Propunere legislativă: În cazul divorțului, numele din timpul căsătoriei să poată fi păstrat și fără acordul fostului soț

O propunere legislativă recent depusă la Senat, ca primă Cameră deliberativă, vizează modificarea Codului civil, cu scopul de a reglementa diferit efectele juridice ale divorțului asupra numelor purtate de cei doi foști soți.

Inițiativa propune ca, la desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soți să poată alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior, instanța urmând să ia act de această manifestare de voință unilaterală. Noțiunea de „înțelegere” este astfel înlocuită cu „manifestare de voință”, accentuând caracterul necondiționat al deciziei.

Mai mult, dacă soții nu fac nicio alegere, fiecare dintre foștii soți va păstra numele purtat în timpul căsătoriei. Această nouă abordare va avea impact și asupra procedurilor necontencioase, deoarece se elimină consensul cu privire la nume ca o condiție pentru a urma procedura de desfacere a căsătoriei în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă.

Astfel, prevederile referitoare la nume ar urma să stipuleze că „(1) la desfacerea căsătoriei prin divorţ, fiecare dintre soţi poate alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior. Instanţa ia act de această manifestare de voinţă prin hotărârea de divorţ.
(2) Dacă soţii nu aleg numele pe care îl vor purta după divorţ, fiecare dintre foştii soţi va păstra numele purtat în timpul căsătoriei”.

În prezent, Codul civil prevede ca, în lipsa unui consens cu privire la numele ce urmează a fi păstrat după divorț, soțului care dorește menținerea numelui dobândit în timpul căsătoriei să îi revină sarcina de a proba motive temeinice care justifică această solicitare, urmând ca instanța să analizeze temeinicia solicitării, care trebuie motivată de un interes legitim serios.

Pentru comparație, forma actuală a prevederilor stipulează că „(1) la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei”.

Prin urmare, așa cum legea civilă prevede în momentul de față, lipsa unei înțelegeri între soți cu privire la nume sau, după caz, lipsa încuviințării instanței, duce la aplicarea regulii conform căreia fiecare dintre foștii soți urmează să poarte numele dinaintea căsătoriei.

Această stare de fapt a generat, conform expunerii de motive ce prefațează inițiativa, convingerea că actuala reglementare nu ține cont de o serie de realități sociale, impunând ca posibilitatea de a păstra numele dobândit să nu fie condiționată de consimțământul celuilalt soț. Astfel că rațiunea care stă la baza propunerii ține de respectarea drepturilor fundamentale ale omului și, inerent, autonomiei personale a fiecărui cetățean.

Prin urmare, arată inițiatorii, potrivit principiului constituțional al respectării vieții private și al demnității umane, fiecare individ are dreptul să își protejeze propria identitate, iar numele este un element esențial al acesteia, astfel încât libertatea de a-l păstra nu poate fi condiționată de acordul unei terțe persoane, chiar dacă aceasta este fostul soț.

Dreptul la nume este un atribut al persoanei fizice, iar solicitarea consimțământului pentru păstrarea acestuia ar însemna transferarea unui drept strict personal în sfera voinței altcuiva, fapt ce contravine principiului inalienabilității drepturilor personale nepatrimoniale.

Din perspectivă socială și a securității juridice, o persoană care și-a construit cariera, reputația profesională sau relațiile sociale sub un anumit nume trebuie să aibă posibilitatea de a-l menține, pentru a evita confuziile sau prejudiciile rezultate dintr-o schimbare forțată.

Un alt argument vizează interesul superior al minorului: menținerea aceluiași nume de familie poate răspunde acestui interes, asigurând coerență și stabilitate în raporturile familiale și simplificând, de exemplu, demonstrarea legăturii de familie cu minorul ce poartă numele dobândit în timpul căsătoriei.

Propunerea legislativă urmărește modificarea legislației civile în sensul conformării acesteia la imperativele principiilor de drept și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care prevede recunoașterea dreptului fiecărui soț de a păstra numele dobândit prin căsătorie, indiferent de consimțământul celuilalt.

De altfel, conform documentului citat, multe state europene au asigurat deja un cadru normativ care oferă fiecatuia dintre soți posibilitatea de a-și păstra numele dobândit în timpul căsătoriei fără a necesita acordul celuilalt soț.

În Germania, de exemplu, numele de familie comun rămâne neschimbat prin efectul divorțului, schimbarea fiind o opțiune, nu o obligație, iar soțul nu poate pretinde fostului său partener să renunțe la numele de familie comun.

În Polonia, păstrarea numelui de căsătorie este implicită, fostul soț fiind obligat doar să declare revenirea la numele anterior în termen de trei luni.

În Olanda, soțul divorțat are dreptul de a folosi numele fostului soț, iar o opoziție a celuilalt fost soț este o cale de excepție ce necesită motive serioase și se aplică doar dacă nu au rezultat copii din căsătorie.

În practică, susțin parlamentarii care au inițiat propunerea, această modificare legislativă elimină necesitatea de a proba motive temeinice în fața instanței în lipsa acordului fostului soț.

Atenție! Pentru a se aplica, propunerea legislativă trebuie votată de Parlament, promulgată de șeful statului și publicată în Monitorul Oficial.