locuiesc sub același acoperiș, carduri pe care să le folosească pentru reduceri. Numărul e luat dintr-o statistică Eurostat 

Cum funcționează? Cardurile vor fi emise pe banii statului, desigur, în proiect fiind trecută procedura de obținere, dar nu scrie nicăieri cine, de ce sau cum ar accepta aceste carduri. Totodată, autorul nu știe nici el cum vor funcționa aceste carduri, ci doar că vor putea fi folosite în diverse domenii: cultură, educație, papetărie, recreere, sănătate, transport, îmbrăcăminte, încălțăminte, servicii, produse de igienă. 

Când ne gândim la carduri de reduceri, avem în minte acele carduri pe care comercianții ni le pun la dispoziție: printr-un troc ce presupune că noi le dăm date personale (inclusiv obiceiurile noastre de consum) și ei ne dau medicamente sau bere cu niște procente de reducere față de prețul pentru cei fără card. Chestiunea e însă între noi și comerciant - comerciantul e cel care decide ce, cum și când reduce, iar noi suntem cei care decidem dacă și ce cumpărăm. 

În proiectul de față, ministerul nu ne spune nimic despre comercianții care ar trebui să fie parteneri, adică să accepte aceste carduri. Totodată, e inadmisibil să impui vreunui prestator de servicii sau vreunui alt comerciant să accepte să acorde niște reduceri - în orice caz, nu fără să-i dai ceva la schimb. Tocmai pentru că nu sunt carduri alimentate cu fonduri, pe care beneficiarii să le retragă și să le folosească după bunul plac, aplicarea unor reduceri la produse și servicii presupune folosirea cardurilor în relația cu anumite entități, care trebuie să fie parte din program, în mod voluntar. 

„Părintele”: Beneficiarul este „Părintele” sau „Părinții”, obligatoriu cetățeni români, scrie în proiect. Probabil n-ar trebui să remarcăm aici că scrierea cu literă mare e mai degrabă biblică decât proprie unui act normativ cu pretenții serioase.

Speranța că vom afla mai multe informații e în normele de aplicare ale acestui proiect. De principiu, normele ar trebui să aplice o bază legală deja existentă, în niciun caz însă nu ar fi admisibil ca doar la nivel de norme (cel mai probabil, un ordin de ministru) să avem aspecte legate de comercianți.

Scopul: „o imagine pozitivă familiei numeroase”, printre altele

Am căutat mai multe lămuriri în nota de fundamentare ce însoțește proiectul, în speranța că poate intenția celor de la Familie e explicată cât de cât  - am pierdut însă 50 de secunde făcând asta.

Totodată, într-o perioadă în care se presupune că statul aleargă disperat după bani, când funcționarii Fiscului îi sună pe contribuabili a doua zi după termenul de plată să-i întrebe dacă plătesc, Ministerul Familiei era dator să ne spună în proiect de unde o să vină banii, anul acesta, pentru susținerea acestui proiect. 

Programul anual „Concursul național de proiecte pentru familii”

În linii mari, scopul acestui program este de a alege cele mai bune idei pentru familiile din România și de a premia câștigătorul, ale cărui idei, cel mai probabil, vor fi transformate în politici publice. Și acest proiect ar demara tot din acest an, constând într-o finanțare nerambursabilă de 50.000 de lei/proiect pentru maximum 60 de proiecte dedicate sprijinirii familiilor din România. 

Proiectele ar trebui să fie croite pe domeniile cultură, educație, sănătate, integrare socio-profesională, sport și servicii. Analiza proiectelor ar face-o o comisie din minister, desigur. 

Trei milioane de lei s-ar acorda, așadar, anul acesta și în anii următori pentru a premia idei pe care ar trebui să le dea niște specialiști în politici publice sociale, angajați ai statului. Prin acest proiect putem să înțelegem că ministerul nu dispune de atare specialiști sau că salariile lor ar costa mai mult și s-au gândit că e mai bine să acorde unor oameni oarecare bani pentru a face același lucru, nu neapărat la fel de bine.

Cu toate acestea, din nota de fundamentare aflăm că interesul ar fi ca ONG-uri sau unități de cult să fie beneficiarele acestor fonduri. 

Extrasele de mai sus, luate din nota de fundamentare, ne arată însă o constatare rușinoasă a celor de la minister: o serie de probleme latente nesoluționate, cu toate că interesul de a le rezolva se presupune că este unul de nivel ridicat. Ministerul ne transmite, astfel, în nota de fundamentare, că sunt depășiți de aceste probleme și că e nevoie să fie plătite ONG-uri și unități de cult pentru a crea proiecte de politici sociale pentru sprijinirea familiilor din România, acolo unde specialiștii angajați de stat sunt plătiți, așadar, degeaba. 

Cele două proiecte de mai sus, dincolo de modul sărăcăcios de prezentare și de lipsurile tehnice, ne arată, de fapt, fix amatorismul guvernanților în domeniul politicilor publice și motivul pentru care se ajunge la prezentarea unor astfel de documente în dezbatere.