Deşteptarea României
-Vasile Alecsandri-
Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?
Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?
Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!
Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
ª-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?
Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
ªi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?
Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!
Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
ªi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!
Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.
Sentinela română
-Vasile Alecsandri-
I
Românul nu piere.
Din vârful Carpaţilor,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Pe cea vale adâncită
ªi cu flori acoperită,
Ce se-ntinde ca o ceaţă
Pân' în Dunărea măreaţă
ªi de-acolo-n depărtare
Pân' în Nistru, pân' în Mare.
Iar pe cel amar pustiu
Cu văzutul ce-ntâlnii?
Întâlnii viteaz oştean,
Purtând semne de roman,
Falnic, tare ca un leu
ªi cu chip frumos de zeu.
Braţu-i stâng era-ncordat
Sub un scut de fier săpat
Ce ca soarele sorea
ªi pe care se zărea
O lupoaică argintie
Ce părea a fi chiar vie,
ªi sub fiară doi copii
Ce păreau a fi chiar vii.
Mâna-i dreaptă ţinea pală;
Iar pe cap purta cu fală
Coif de aur lucitor,
Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era călare
Pe-un cal alb în nemişcare,
ªi, ca dânsul, neclintit
Sta, privind spre răsărit.
Numai ochii săi mişca,
Vultureşte-i alerga,
Pe cea zare cenuşie,
Lungă, tainică, pustie,
Unde, ca prin vis trecând
S-auzea din când în când
Vuiet surd, grozave şoapte
Ce veneau din miazănoapte,
Zgomot lung, înăduşit
Ce venea din răsărit.
Iarba nu se clătina,
Frunza nu se legăna.
Pasărea la munţi zbura,
Fiara-n codri tremura,
Căci prin lumea spăimântată
În uimire cufundată,
Treceau reci fiori de moarte,
Presimpri de rele soarte!
Iar pe cer un vultur mare,
Făcând cercuri de zburare,
Se vedea plutind cu fală,
ªi-n rotirea-i triumfală
Tinea ochiul său măreţ
Pe viteazul călăreţ.
- Cine eşti? de unde eşti?
Pe la noi ce rătăceşti? -
- Sunt roman şi sunt oştean
De-a-mpăratului Traian!
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
ªi mi-a zis cu glasul său:
Fiiul meu, alesul meu!
Tu, din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii!
Mergi în Dacia, grăbeşte,
Pe barbari de-i risipeşte,
ª-apoi vecinic priveghează,
Sentinelă mult vetează,
ªi te-aţine la hotare
Că s-aud în depărtare
Răsunând duşmane pasuri,
Menintând barbare glasuri...
Venit-am şi am învins!
Pe barbari pe toţi i-am stins,
ªi pe ţărmurile lor
Acum, domn stăpânitor,
Aştept oardele avane,
Aştept limbile duşmane
Care vin din răsărit
Ca potop nemărginit
Să cuprindă, să înece
Tot pământul unde-or trece!
- O! viteze neferice,
Ai să pieri în câmpi aice!
- Eu să pier, eu?... niciodată!
Vie-o lume încruntată.
Vie valuri mari de foc...
Nici că m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Râurile vor seca,
ªi pustiul tot mereu
S-a lăţi-mprejurul meu,
Dar eu vecinic în picioare
Printre valuri arzătoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Făr-a fi atins de moarte,
Căci român sunt în putere,
ªi românu-n veci nu piere!
II
Apa trece, pietrele rămân.
Abie zice, şi deodată
Fulgeră-n cer o săgeată,
Vâjâie, vine, loveşte
Scutul care zângăneşte
ª-o respinge,- o zvârle jos
Ca pe-un şarpe veninos.
După dânsa-n depărtare,
Colo-n fund, în fund la zare,
Se iveşte-un negru nor
Plin de zgomot sunător
Ce tot vine, ce tot creşte
ªi pe câmpuri se lăţeşte
Cât e zare de zărit
Între nord şi răsărit!
- Sentinelă, priveghează,
Norul crunt înaintează,
Sentinelă! te arată,
Norul crunt se sparge!... Iată
Iată oardele avane,
Iată limbile duşmane
De gepizi şi de bulgari,
De lombarzi şi de avari!
Vin şi hunii, vin şi goţii,
Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca rândunele,
Fără frâie, fără şele,
Cai sirepi ce fug ca vântul
De cutremură pământul!
Mulţi sunt ca nisipul mării,
Mulţi ca ghearele mustrării
Într-un suflet păcătos,
Într-un cuget sângeros!...
Sai, române, pe omor,
Fă-te fulger răzbitor,
Fă-te Dunăre turbată,
Fă-te soartă ne-mpăcată,
Căci potopul iată-1 vine
ªi-i amar, amar de tine!
- Vie!...
Ca o stâncă naltă
Ce din vârf de munte saltă,
Tună, se rostogoleşte,
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Pân' în fund, în fund devale!
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi izbeşte calul său
Peste codrii mişcători
De barbari năvălitori.
El îi sparge, şi-i răzbeşte,
Snopuri, snopuri îi coseşte,
ªi-i înfrânge, şi-i respinge,
ªi-i alungă, şi-i învinge!
Calu-i turbă, muşcă, sare,
Nechezând cu înfocare,
Calcă trupuri sub picioare,
Sfarmă arme sunătoare
ªi cu greu în sânge-noată,
ªi mereu se-ndeasă-n gloată.
Crunt război! privire cruntă!
Fiul Romei se încruntă...
Fulgeri ies din ochii săi!
Fulgeră mii de scântei
Dintr-a armelor ciocniri
ªi lucioase zângăniri.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbârnâie-arcele-ncordate
ªi săgeţile uşoare
Nourează mândrul soare
Caii saltă şi nechează,
Lupta urlă, se-ncleştează
ªi barbarii toţi grămadă
Morţii crude se dau pradă!
Zece cad, o sută mor,
Sute vin în locul lor!
Mii întregi se risipesc,
Alte mii în loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pală
Face drum printre năvală,
ªi pătrunde prin săgeţi,
Că-i român cu şapte vieţi!
În zadar hidra turbează,
Trupu-i groaznic încordează,
Geme, urlă şi crâşneşte
ªi-mprejur se-ncolăceşte.
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n mâine-i o cuprinde
ª-o sugrumă, şi o sfarmă,
ª-o învinge, şi o darmă!...
Fug gepizii, fug bulgarii,
ªi lombarzii, şi avarii,
Fug şi hunii, fug şi goţii,
Fug potop, potop cu toţii,
ªi se duc, se duc ca vântul
Asurzind întreg pământul
De-a lor urlete barbare,
De-a lor vaiete amare!
III
Roma, Roma nu mai este.
Unde-s oardele avane?
Unde-s limbile duşmane?
Au pierit, s-au stins din faţă
Precum toamna-n dimineaţă,
Se topesc, se sting la soare
Negurile-otrăvitoare!
Cu ce vifor de urgie
Năvăliră-n Românie!
Cum veniră de turbaţi,
Ca balauri încruntaţi,
Cu o falcă-n cerul sfânt
ªi cu alta pe pământ!
Dar s-au dus cum n-au venit
În pustiul lor cumplit,
Părăsind în urma lor
Câmpul luptei de omor!
Lat e câmpul celei lupte,
Lat şi plin de arme rupte,
Plin de trupuri fărâmate
Care zac grămezi culcate,
Plin de sânge ce-1 pătează
ªi văzduhul aburează!
Unde sunt atâtea vieţi,
Unde-s ochii îndrăzneţi?
Moartea rece le-a cuprins,
Într-o clipă ea le-a stins,
ªi pe câmpul cel de moarte,
Crunt locaş de rele soarte,
S-a lăsat acum deodată
O tăcere-nfricoşată!
Numai când, din vreme-n vreme,
Se aude-un glas ce geme,
O jelire-ntristătoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros
Unui cal răsturnat jos,
Care cheamă ne-ncetat
Pe stăpânu-i jos culcat.
Soarele îşi schimbă locul!
ªi apune roş ca focul,
Intinzând pe cea câmpie
O văpseală purpurie
Ca un sângeros veşmânt
Peste-un lung şi trist mormânt!
Iar în naltul cerului,
Deasupra mormântului,
Ţipă vulturul cu fală
ªi-n rotirea-i triumfală
Incunună cu-al său zbor
Pe viteazu-nvingător.
Să trăieşti, ostaş romane,
Stâlp al lumii apusane!
Tu cu pieptu-ţi ai oprit
Valul crunt din răsărit,
ªi cu braţul tău armat
Pasul soartei 1-ai schimbat!
Dar ce zic!... un fior rece
Prin a lumii vine trece,
Căci deodat-un glas prin lume,
Fără seamăn, fără nume,
Sună, duce-o neagră veste:
Roma, Roma nu mai este!...
Zis-a glasul, un răsunet
Lung răspunde ca un tunet,
ªi a Romei vultur falnic
Cade, dând un ţipăt jalnic!
Zis-a glasul, şi cu jale
Plângând soarta mumei sale,
Fiul Romei cei bătrâne
Scapă armele din mâine,
Pleacă fruntea şi-n durere
Moartea cheamă, moarte cere!
Iară calu-i frăţior,
Nechezând încetişor,
Câmpul luptei părăseşte
ªi spre munţi încet porneşte,
Ducând lin şi nesimţit
Pe stăpânul lui iubit...
Ei se duc în tristă cale
ªi pe urma lor devale
Cade-o noapte-ntunecoasă,
Noapte oarbă, fioroasă
Ca fundul pământului,
Ca taina mormântului!
ªi sub neagra sa aripă
Se şterg toate într-o clipă
Cum se şterge de uşor
Visul cel amăgitor,
ªi ca suvenirul sfânt
Celor care nu mai sunt!...
Dimitrie Bolintineana
Apa Bârsei
Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,
Peste patru taberi, varsă luna plină.
Turcii şi tătarii somnului se dau;
Ungurii, la mese, grijile-nşelau.
Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare
Lopătarii varsă tânăra cântare.
Dar ªerban nu doarme, căci dulcele somn
Rar răsfaţă geana unui mare domn.
Grijile, în horă, turbure se duce
Încotro lumina mai splendidă luce.
Către astea, cântul păsării prin flori
Spune că se varsă fragedele zori.
Domnul către ceruri-nalţă rugăciune,
Apoi dă semnalul, trompeta răsună.
Lupta se începe, cetele tătare
Pasă înainte, strigă cu turbare.
Turcii le sprijină; turcii şi tătari
Se îndes, s-amestec... Sprinteni armăsari
Nechează, spumează... Armele răsună;
Tremură pământul... Muntele detună,
Soarele păleşte... Apele roşesc...
Păsările-n aer zborul lor opresc.
Omul se îmbată d-omenescul sânge...
Muma către sânu-i copilaşul strânge.
Ungurii rezistă furiei cei vii,
Dar cum în suflarea negrei vijelii
Arborii rezistă, câteva minute,
Apoi îşi sfărâmă crăcile bătute,
Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor,
Cu puterea dalbă sufletelor lor.
Dar-necaţi d-a noastră crâncenă putere,
Iată că se pleacă, bărbăţia piere.
Dar atunci începe cruda măcelare.
Furia scăpată, urlă cu turbare.
Caii calcă în sânge până la copiţi,
Calcă şi sfărâmă morţii şi răniţi.
Strigăte, trufaşe, celui ce învinge,
Se confund cu plânsul celui ce se stinge,
Astfel cum bacanta, l-al plăcerii loc,
Vine despletită şi cu ochii-n foc,
ªi cu voluptate, şi nesăturată,
De plăceri sălbateci şi de vin se-mbată.
Secheli s-abate. Zilele-i se curmă,
Patru mii de nobili în mormânt îl urmă.
avocatnet.ro explicăm legislația
rosu gheorghe 
justitiarul3 
Andreea-Ionescu