avocatnet.ro explicăm legislația
Caută (ex. salariu minim) 960 soluții astăzi
Forum Discuţii diverse Timp liber şi ocupaţii cu care ... Haideti sa scriem povesti!
Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Haideti sa scriem povesti!

Istoria lui Yakov-povestitorul

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi, ascultătorilor, că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.
- Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? ªi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
- Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.

Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.

Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.

Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.

Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
- Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.

Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.

În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.

În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
- Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!

Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.

Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:

Povestea din poveste

Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă noua evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.

Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
- Pleacă! Nu eşti binevenit!
- Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.

Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
- Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam payos (perciuni) şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.

În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.

Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.

Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
- Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
- Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.

Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
- Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
- Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!

Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului, scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
- Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
- Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.

Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.

După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
- Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.

S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
- ªtiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!

Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
- M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
- Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.

Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. ªtiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.

Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.
Povestea porumbelului călător...

... care într-o zi de pe la 1185 I.C., sub soarele veşnic dogoritor de la Ras Shamra, a reuşit a rupe lanţul unui biet sclav ce se voia, el însuşi, porumbel călător.

M-am născut ca om liber, într-o familie de oameni liberi şi viteji, vestiţi vânători al căror tropot de cai făcea să se cutremure pădurile, în timp ce animale fioroase se retrăgeau în grote adânci din inima muntelui iar păsări de pradă săgetau văzduhul; eram un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător râului învolburat ce creştea înlăuntrul meu clipă de clipă tot mai viu şi cu dorinţa tot mai de nestăpânit de a se revărsa spre cele patru zări şi a le străbate uneori în zumzet abia cântat, alteori în cascade vijelioase. Oamenii mă iubeau toţi pentru frumuseţea mea, a ochilor mari în care soarele sclipea în perle de lumină şi a surâsului meu timid în dosul căruia îmi ascundeam teama ce-mi măcina sufletul firav de copil, că într-o zi acest precar înveliş nu mă va mai putea cuprinde şi reţine la adăpost de marele necunoscut din afară şi-mi va da drumul într-o libertate ameninţătoare, printr-o lume străină şi necunoscută inimii mele plăpânde. Eram un copil tăcut, căci vorbele pe care cu drag le trimiteam celor din jur, nu ajungeau vreodată la cineva, ci se loveau ca de un paravan invizibil şi mi se întorceau rănite; eram un copil vesel pe dinafară, datorită părului meu bălai care strălucea în razele soarelui umplând împrejurimile ca un cântec zglobiu, dar covârşit, pe dinăuntru, de o tristeţe ce-mi pătrundea prin învelişul din ce în ce mai ciuruit, invadându-mă treptat.
Am hotărât atunci să părăsesc ciudatul înveliş cu care Creatorul mă înzestrase, atât de puţin potrivit; ieşit gol şi stingher sub soare, sufletul meu a luat culoarea luminii, transformându-se într-un porumbel alb iar aripile gândului m-au purtat de-atunci pe întinderi nemărginite de cer, întovărăşindu-mă cu norii călători şi roua rostogolită-n frunzele dimineţiilor de vară, încălzindu-mă la razele prietenului meu, Soarele, ce îmbracă în lumina-i blândă nemărginirea, iar în nopţile reci şi triste, ascultând poemele Lunii, pline de o dulce visare.

Colindând zările în lung şi-n lat, pe la 1185 I.C. am ajuns pe coasta nordică a Siriei de azi, pe atunci un ţinut binecuvântat de Baal, Zeul Munţilor şi al Fertilităţii, al Vântului, al Norilor si al Ploii, cel ce ce se lasă pradă morţii în fiecare an pentru a reînvia o dată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor şi fecunditatea pământului, făcând din aceste pământuri aride, terenuri roditoare spre slava măreţiei lui.
Aici am cunoscut un scalv; el nu avea nume, decât acela de SCLAV. Deşi frigian, luase portul fenicienilor precum şi obiceiurile lor, vrăjit fiind de uriaşa lor capacitate de a inventa viitorul, lucru pe care şi el şi l-ar fi dorit uneori, dacă gândul lui temător ar fi cutezat să ajungă aşa de departe. Cămaşa de in de care părea a fi atât de mândru, de fapt, nu era decât o zdreanţă ce-i curgea molâu de pe umerii gârboviţi de truda muncii zilnice la atelier; picioarele lui se mişcau greoi, fără încălţări, noduroase şi acoperite de plăgile lanţurilor cu care fuseseră legate de prea mulţi stăpâni. Dar ce era cel mai ciudat la acest amărât, era faptul că deşi orb din cauza îndelungatei şederi în faţa cuptoarelor ce scuipau flăcări şi particule minuscule de aliaje în timpul procesului cumplit de ardere al bronzului, el se aşeza ades cu faţa spre Intinderea Mării Tireniene, spunând că vede Muntele cel Sfant, spre care gândurile lui cele mai tainice se îndreptau în fiece clipă. Nu, nu zicea în vorbe, căci gura lui era mută, iar glasul lui nu se făcea auzit în exterior; îi citeam doar gândurile, limbaj învăţat şi folosit şi de mine pe vremea când învelişul meu cel vechi nu-mi permitea să le vorbesc celor din jur. Aşa am aflat că el, pierdut ca şi mine în trecut într-o lume străină, aparţinea unei alte lumi, pe care o credea peste întinderea de ape, pe Muntele Indepartat, acolo unde nici cu gandul nu visa că ar mai putea ajunge vreodată, spre a se regăsi, suflet, gând şi lumină, într-un singur şi firesc înveliş. Mă întreba deseori, în clipele noastre de intimitate sub razele blândei Luni, cum e Muntele, sigur fiind că eu am fost acolo, l-am vazut, iar eu îi povesteam în imagini bogat colorate despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele. El mă asculta cu nesaţ, îngânând adeseori: aşa, exact aşa, ştiu, îmi amintesc, ştiu că am fost acolo, eu de-acolo vin...
Spre a-şi petrece timpul întru slava Marelui Zeu, asemeni altor sclavi plini de har, meşterea, în acest timp, o statuetă, pe care urma să i-o ofere, însoţită de un sacrificiu; după obiceiul fenicienilor, primul copil născut era oferit Domnului, ca jertfă supremă. Dar el era doar un SCLAV ce nu avea copii şi nu va avea niciodată, cum nu va avea niciodată libertate; ce va sacrifica? In clipa în care m-a ales pe mine ca sacrificiu suprem, am înţeles: eu eram copilul său nenăscut, întors în timp şi venit aici sub acest înveliş de porumbel alb călător, tocmai pentru a face ca acest lucru să fie posibil...

Am implorat atunci pe prietenul meu, Măritul Soare să-mi vină în ajutor, iar el a venit şi cu raze de foc a topit lanţurile viitorului meu părinte, redându-i astfel libertatea de a pleca spre Muntele Frumos, spre viaţa cea nouă pe care sufletul lui o visase timp îndelungat.

Acolo, pe o colină împădurită de munte, m-am născut eu, un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător...




@trope_doi ... :love:
@lilistancu - frumoase povesti :bow:

In numele Celui Preainalt si Preamilostiv!

Se povesteste, insa doar Domnul Preamilostiv stie tot adevarul, ca traia odata in vestitul oras Basora, Umar ibn Ibrahim, muncitor cu mainile si spinarea, a carui intreaga avere era un ogor mititel si un smochin in capatul dinspre rasarit al ogorului. Mai avea pare-mi-se si un magarus, dar s-ar putea ca acesta sa fie doar o minciuna. Se mai povesteste ca Umar visa in fiecare dupa-amiaza, atunci cand se culca sub smochinul sau, ca sub un pod din maretul oras Cairo e ingropata o comoara uriasa. Visa in amanunt pana si locul unde era ingropata comoara.
Intr-o zi, satul de atatea vise care-l lasau cu stralucirea comorii in minte si cu gustul aurului pe buze (pe vremea aceea aurul avea inca gust si miros), Umar ibn Ibrahim (nume care inseamna Umar fiul lui Ibrahim) se hotaraste sa plece la drum. Va puteti inchipui ca si pe vremea aceea, cand Hassan ibn Sabah impreuna cu hashashiyyinii bantuiau visele sultanilor si regilor, drumul pana la Cairo era cel putin la fel de lung ca si astazi, mult mai greu si aproape la fel de periculos (chiar fara soldati americani, atentate sinucigase, fasia cu garduri electrificate de langa Gaza, etc) insa in cele din urma Umar se vede in Cairo si cauta podul preamult visat (Binecuvantat fie numele Domnului! striga incantat Umar cand vede primele cocioabe care-i dadeau de stire ca e aproape de Cairo). Dupa cateva zile de umblet pe strazile vestitului oras gaseste podul visat si incepe sa sape in locul stiut din vis, chiar langa piciorul podului. Sapa, sapa, sapa ,sapa ... insa ... dupa o zi sau doua de sapat da doar peste apa, scoici, pietre, ... insa nici un fel de comoara, nimic. Distrus, cu nervii la pamant se hotaraste sa se omoare si se pregateste sa se arunce de pe pod in apa namoloasa.

Atentie!
Cei care nu stiti cum miroase si ce gust are depresia post-dezamagire-profunda va rog sa va opriti aici din citit. Pentru voi povestea se sfarseste cu Umar inecandu-se intr-un canal puturos din maretul oras Cairo. Istoria aceasta nu are, asadar, alta morala decat aceea ca nu e bine sa iei hotarari in urma unor vise.
Ceilalti, toti cei care ati visat vreodata si ati gustat de cel putin cateva ori dezamagiri amare, piparate, sarate, acre, lesioase, s.a.m.d. cititi mai departe si aflati ca...

Allah e mare iar Muhammad este profetul Sau! Din incercarea aceasta prosteasca de a-si pune capat zilelor, Umar este oprit de un dreptcredincios – cu el fie pacea Celui Preainalt! – care il prinde de maneca si-l trage inapoi. Umar se zbate cateva clipe ca sa scape insa apoi, infrant, mic si ghemuit langa balustrada podului, parca ascunzandu-si rusinea dezamagirii, incepe sa-i povesteasca musulmanului – acesta era doar un biet cersetor – despre visul lui si despre comoara. Ascultand povestea, cersetorul incepe sa rada cu atata pofta incat Umar, uitand parca de dezamagire si de moarte, se ridica si ii striga suparat: “Allah e mare! Oare m-ai tras inapoi doar ca sa ai de cine rade?” “O, nu, nu trebuie sa te superi!” “Doar ca trebuie sa-ti spun ca si eu am avut un vis asemanator cu al tau” Apoi cersetorul incepe si-i povesteste ca si el a visat de aproape la fel de multa vreme o comoara ascunsa undeva in Basora insa a avut destula minte sa nu mearga niciodata pana acolo si ca prefera sa stea pe pod si sa-si lase viata la mila dreptcredinciosilor (care sunt mai darnici aici decat in alte locuri, a tinut el sa adauge). Apoi, a inceput sa-i spuna ca erau zile bune si zile rele, ca ...
Lui Umar insa nu-i mai pasa de ceea ce spune mai departe cersetorul pentru ca povestea visului acestuia ii rasuna in minte ca unul din clopotele acelea cu care crestinii se cheama la rugaciune. Intr-un ultim efort care-l aduce aproape de moartea prin epuizare Umar ibn Ibrahim reuseste sa se intoarca acasa, pentru ca despre casa lui era vorba in povestea cersetorului. Ajuns acasa se taraie sub smochinul unde dormise atata vreme si acolo sapa cateva palme de pamant si da peste comoara deasupra careia dormise vreme de zeci de ani fara sa stie.

Povestea aceasta are mai multe intelesuri si naste mai multe intrebari decat raspunsuri insa eu mi-am pus de mai multe ori o intrebare la care inca n-am raspuns
Voi, cititorilor, sunteti dintre cei gata sa plece la drum, cei care pleaca lasand totul in urma lor doar pentru a-si urma visul sau sunteti din soiul celor care cersesc fericiti prin maretul oras Cairo si doar asteapta?

Boierul si Pacala

Odata Pacala statea la marginea unei paduri si se gandea ce sa mai faca. Si cand se uita pe drum, vede o trasura venind spre el. Repede se ridica, ia un trunchi mare de copac si-l ridica drept. In trasura era boierul, cucoana si vizitiul, care mana caii. Boierul, vazand pe Pacala, spuse vizitiului sa opreasca trasura si zice:
- Buna ziua!
Pacala le raspunse:
- Multamim!
- Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus si eu lemnul ista sa odihneasca olecuta, ca apoi il duc acasa. Da’ dumneavoastra unde va duceti?
- Eu am auzit de unul Pacala, care pacaleste oamenii, si ma duc sa-l gasesc, sa ma pacaleasca si pe mine.
Pacala zice boierului:
- Nu te mai duce, cucoane, mai departe, ca eu-s Pacala. Dar acum nu pot sa va pacalesc, ca am uitat pacalitorul acasa. Daca insa voiti sa va va pacalesc, ma duc pana ici in sat, acasa, sa-mi aduc pacalitorul si apoi am sa va pacalesc. Si ca sa vin mai degraba, dati-va jos din trasura si cucoana si vizitiul. Dumneavoastra, cucoane, tineti lemnul ista bine sa nu se clatine nici intr-o parte, ca eu vin indata.
Coboara toti si boierul tine trunchiul sa nu se clatine. Pacala urca in trasura si dus este. Se face noapte, apoi dimineata – ca asa e obiceiul – dar Pacala nu mai vine. Stau asa boierii si vizitul pana catre amiaza, cand trece cineva pe acolo.
- Buna ziua – zice omul, mirat tare de asa grupare.
- Buna ziua! raspunde boierul, tremurand sub greutatea trunchiului de copac.
- Dar de ce stati dumneavoastra acolea?
Atunci boierul ii spune cum ca il cauta pe Pacala, sa-l pacaleasca, dar l-a intalnit cand nu avea pacalitorul la el si acum il astepta sa vina cu pacalitorul sa il pacaleasca… “Mi-a spus ca vine degraba daca-i dau trasura, dar nu mai vine…”
Atunci trecatorul spune boierului, incruntat a mirare:
- D-apoi, cucoane, nu-i destula pacaleala asta, ca s-a dus cu trasura si cu cai cu tot?
Povestea poetei Enheduana

Pământul meu natal este Bayn Nahrain, ţinut cunoscut şi sub denumirea de ţara dintre cele două râuri, denumit şi Leagănul Civilizaţiei Omenirii, datorită perlelor de civilizaţie lăsate nouă din antichitate de sumerieni, akkadienii, babilonienii lui Hammurabi şi supuşii regelui Assyrian Tiglath-Pilesser I, toate acestea venite peste vestitele noastre culturi preistorice, precum Ubaid ori Jemdet Nasr.

Râzgâiţi am fost de istoriile tuturor timpurilor, căci din perioada sumero-babiloniană ne-a rămas cea mai veche scriere literară a umanităţi, Epopeea lui Ghilgameş, poem epic din care toate civilizaţiile viitoare au luat înţelepciune, aceasta fiind pentru mine, Enheduana, fiica regelui akkadian Sargon, un adevărat izvor de pilde ce-mi vor sluji întreaga viaţă atât spre propria modelare, cât şi în misiunea ce mi-am dorit a-mi asuma mereu, aceea de a le veni în ajutor şi altora ce au aceeaşi dorinţă de înfrumuseţare lăuntrică. Acest poem se păstrează pe douăsprezece tăbliţe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive, şi ne povesteşte despre eroismul Regelui Ghilgameş şi al sălbatecului Enkidu, nedespărţiţii prieteni ce au înfruntat creaturi fantastice periculoase în aventuri vestite peste mări şi ţări.
Se spune că prietenia lor era atât de stransă, încât zeii au fost invidioşi; mai exact, zeiţa asiroo-babiloniană a dragostei şi fertilităţii, Iştar, regina cerurilor... Mult l-a ispitit cu vorbe de iubire pe regele Urukului, însă acesta a respins-o cu trufie pe blânda şi milostiva zeiţă, cea care dezlega vrăji, vindeca boli şi aducea iertarea de păcate, sădindu-i în suflet gustul răzbunării şi astfel ajungând ea să-l ucidă pe bunul lui prieten uriaş. Plecă Ghilgameş peste întinderi de pământ şi ape în căutarea leacului spre a-şi salva prietenul drag, căci el nu putea accepta moartea, ca destin hărăzit omului. Nimic nu i-a putut oferi cea de-a treia în trinitatea cerească, alături de Sin (Luna) şi Shamash (Soarele), pentru a-l face să-şi uite visul de a găsi nemurirea întru îtoarcerea la viaţă a bunului său prieten. Ajungând la Uta-napiştim, înţeleptul supravieţuitor al Marelui Potop, acesta îi dă planta fermecată de pe fundul mării, cea aducătoare de nemurire. Zeii se opun însă din nou, supunându-l la un test iniţiatic de care nu putea trece, iar Ghilgameş se întoarce resemnat la viaţa lui efemeră de pe pământ, rămânând însă etern prin poemul celor douăsprezece tăbliţe sumero-babiloniene.
Intâi ca preoteasă a lui Nanna, Zeul Lunii, ajunsă apoi în slujba zeiţei sumeriene Inanna, căreia i-am închinat multe imnuri în cinstea idealurilor pe care ea le reprezenta ca zeită a iubirii şi ocolind cu abilitate cealaltă reprezentare a ei de război şi moarte, în tot acest timp, poemul lui Ghilgameş îmi era, cum s-ar zice acum, cartea de căpătâi, cea de care nu mă despărţeam niciodată.

Imi petreceam serile libere în grădini suspendate si înmiresmate, citind pildele pline de înţelepciune. De la un timp, am observat cum un porumbel alb venea seară de seară, adiind din aripile pufoase o briză ce mă-mbăta cu mirosul lunii în seri de vară. Nu gungurea ca orice altă pasăre, doar mă privea cu ochi mari, în care luna sclipea în perle de lumină, cu un surâs timid, care ascundea o poveste. L-am întrebat atunci:
_ Alb porumbel călător, ce voieşti a-mi spune?
_ O poveste, mi-a răspuns el, prin limbajul gândului; o poveste frumoasă a părintelui meu, cel ce a fost cel mai supus sclav întru slava Măritului Baal şi totodată primul sclav răzvrătit, şi care într-o zi de pe la 1185 I.C., atunci când, în mijlocul unei mulţimi nedumerite, Bunul Soare i-a topit lanţurile scaviei, a luat drumul spre Muntele Vestit, purtat de un vis stingher. Iţi voi spune această poveste, a continuat el, pentru ca tu să o scrii pe tăbliţă, căci tu ai fost aleasă de zei spre a deveni prima poetă a lumii. De asemeni, iţi voi da aceste bucaţi de scoarţă de copac, pe care bunul meu părinte şi-a zugrăvit visul cu vârful de săgeată înmuiat în zeamă de cucută.
Si aşa am ajuns eu, poeta Enheduana, să scriu povestea sclavului răzvratit dar şi pe cea a porumbelului călător, şi să scriu de asemeni despre Muntele Miraculos, despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele.

Aceste tăbliţe le-a luat solul cel alb ca norii de zăpadă sub aripă, spre a le purta în zarea îndepărtată; trecând însă pe deasupra unei cetăţi Ugarit şi oprindu-se o clipă spre a admira o statuetă a Preamăritului Baal turnată în bronz de un umil sclav frigian, tăbliţele îi căzură în colbul dogoritor de la Ras Shamra, pierdute fiind, până când un trecător le va găsi şi le va povesti celor ce nu le-au aflat încă.

In timp ce scriam acestea, visul acelui veşnic rătăcitor m-a absorbit treptat, ajungând de-acum să fac şi eu parte din el...

Nici o legendă din vechi hrisoave nu vă va spune ce a devenit viaţa mea ori cum s-a sfârşit ea; şi ştiti de ce? Pentru că într-o zi senină de vară, urmele paşilor mei s-au pierdut peste întinderile de ape, într-un lung, lung drum spre Muntele cel Mare, despre care un porumbel călător îmi spusese într-o seară înmiresmată că ar fi atât de Frumos!

Iar băştinaşii, asprii locuitori ai Muntelui Vestit ce-şi ziceau uneori geţi ori traci, au aflat şi ei, în seri târzii, la taifas pe piscuri semeţe, Epopeea lui Ghilgameş, cel dintâi pornit la drum nesfârşit spre a-şi urma visul.

Ultima modificare: Luni, 22 Noiembrie 2010
ContSters146828, utilizator
De ce nu povestiti voi? De ce scrieti povestile altora si nu povestiti voi povestile voastre sau sa repovestiti povestile altora? Povestile postate sunt frumoase insa nu sunteti voi acolo, e altcineva, cu gandurile lui, cu dorintele lui, cu o viata diferita de a voastra. Aratati-va!


Lumi paralele

Cu fiecare kilometru parcurs, ma afund in amintiri. Patrund in perdeaua de apa. Pasesc incet, parca vreau sa ma racoresc. Nu vreau sa ma dezamageasca nimic. Fac un pas mare si ajung dincolo.
Partea dinspre deal a gradinii este uscata. Dumnezeu a impartit-o in doua. Jumatate poarta spre lume si jumatate poarta spre Imparatie.
Sus, pe Dealul Crucii se odihneste bunica. Se odihneste si bunicul, dar de el mi-a fost mila in timpul vietii. De ea, nu. Prea mult aveam nevoie de ea. Nu mi-a trecut prin cap sa o compatimesc . Si oricum, el s-a odihnit mai mult.
S-a oprit ploaia. Un curcubeu cuminte leaga cele doua lumi.

-Trebuie sa ne intalnim cu politistul!

Nu e un nume.

-Ma auziti?! Trebuie sa ne intalnim cu politistul...

Cobor. O iau agale pe strada pietruita. Ii spune asa. In realitate nu mai are nici o piatra.

-Dar bunicii, bunicii unde sunt?...as vrea sa mergem intai la bunici...

Intram. O sala jumatate spital, jumatate gradinita ne primeste. Parca vrea sa ne pacaleasca. E duplicitara. Nu e vesela, nu e nici trista. Este o combinatie nereusita intre doua lumi: cea a copilului si cea a batranului. Fiecare separat.

Intreb:
-Aveti si biserica la azil?

-Da. In curte.

-Trebuie sa ne intalnim cu politistul! Ma auziti?! Trebuie sa ne intalnim cu politistul...

-Vreau sa intram putin in biserica.

Merg agale. Merg incet. De ce sa ma grabesc? Stiu ca o sa ma intorc. Acum e important sa ma duc.

Toate acele icoane le vazusem in casa bunicii. Parca era numai una. Parca era aceea dinspre soare – rasare...Nu, nu ...Era cealalta dinspre miaza-zi. Ce mult seamana. Si mirosul...E identic. Dumnezeu a sucit pamantul si a asezat biserica bunicii mele in curtea asta. Sau?!

Ma intorc. Trebuie sa ne intalnim cu politistul.

Bat la usa. Nu e nimeni sa deschida. Politistul a uitat de intalnire. Sun. In lumea asta nimic nu mai e sigur. Intalnirea s-a amanat. Curios... Biserica e tot acolo. Privesc in zare. Da, da. E tot acolo.

Cred ca maine o sa ma intalnesc cu politistul...



corina m.
Ultima modificare: Luni, 22 Noiembrie 2010
ContSters167247, utilizator

Alte discuții în legătură

Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde... justitiarul3 justitiarul3 Daca iubesti poezia, daca esti fascinat de frumusetea cuvantului... nu sta pe ganduri, scrie, scrie asa cum stii tu, incepe cu putin si mai ales nu-ti fie ... (vezi toată discuția)
Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului... Andreea-Ionescu Andreea-Ionescu Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o ... (vezi toată discuția)
Poezii despre românia, despre guverne trecãtoare și despre noi Gabriela  Pintea Gabriela Pintea Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Un cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi, Un cântec de luptă, bătrân ca ... (vezi toată discuția)