Ziua de muncă de 12 ore - o furtună într-un pahar cu apă? Ce stabilesc normele europene și Codul muncii din România

• Directiva 2003/88/CE stabilește limite clare pentru timpul de muncă în UE, cu maxim 48 ore săptămânal și minim 11 ore de odihnă zilnic, protejând sănătatea și siguranța lucrătorilor.
• Codul muncii din România permite deja, în mod excepțional, depășirea programului de 8 ore/zi, dar cu acordul salariatului și respectând limita de 48 ore săptămânal.
• Munca suplimentară trebuie compensată prin ore libere în 90 de zile sau un spor salarial de minim 75%, oferind protecție angajaților care lucrează peste program.
• Dreptul la odihnă și la un timp de lucru rezonabil este garantat prin Constituția României și alte norme fundamentale, fiind considerat un drept esențial.

O recentă dezbatere apărută în spațiul public din Germania, referitoare la o posibilă majorare a timpului zilnic de lucru la 12 ore, a stârnit ecouri și în rândul lucrătorilor din România. Temerea, de altfel legitimă la prima vedere, este că un astfel de model ar putea fi preluat și la noi, afectând echilibrul dintre viața profesională și cea personală și, mai ales, drepturile fundamentale ale angajaților.

Analizând această ipoteză dintr-o perspectivă juridică riguroasă, dar accesibilă, putem demonta miturile și putem contura o imagine clară asupra cadrului legal care împiedică statele membre UE să adopte astfel de soluții. Concret, vom ancora discuția în piatra de temelie a legislației europene în materie – Directiva 2003/88/CE – și o vom reflecta în oglinda legislației naționale, reprezentată de Codul muncii.

Pilonul european de protecție - ce stabilește, de fapt, Directiva 2003/88/CE

Înainte de orice, trebuie să înțelegem scopul fundamental al acestei Directive. Ea nu a fost creată pentru a dicta un program de lucru rigid, ci pentru a stabili cerințe minime de securitate și sănătate în ceea ce privește organizarea timpului de muncă. Obiectivul său central este protejarea lucrătorului.

Directiva se bazează pe studii și pe o experiență îndelungată care demonstrează, fără echivoc, că un lucrător obosit nu doar că are un randament scăzut, dar este și mult mai expus riscului de accidentare și de îmbolnăvire. Sănătatea și siguranța nu sunt negociabile, stabilește explicit Directiva.

Pornind de la acest principiu, Directiva stabilește câteva repere clare și imperative:

1. Timpul maxim de lucru săptămânal: Art. 6 al Directivei este categoric și limitează durata medie a timpului de muncă la cel mult 48 de ore într-o perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare. Aceasta este borna de siguranță de la care statele membre nu pot deroga în detrimentul lucrătorului.
2. Perioada minimă de odihnă zilnică: Art. 3 prevede că orice lucrător trebuie să beneficieze de o perioadă minimă de odihnă de 11 ore consecutive în decursul a 24 de ore.

Ce înseamnă, matematic, acest lucru? Că, inclusiv în prezent, un lucrător ar putea, teoretic, să presteze muncă timp de 13 ore într-o zi (24 de ore - 11 ore de odihnă obligatorie), fără a încălca direct prevederea privind odihna zilnică. Însă, o astfel de situație nu poate fi o regulă, ci o excepție, și, cel mai important, trebuie să se încadreze în limita săptămânală de 48 de ore.

În cazul României, repausul zilnic este stabilit este de cel puțin 12 ore, iar în cazul în care un salariat lucrează 12 ore într-o zi, imediat va intra într-o perioadă de repaus de 24 de ore. (art. 115 alin 2 din Codul muncii).

Propunerea din Germania, așa cum este prezentată în spațiul public, nu vizează eliminarea sau depășirea pragului de 48 de ore săptămânal, ci o flexibilizare a distribuirii acestora pe parcursul zilelor, ceea ce ne duce direct la legislația națională.

Legislația la nivel intern

Legislația muncii din România este pe deplin aliniată principiilor europene. Norma generală, stabilită de art. 112 din Codul muncii, este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.

Ce se întâmplă însă atunci când, din diverse motive, este necesară depășirea acestui prag? Legea oferă deja soluții - muncă suplimentară. Prestarea acesteia este însă condiționată și atent reglementată:

• poate fi prestată doar cu acordul salariatului;
• durata timpului de muncă, incluzând orele suplimentare, nu poate depăși 48 de ore pe săptămână; vedem aici o transpunere directă și fidelă a Directivei europene;
• munca suplimentară se compensează, în primul rând, prin ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice; doar în cazul în care această compensare nu este posibilă, angajatorul este obligat să acorde un spor la salariu care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază corespunzător.

Cu alte cuvinte, cadrul legal actual permite deja, în mod excepțional și consensual, depășirea pragului de 8 ore pe zi, dar stabilește mecanisme clare de protecție și compensare, fără a depăși plafonul maxim de siguranță de 48 de ore săptămânal. Mai mult, Codul muncii prevede explicit posibilitatea unor programe de muncă individualizate și/sau flexibile, care pot fi stabilite de comun acord între angajator și salariat.

O perspectivă mai largă: dreptul la odihnă, un drept fundamental

Discuția despre timpul de muncă nu poate fi redusă la un simplu calcul al orelor. Dreptul la odihnă și la un timp de lucru rezonabil este ancorat în documente fundamentale care stau la baza societăților democratice:

• Constituția României: Articolul 41 alin (3) garantează dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, stipulând că „durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”.
• Declarația Universală a Drepturilor Omului: Articolul 24 prevede că „Orice persoană are dreptul la odihnă și la timp liber, inclusiv la o limitare rezonabilă a timpului de lucru și la concedii periodice plătite”.
• Convențiile Organizației Internaționale a Muncii (OIM): Încă de la Convenția nr. 1 din 1919, s-a stabilit principiul zilei de lucru de 8 ore și al săptămânii de 48 de ore, ca o piatră de hotar a progresului social.

Orice inițiativă legislativă care ar tinde să generalizeze ziua de muncă de 12 ore, transformând excepția în regulă, ar contraveni nu doar literei și spiritului Directivei europene, ci și acestor principii fundamentale.

O inițiativă fără ecou sau impact real în România

Dezbaterea din Germania, deși interesantă din punct de vedere sociologic, nu are cum să producă efecte directe sau să „inspire” o modificare a legislației muncii din România în sensul pecarizării drepturilor. Cadrul legal european și cel național sunt robuste, coerente și construite pe principiul primordial al protecției sănătății și securității lucrătorului.

Limita de 48 de ore pe săptămână reprezintă o garanție fermă, iar mecanismele de flexibilizare a timpului de lucru, precum munca suplimentară sau programele individualizate, există deja și funcționează pe baza acordului de voință al părților și a unei compensări corecte. 

Orice discuție despre organizarea timpului de muncă trebuie să pornească de la buna-credință și să caute un echilibru real, nu să forțeze limitele fizice și psihice ale capitalului uman. Piața muncii din România este protejată de un zid legislativ solid, european și național, care nu poate fi dărâmat de o simplă dezbatere politică internă dintr-un alt stat membru.