Haideti sa scriem povesti!

Question

Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Haideti sa scriem povesti!

Avocat 09:45, 20 Noiembrie 2010

Istoria lui Yakov-povestitorul

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi, ascultătorilor, că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.
- Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? ªi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
- Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.

Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.

Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.

Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.

Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
- Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.

Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.

În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.

În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
- Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!

Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.

Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:

Povestea din poveste

Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă noua evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.

Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
- Pleacă! Nu eşti binevenit!
- Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.

Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
- Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam payos (perciuni) şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.

În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.

Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.

Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
- Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
- Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.

Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
- Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
- Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!

Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului, scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
- Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
- Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.

Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.

După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
- Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.

S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
- ªtiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!

Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
- M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
- Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.

Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. ªtiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.

Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.

Răspunde Citează

75 mesaje

16139 vizualizări

20 participanți

Cel mai recent răspuns: , administrator 04:01, 1 Decembrie 2023

Vezi răspuns

Răspunsuri moderate (51)

Pagina 6

Pagina 8

Alte discuții în legătură

Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde... Daca iubesti poezia, daca esti fascinat de frumusetea cuvantului... nu sta pe ganduri, scrie, scrie asa cum stii tu, incepe cu putin si mai ales nu-ti fie ... (vezi toată discuția)

Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului... Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o ... (vezi toată discuția)

Poezii despre românia, despre guverne trecãtoare și despre noi Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Un cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi, Un cântec de luptă, bătrân ca ... (vezi toată discuția)

mirunika Utilizator · Answer 1 · 2010-12-03 19:32:38

Langa Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i indrume pe cei tineri in budismul Zen. Se spune ca in ciuda varstei inaintate, el putea infrange orice adversar.

Intr-o dupa-amiaza, un luptator – cunoscut pentru lipsa lui de scrupule – a ajuns in localitatea unde traia batranul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pana cand adversarul facea prima miscare si apoi contraataca cu viteza.

Tanarul luptator nu pierduse inca nici o lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l invinga pentru a-si mari faima.

Toti studentii erau impotriva luptei, dar batranul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti in piata din centrul orasului, iar tanarul a inceput sa-l insulte pe Samurai. A aruncat cateva pietre in directia lui, l-a scuipat in fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana si pe stramosii sai.

Timp de cateva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul ramanea impasibil. La sfarsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.

Deceptionati de faptul ca maestrul primise atat de multe insulte si provocari, studentii l-au intrebat:- Cum ai putut rabda atat de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, in loc sa-ti expui lasitatea in fata tuturor?

- Daca cineva vine la tine cu un dar si tu nu il primesti, cui apartine darul? intreba Samuraiul.

-Celui care ti l-a oferit, replica unul dintre discipoli.

- La fel si cu orice manie, insulta sau invidie, spuse maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.

In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite.....

costel57 Utilizator · Answer 2 · 2010-12-04 11:09:20

Poveste de Iarna - 1

Vântul zâmbi şi trosnind din trenă obosit se retrase într-un colţ al Hanului, unde Mama Bufniţă îl aştepta cârâind ceva din ciocul ei bătrân – aşa, numai pentru urechile ei.
- Mamă Bufniţă! Tare bine îmi pare să te revăd!
- Bu-huu! ªi mie, şi mie fie-mi penele vesele! Dar de Brăduleţ ce zici Vântule dragă?
- Ce să zic? A crescut, a crescut! Uite ce mare şi falnic este! Nu mai este doar un băieţandru plângăcios, se umflă în adieri bucuroase Vântul, e un domnişor în toată regula!
- Bu-hu-hu, daaaa! E frumos şi mâine poimâine îl împodobim iarăşi cum a visat de mic! Îţi mai aminteşti bu-hu-huuu uuuuVântule?
- Îmi amintesc, îmi amintesc...Povestea unei Nopţi de Iarnă. Nimeni...
- Brrr, da ce frig! Bre Vântule, ce ar fi să laşi pe altcineva să povestească, deoarece mie mi-ai făcut ţurţuri la blană deja! ªi de abia mai desfac botul de frig ce îmi este, clămpăni Bursucul înfrigurat până la oase. ªi, şi...de unde ştii că era o poveste? fonfăi Bursucul pus pe gâlceavă.
- Cine nu crede să-i caute cărarea şi să o urmeze până adânc în sufletul poveştii, iar asta repejor până nu dispare iarăşi, îi răspunse Vântul foarte serios.
- Cum să intru într-o poveste pe cărare? lărgii ochii cât două cepe Bursucul.
- Pe marginea coperţilor, între două vise şi o inimă de copil! Acolo unde se întretaie visul cu povestea. Cam acum ar fi momentul...
- Mda...şi eu care crezui că măcar matale ai toate doagele! Da de unde! ªi dumneata Vântule ai o mulţime de pitici pe creier ca toţi ronţăitori de poveşti!
- Pardon! se auzi un glas piţigăiat şi supărat de pe undeva din han.
Toţi căutară cu privirea şi nu mare le fu minunea când văzură un pitic nu mai mare de-o şchioapă şi nu mai mic de-o închipuire la o măsuţă elegantă tocmai pe pervazul ferestrei.
Avea hăinuţe verzi şi fes roşu din clopoţel de mac veşnic. Unii, doar aceia care îl cunoşteau îi spuneau Jips, dar ei erau puţini, iar despre Jips nu multă lume ştia că el vine din Ţara Celor Care Nu uită să Fie Copii şi este un spiriduş născut la clipă de magie – numai bun de mână dreaptă pentru Moş Crăciun când sortează cadourile pentru copiii cuminţi.
- Vai de închipuirile mele, dar dumneatale cine mai eşti? Eşti mic, dar ai gură îndeajuns de mare să te auzi până la capăt de lume! bombăni Bursucul.
- De acolo şi vin, rosti mândru piticul. Iar de auzit mă auzi pentru că aşa vreau eu, întocmai ca şi cu văzutul!
- Acum vei vrea să spui că sunt orb sau nebun?! „Întocmai ca şi cu văzutul” – imită în barbă Bursucul către micuţa prezenţă.
- Eu nu vreau să spun decât ce ai vrut dumneata în urmă cu câteva gânduri să spui. Ai spus-o cu gura matale sau poate cu botul să-i spun? Întrebă piticul dând din picoare fericit că avea cui să îi facă baniţă capul de cuvinte întoarse din condei de spiriduş.
- Spune-i cum vrei numai lasă-mă în pace cu vorbele tale răstălmăcite! se burzului Bursucul.
- Ce vorbe răstălmăcite? Nu spuneai că piticii se găsesc în creiere? Piticii sunt în case construite în pământ, în ciuperci, în flori, în copaci, în locuri unde voi nici să le vedeţi nu puteţi – poate doar undeori vă stăm în gât la unii ca să nu ne mâncaţi. Spuse piticul dând pe spate de râs.
- Aaa, asta era! Era o vorbă...doar! O vorbă..., pricepi piticule?
- Răstălmăcită ca şi a mea...râse cu poftă piticul sorbind din ceaiul său gălbui şi bine mirositor.
- Mda...voi piticii...râdeţi, iar eu îngheţ! Unde e Povestitoarea??? Îngheţ...
- Ete na pagubă! se auzi vocea mesei. Ce rău ne-ar părea nouă să amuţeşti şi tu măcar câteva ore! Ce zic? Săptămâni!
- Cine vorbeşte? Se auzi glasul Bursucului în timp ce pălăria îi sări de un cot (cu un chiot de râs) tocmai pe vârfuleţul Bradului care se scutura de veselie şi el.
- Eu sunt Bursuc! Eu sunt...Masa!
Bursucul se mai linişti, dar trase iarăşi spaima.
- Văd şi eu că eşti Masa! Cine ar scăpa din vedere aşa ceva? Gata! Eu m-am încălzit deja sau am murit. Nu ştiu! Mă mai vede cineva?
Toţi dădură din cap şi bolborosiră că nu. ªi eu, bineînţeles.
- Atunci am murit! Vai de mine! Dar...cum mă auziţi dacă am murit?
- Nu te auzim! Ne prefacem doar că te auzim, iar tu prefă-te că taci! Măcar o vreme!
- ªi tu prefă-te că povesteşti! Nu mai visa acolo băgată mai toată în sobă cu gândul la ªoarecii Clăpăugi şi Făt-Frumos!
L-am privit mirată. „Prea le ştia Bursuc ăsta pe toate. Eiii, da nu îi ascund eu de acuma visele mele? am gândit eu.”
- Viselor?
- Da!
- Ia haideţi puţin să vă şoptesc ceva la ureche. Gata! Acum puteţi pleca!
- Unde să plece, întrebă Bursucul?
- În ţara unde visele mele unii bursuci curioşi nu mai pot să le audă!
- Bine, bine, bine... Tac! De azi voi fi mut!
- Daaaa! Nici copiii care ne privesc acum nu te cred! Nu-i aşa copii?
- Ce copii? întrebă Bursucul privind speriat în dreapta şi în stânga, pe sub masă, pe sub scaune...
- Cei care ne privesc de dincolo de carte, cu ochi mari şi miraţi, cu gurile până la urechi şi care încearcă să te închipuie aşa...
- Termină cu prostiile Povestitoare! Mă sperii! Acum văd peste tot numai ochi lărgiţi şi guri hizlite gata-gata să mă mănânce şi să mă smotocească!
- Lasă...că nu te mănâncă! Ei au bunătăţi la masă nu Bursuci bătrâni şi blănoşi! îi replică Jips distrat. ! Dacă te-ar mânca înseamnă că minunile ar fi aievea!
- Ahaa! Deci minunile...
- Bursucccccccc, se auziră toţi oaspeţii Hanului...şi câţiva dintre voi care aţi găsit drumul către Han.
- Aaaaa, dar ce ţipaţi aşa? Vai de blana mea şi de supărările mele! Gata, tac, tac...! Hai povesteşte...mă rugă Bursucul obosit, amărât şi înfrânt măcar o vreme în limbariţa lui contagioasă.
- Bine...hai că vă povestesc...am zâmbit eu strecurându-mă afară din casa ªoarecilor Clăpăugi (de care vă povestesc data viitoare...) aflată la o azvârlitură de poveste mai încolo – tocmai pe pleoapele voastre adormite. Nuuu, nu îi căutaţi! Ei nu apar decât după ce somnul vă e liniştit şi îi puteţi căuta prin toate cotloanele lui mari şi frumoase! Deci...

costel57 Utilizator · Answer 3 · 2010-12-06 18:42:45

Poveste de iarna 2

A fost odată ca şi niciodată (dacă nu credeţi mergeţi şi vedeţi) o Noapte de Iarnă de pe vremea când însuşi Timpul era un Timp micuţ şi învăţa orele, zilele, lunile şi anii să treacă.
Nimeni nu ştia a câta Noapte era în Pădurea Bătrână de la Marginea Satului!
Până şi Pământul în rotirea sa, uitase de câte ori aţipise, în timp ce Domnul Întuneric îl acoperea cu mantia sa mare şi întunecată, iar Prinţesele Stele îi gâdilau fruntea şi sufletul.
Povestea acestei Nopţi de Iarnă este şi va fi o poveste de care toţi îşi vor aminti, pentru că este o Poveste Magică!
O Poveste cu ochi mari şi frumoşi, cu fulgi albi şi plini de voioşie, cu bufniţe şi copăcei vorbitori.
Mie, această Poveste mi-a povestit-o Eternul Vânt în timp ce îmi ridica pe ici, pe colo omătul deasupra viselor şi mi-l purta către voi.
Lui, se spune că i-ar fi povestit-o...hmm, defapt lui nu i-a povestit-o nimeni ci a trăit-o chiar el ca să poată să o povestestească, dar despre asta am să vă spun imediat, după ce iau o gură de ceai cald şi...
- Voi aţi mâncat de seară copii? V-aţi spălat pe dinţişori? Aţi dat pupicii de seară mamei şi tatei? Nu? Repejor şi apoi continuăm povestea.Gata? Bun! Să revenim atunci la Noaptea noastră.
În acea Noapte, nici mai geroasă, nici mai puţin geroasă decât altele, nici mai mare, dar nici mai mică, Domniţa Lună îşi scoase chipul luminos din fereastra ascunsă a mantiei Domnului Întuneric şi salută pe toată lumea – văzută şi nevăzută - cu raze de lumină şi frumuseţe.
În timp ce Luna depăna amintiri cu Bolta Cerească, iar Întunericul bolborsea în barbă morocănos şi vesel în acelaşi timp (pentru că Prinţesele Steluţe îl împodobiră frumos), Cerul desfăcu desaga Iernii. Din sacul său senin şi sticlos păşi încet delicata Domniţă Zăpadă.
Lângă ea se aflau micuţii săi copii, fulgii de nea, care vedeau lumea pentru prima oară .
Mici şi mari, cristalini sau apoşi, fulgişorii erau cu toţii veseli şi jucăuşi. Toată Bolta era a lor – într-o zbenguailă şi un dans continuu!
Mama Zăpadă zâmbi, iar apoi îi chemă la ea să îi sărute cu drag pe fiecare în parte. Nu mai aveau să se întâlnească până la evaporarea de primăvară, când Soarele îi va topi, iar căldura îi va transforma în aburi călduţi şi îi va ajuta să se ridice înapoi în desaga cu iarnă, lângă mama lor Zăpadă!
Fulgii se grăbiră la ea repede, repede şi câteva minute îi rămaseră cu drag. Unii mai micuţi plângeau, iar ea le săruta năsucurile lor de ace cristaline încurajându-i:
- Gata, nu mai plângeţi! Ce prinţi sunteţi voi aşa plângăcioşi? Imediat trece vremea îngheţului şi ne revedem cât ai zice peşte!
- Aşa ne spui tu, dar şi tu plângi. Uite...ţi s-a scurs din ochi un ac de gheaţă!
- Păi, plâng de bucurie pentru voi! Acum, mergeţi şi împodobiţi Pământul, copacii, câmpurile şi îmbunaţi sufletele oamenilor care par că atunci când vă văd, redevin iarăşi pentru o clipă copii veseli...şi se îmbunează până şi între ei.
Fulgii se grăbiră să se aşeze peste tot în jur aşa cum le ceruse mama lor. Coborau cântând si dansând, rotindu-se în aer ca într-un carusel fermecat. Se spune că toamna la bâlciuri mai sunt carusele fermecate, cu căluşei şi nori din vată de zahăr, care luminează până departe, departe în inimile noastre şi le încălzesc.
În timp ce se apropiau de Pământ ei creşteau şi se maturizau, iar lumea devenea toată albă ca şi gândul unei zâne bune.
Măcar o vreme totul era mai altfel, mai frumos, mai prietenos!
În mijlocul zăpezii, ici şi colo se puteau zări ochiuri îngheţate de apă – lucioase şi reci, asemeni unor oglinzi, în care, din când în când se mai privea câte o ciută sau câte un iepuraş rătăcit.
Câte un fir de fum cenuşiu şerpuia încet, pierzându-se în noapte, iar la colţ de vis câte un inorog necheza a somn frumos şi liniştit. Inorogii sunt cei care ne aduc visele frumoase şi le păzesc de coşmare!
ªi uite aşa, încet, încet – la început ca şi o adiere, iar apoi ca şi o tornadă de frig îşi făcu apariţia Eternul Vânt – pe atunci burlac şi mult mai tânăr.
Uneori şuiera, oftând prelung şi sîsîit aproape ca o şoaptă, ca o mângâiere, iar alteori şuiera furios trosnind în dreapta şi în stânga, troienind şi viscolind cu supărare.
- Dar tare năbădios şi plin de toane mai eşti câteodată, îl cicălea Luna în timp ce îi lumina calea, iar el uneori îi râdea , alteori i se ascundea.
Indiferent însă de toanele lui...Vântul aducea cu el mereu alte şi alte poveşti şi alte veşti de la cei dragi aflaţi pe la alte scorburi, hanuri, prin alte păduri sau ape, iar unii îi spuneau „Povestitorul Vânt”. El era mereu peste tot şi în acelaşi loc de fiecare dată, doar că uneori, nimeni nu ştia de ce se închidea în el şi tăcea. Unii spun că tăcea de tristeţe, de durerea răutăţii pe care o întâlnea şi o vedea din ce în ce mai mult în lume.
Alteori, adia cu nostalgie şi veselie peste tot cântând şi bucurându-se ca un copil, iar vara în zilele toride până şi el se ascundea în peşteri bătrâne şi neştiute nevrând nici măcar frunzele să le mişte sau să le alinte cu vreo mângâiere.
În aceea Noapte de Iarnă, Povestitorul Vânt îşi plimba trena de adieri şi trosnete prin Pădurea Bătrână de la Marginea Satului. Dintre toate locurile Pământului acolo îi plăcea să se afle cel mai mult. Era locul unde tristeţea, răul şi oamenii încă nu ajunseră la fel de mult ca şi în alte părţi.
„- Unde sunt oameni, acolo mai devreme sau mai târziu visele dispar şi apare răul – spunea el cu tristeţe. E ca şi cum ar vrea să distrugă tot ce ating! uneori până şi pe ei.”.
„- Nu e chiar aşa, îl certa Bătrânul Stejar – singurul care îndrăznea să îl certe. Copii nu sunt răi! Ei ştiu visa frumos! În lumea lor nu e mizerie, nu e răutate! Dacă i-ai auzi şi i-ai vedea uneori în visele lor ai rămâne uimit!”
„- Copiii, Bătrâne sunt copii, nu oameni! Ei devin oameni în clipa în care Bătrâneţea Sufletească le ascunde sclipirea şi Spiritul Copilăriei într-un glob fermecat şi li-l ascunde adânc, adânc în vise.”
„- Aşa este, dar nu toţi uită să privească în globul fermecat! Unii chiar cred în poveşti, în vânt şi copaci vorbitori, în elfi şi zâne - altfel, cum crezi că noi am putea exista?”
Vântul râdea şi dându-i câte un bobârnac prietenos îi spunea:
„- Mereu ai fost iubitor de oameni şi mereu ai crezut în ei! Tu şi optimismul tău Bătrâne.”
„- Hehe, îi răspundea Bătrânul Stejar reţinându-l printre frunzele sale, dacă aş fi numai eu. Tu ce cauţi pe la uşile, fereştile şi hornurile lor tupilit ca un hoţ de vise şi poveşti?”
Vântul se umflă cu ciudă deoarece a fost dat în vileag ca şi iubitor de oameni, dar apoi se potoli şi sărută un mugur de frunzuliţă. Nu răspunse însă!
Amintindu-şi acestea, Vântul mări adierea către Stejar şi către Micul Brăduleţ – despre care toată suflarea ştia că pe el îl iubea cel mai mult şi, dintre toate făpturile şi nefăpturile Pământului el era preferatul lui.
Îl iubea frumos şi nefiresc de mult – ca şi pe propriul lui copil!
Îl ştia de când era cât o ciupercuţă, mic şi plângăcios cu ace slăbuţe. Mereu îi era teamă să plece de lângă el,ca nu cumva vreun om sau vreun animal să îl frângă sub paşii lor grăbiţi, dar Brăduleţul ăşi înfipse bine rădăcinile în viaţă şi în pământ şi rezistase crescând mărişor.
ªi, nici nu adie multe cărări şi văi câ şi auzi de un glas foşnitor şi senin salutându-l:
- Nene Vântule! Nene Vântule! Ce bine-mi pare că te văd, că o să îmi mângâi iarăşi rămuricile şi ai să-mi gâdili trunchiuleţul cu trena matale!
Vântul se înmuie pe loc de drag. Îi venea să îl strângă în braţe până să se sature de dor de el, dar tare îi mai era teamă să nu care+cumva să îi rănească vreu ac sau vreo rămurică mică şi crudă. Îi zâmbi şi-i ciufuli vârfuleţul încă mic şi fraged, împodobindu-l cu puţină zăpadă. Părea atât de haios cu straiele lui albe, încât Vântul chicoti ascuns pe sub mantie, apoi îi spuse:
- Aşa dragul meu! Parcă îţi şade mai bine împodobit cu zăpadă şi aşa ştii şi tu că a venit Iarna. Când se plimbă Luna pe deasupra ta, sclipeşti întocmai ca un brad de Crăciun!
Tocmai asta nu trebuia să îi amintească Vântul bietului Brăduleţ, pentru că acesta, de când a făcut ochi şi era o biată rămurică vroia să fie Brad de Crăciun. Vântul pocni înciudat din degete, iar Brăduleţul oftă prelung în foşnete amărâte.
-Dar ce ţi s-a întâmplat dragul meu de ţi-ai strâns aşa abătut rămurelele? se prefăcu Vântul că nu cunoaşte de ce acesta este atât de necăjit – dar cum să nu ştie el ceva despre ce îşi dorea Brăduleţul cu atâta ardoare?
-Mi-aş dori tare mult să pot fi şi eu un Brăduleţ de Crăciun..., să fiu împodobit în mii de culori, să strălucesc şi să pâlpâi şi să am agăţate de rămurele mingiuţe colorate şi fâşii sclipitoare, iar copii să danseze şi să cânte în jurul meu, să mă gâdile cu mânuţele lor micuţe printre ramuri...spuse Braduleţul tremurând de emoţie şi visare.
Vântul trosni supărat şi îi spulberă toată zăpada de pe rămurele, scuturându-l părinteşte de ciuful mic din vârf.
-Se vede că ai stat cam aproape de Sat şi ai văzut multe lucruri pe care nu le cunoşti şi nu le poţi înţelege! Oameni par buni şi frumoşi de la depărtare, dar de aproape pot fi nişte fiinţe îngrozitor de rele! Mint, trădează, ucid... Oamenii dragul meu, nu sunt aşa cum îi vezi tu de aici...ei ard copăcei, iar asta îi bucură! Fac foc cu prieteni şi neamuri de ale tale, sunt distrugători şi răi..., iar copii fac pocnitori şi sperie oamenii bătrâni care cad şi se lovesc spre distracţia lor, iar acestea sunt doar câteva din răutăţile oamenilor.

costel57 Utilizator · Answer 4 · 2010-12-08 19:57:32

Poveste de iarna 3

Brăduleţul îl asculta curios şi ofticat. Nu vroia să creadă că oamenii erau doar aşa. ªi în pădure erau mule fiinţe şi rele şi bune – nu toţi pot fi doar răi sau doar buni... Cei care stăteau sub rămurelele lui erau mereu zâmbitori şi se sărutau, îşi vorbeau cuvinte frumoase, şi alergau în jurul lui...uneori gâdilindu-l cu mânuţele lor, iar copii îşi făceau căsuţe printre ramurile sale şi se ascundeau asemeni unor păsărele gălăgioase! Nu, precis oamenii nu erau aşa, gândi Brăduleţul, dar nu spuse asta cu voce tare ca să nu îl supere pe nenea Vânt, pentru că tare îl mai iubea şi îi mai era drag!
- Nu te supăra nene Vântule, zise Brăduleţul tânguindu-şi rămuricile şi mişcându-şi acele amorţite de tristeţe, dar mereu mi-ai spus să fiu sincer cu matale şi să îţi spun ceea ce simt, nu? Eu asta visez...în fiecare noapte! Visez Crăciunul, nene Vântule şi fiecare ac îmi tresare de emoţie când mă gândesc la noaptea aceea frumoasă. Aud colinzile şi simt mirosul de cozonaci, de mâncare, văd miile de luminiţe colorate din vale şi mă gândesc la Moş Crăciun cu renii săi fermecaţi. Tare mi-aş mai dori şi eu să îl mai cunosc pe Moşul nene..., tare mi-aş mai dori!
Vântul oftă obosit şi mut în faţa acelei sincerităţi şi a entuziasmului din sufletul copăcelului. Pe moment tăcu. Încerca să caute cuvinte şi în concentrarea lui amorţită se împiedică într-o scorbură bătrână şi trosni trezind-o pe Mama Bufniţă care începu să îşi învârtă capul asemeni unui girofar defect repetând mereu:
-Bu-huu! Unde sunt? Bu-huu! Cine sunteţi? Bu-huu! Unde sunt?...întreba ea speriată şi buimăcită spre hazul Brăduleţului şi chiar şi a Vântului căruia i se cam scutura mantia de adieri de la atâta râs înfundat.
-Mamă Bufniţă eşti acasă la matale, nu te speria! Eşti pe craca bătrână şi ticsită cu muşchi cald, îi aminti Brăduleţul printre zâmbete foşnitoare.
-Bu-huu-daaa! Mulţumesc micuţule drag, fie-ţi acele tale fericite, îl alintă ea! Iarăşi cred că am avut coşmare şi m-am trezit...bu-huuu...speriată, sughiţă ea buhăit. Bu-huu! Bu-huu!
-Bine te-am gasit Mamă Bufniţă, o salută Vântul înfoindu-i penele şi gâdilindu-i pielea bătrână şi obosită.
-Bu-huu...bună să îţi fie adierea şi venirea prietene drag, îl salută ea bucuroasă la gândul revederii şi pentru că mai putea să îl recunoască în ciuda anilor ei bufniceşti mulţi – poate prea mulţi. Dar ce adiere fericită te aduce iarăşi prin părţile noastre ori dragul de Brăduleţul tău nu te poate ţine departe mai mult de căteva zile vântoase? întrebă Bufniţa zâmbind şi scuturându-şi înfrigurată aripile ei mari şi frumoase încă.
-Păi, da, şuieră Vântul. Brăduleţul pe care îl cunosc de când era de-o şchioapă m-a adus aici, dar pe tine se pare că am să te muştruluiesc un piculeţ dragă prietenă! Se pare că nu l-ai învăţat să stea departe de creaturile alea gălăgioase şi plângăcioase, zise el adiind tare, dar bineînţeles fără să vrea să o rănească pe Bufniţă în vreun fel, dar biata de ea, bătrână fiind cât pe ce să cadă de pe craca ei ticsită cu muşchi cald...
-Bu-huu! Bu-huu...păcatele mele Vântule!!! Acum mă faci să îmi frâng oasele bătrâne, se tângui Bufniţa oarecum revoltată înfoindu-se către Vânt. Parcă nu l-ai cunoaşte pe Brăduleţ...! Lui când îi intră ceva în căpşorul ăla încă fraged, nimeni nu mai poate să îl facă să creadă altceva şi..., cum aş putea eu să îl ţin departe de oameni, când el cât e ziua şi noaptea de lungă tot înspre sat se înalţă să-i vadă?! Le ascultă poveştile când aceştia poposesc sub rămurelele lui, iar el se leagănă fericit mângâindu-le capetele. Ce să-i fac Vântule că tare îi mai iubeşte pe oameni şi vrea mereu să fie Brăduleţ de Crăciun!
Vântul ştiind cât de răi sunt oamenii şi simţindu-se atât de neputincios în faţa dorinţei atât de mari a Brăduleţului se umflă în adierile lui, se învârti mânios, trosni crengile uscate, scutură copacii adomriţi şi se năpusti furios către Sat. Câinii începură să urle prelung, nişte obloane se legănau lovindu-se din când în când cu putere de pereţii caselor, iar fumul nici nu scotea bine capul pe horn că Vântul îl şi împăştia supărat în toate părţile.
Brăduleţul începu să plângă, iar Bufniţa oftând îl mângâie încet şi drăgăstos pe creştetul verde şi gingaş, sărutându-l ca o mamă iubitoare (ce dealtfel îi şi era în felul ei). Cu vorbă blândă şi caldă, Bufniţa îl îmbărbătă:
-Lasă dragul meu, că Vântul mai mereu este supărăcios şi întors cu susul în jos. Aşa e el de când era mic cât o răsuflare de copil, dar nu va răni pe nimeni şi nici rău nu va face pe unde se află, pentru că este bun şi nu ştie să facă rău precum Crivăţul cel Furios. Am să zbor şi eu pânâ la el, dacă asta te linişteşte şi am să-i vorbesc să-şi domolească adierile...deşi, la vreme de iarnă suntem, zise ea zâmbind.
Parcă mai venindu-i inima la loc, Brăduleţul îşi trase năsucul mic şi lemnos printre sughiţuri foşnitoare şi alintându-se lângă aripile albastrei Bufniţe adormi niţel în supărarea lui copilărească. Bufniţa îi cântă ceva încet, îl acoperi puţin cu zăpadă şi desfăcându-şi larg aripile se îndreptă bătrâneşte către Vânt bolborosind amărâtă.
- Da ce ai şi tu de bombăni într-una? auzi ea Vântul în urechea stângă. Te pomeneşti că te-a luat şi pe tine dragostea de oameni şi te-ai înmuiat la lacrimile Brăduleţului?
- Uuufff-bu-hu-huuuaaa Vântule, strigă ea oarecum supărată pe el.
Vântul se opri o clipă de tot. Niciodată Bufniţa nu fusese atât de supărată. Defapt niciodată nu fusese supărată! Se domoli, iar Bufniţa îi spuse domolită şi ea:
- De când ne cunoaştem noi prieten drag? Aproape de o veşnicie! Penele mele demult ar trebui să fie apuse, dar...ştim cu toţii de ce eu sunt înzestrată cu atât de mulţi ani bufniceşti. Ne cunoaştem de mici şi tot de atunci am învăţat zborurile împreună. ªi oamenii şi viaţa. Fii înţelept rogu-te şi lasă copilu să zboare cu visele lui şi nu îl îngrădi în temerile tale. Lasă-l să îşi urmeze sufletul şi destinul aşa cum l-ai educat tu – să fie un copac stăpân p el, responsabil, care să ştie să aleagă pentru crengile sale! Nu înceta să crezi în el...ajută-l să înveţe şi mai multe..., iar acuma, hai înapoi că l-am lăsat singur şi trist.
- Ai dreptate Mamă Bufniţă..., ai dreptate! Tu eşti înţeleaptă, iar eu sunt mai...
- Mai Vânt! râse cu poftă Bufniţa înveselindu-l. Hai,lasă! Dacă el vrea să fie Brad de Crăciun...aşa să fie! Doar nu vom vrea să devină şi el un brad morocănos precum Bradul de pe Vale, care şi acum visează să îşi ia rădăcinile la plimbare şi să vină în sat să fie Brad de Crăciun?!
Vântul tăcu şi se opri din adiat, iar fulgii se transformară în boabe de apă sub pleoapele lui bătrâne de timp. Luna pâlpâi şi ea plină de emoţie, iar Domnul Întuneric îşi trase peste gură o bucăţică de mantie – ca să nu îl audă nimeni cum plânge ca un copil. Liniştea era parcă rece şi apăsătoare gata-gata să-l frângă. Se mişca încet şi se gândea, se tânguia şi ofta când auzi nişte voci piţigăiate şi cristaline rugându-l plângăcioase:
-Legănă-ne nene Vântule, îl rugară câţiva fulguşori, iar el amintindu-şi de ceea ce trebuia el să facă oftă adânc din inima eternităţii sale şi începu să adie încet şi liniştit precum adie vântul iarna pe la ferestrele noastre când noi stăm cu ochii lipiţi de geam şi aşteptăm să-l vedem pe Moş Crăciun.
Fulgii începură să râdă fericiţi şi chicotind pe la o fereastră, peste o căciulă de copil sau un vârf de copac adormit începură să danseze din nou în aer atât de alb, atât de alb!
Vântul zâmbi şi pe când dădu să îşi întoarcă trena lui de adieri, de trosnete, de pocnete şi alte cele către Pădurea de la Marginea Satului, unde Brăduleţul lui drag se tânguia foşnind trist, un alt glas piţigăiat, plângăcios şi senin îl opri din drum.
Privind în jos, Vântul se dădu mai aproape de fereastra unde o fetiţă ce stătea cocoţată pe un scăunel, cu nasul lipit de fereastră şi cu ochii plini de boabe de rouă se ruga:
-Doamne...te rog Doamne spune-i lui Moş Craciun să îmi aducă şi mie un brăduleţ frumos pe care să îl împodobesc, să îl iubesc şi în jurul căruia să dansez şi să cânt fericită! Ar fi cel mai minunat şi iubit brăduleţ de Crăciun! Nu aş lăsa pe nimeni să îi facă vreun rău sau să îl arunce în foc...! Eu l-aş lăsa aici afară...în faţa ferestrei mele să îl pot privi mereu! ªi l-aş face rege în fiecare an de Crăciun! Ar fi Bradul Brazilor şi ar străluci în fiecare Noapte de Iarnă asemeni unei minuni! În fiecare glob mi-aş pune câte un gând frumos, câte un vis. În fiecare lumănărică mi-aş aşeza câte o speranţă, în fiecare steluţă mi-aş şopti câte o poveste, în betea mi-aş aşeza toate lacrimile şi zâmbetele mele, în luminiţe mi-ar sta rugăciunile, iar îngeraşilor le-aş da toată iubirea ca să nu mă uite niciodată cât de mult l-am aşteptat!
Fără să vrea, Vântul lăcrimă şi întrebă:
- Dar tu...copilă dragă...l-ai uita?
Fetiţa tresări şi cu uimire se apropie şi mai mult de fereastră. Îşi lipi mânuţele de geam şi privi, dar nu putu să vadă nimic. Fereastra era aburită. Se ridică puţin pe vârfuri şi o şterse cu podul palmei. Mai privi o dată.
Ca şi lovit de un gând, Vântul se scutură şi se dădu îndărăt, în timp ce din casă fetiţa îi zâmbea larg făcându-i cu mâna.
Bufniţa încremeni, iar Vântul se ciupea de fiecare adiere, trosnet...nevenindu-i să creadă.
- Pe penele mele...ce minune e şi asta Vântule?
- Dacă aş ştii! E o minune...şi atât!
În timp ce ei încercau să îşi dea seama ce se întâmplă, fetiţa ieşi afară în papucii groşi ai bunicii şi înfăşurată într-un şal mare şi alb.

ContSters146828 Utilizator · Answer 5 · 2010-12-12 07:47:11

Un prieten m-a rugat să-i scriu şi lui o poveste. Am tot amânat, căci povestea lui era tristă, iar eu nu aveam dispoziţia ori puterea să trăiesc drama fiecărui personaj, aşa cum se întâmplă când scrii ceva, chiar şi neavând intenţia să insist pe conturarea fiecărui personaj, ci doar să-l schiţez. Apoi am scris-o şi am păstrat-o o vreme “în sertar” lăsând să treacă un timp necesar spre a mă putea debarasa de povara ce-mi rămăsese în suflet, după terminarea ei.
De ce o public acum, în preajma sărbătorilor? Pentru că spitalele sunt pline de bolnavi chiar şi în zilele de sărbătoare, când lumea petrece şi se bucură.
Pentru că ei sunt acolo, iar alţii deja nu mai sunt, niciunde…
Un gând bun tuturor!

Profesorul

Din şoseaua lungă şi şerpuitoare, se vedea ca o pată de culoare pe colina muntelui îndepărtat. De ce te-apropiai, lua, cu adevărat, forma de vapor. Pacienţii îşi transmiteau unii altora legenda potrivit căreia sanatoriul fusese ridicat exact după modelul vaporului Titanic, datorită asemănării dintre soarta precară a pasagerilor; nici cei de aici nu aveau prea multe şanse…
Drumul urca greu, pe serpentine ameţitoare; satul lăsat în urmă părea că se tot lungeşte, pe măsură ce te apropiai de vârf, asta dacă mai aveai puterea să priveşti înapoi, ameţit de virajele dese şi cu stomacul urcat şi el, prea sus. Mai era şi un drum de poteci tăiate de-a dreptul, până-n creştet, pe sub stâlpii de telegraf, căci în general, pacienţii veniţi aici sunt oameni săraci, n-au maşini, iar cei care vin la ei urcă pe jos.
Prima impresie pe care i-a făcut-o profesorului această “reşedinţă” unde avea să stea vreo două luni a fost de capătul lumii; un munte pe care se ajunge greu, departe de orice aşezare, o izolare de lume, de viaţă, de trecut şi fără putinţa de a zări cea mai vagă idee de viitor. Un sfârşit de drum. Aproape că nici nu vedea păşunea verde ca mătasea şi pădurile de brazi ce înconjurau aşezământul, cerul senin şi coborât mult prea aproape, ori izvorul ce se prăvălea grăbit printre două stânci, oprindu-se o clipă în jgheabul din care se adăpau câteva capre albe.
Din camera cu trei paturi, ieşea pe terasa comună care înconjura întreg etajul, de unde, când era senin, vedea până departe, spre Dunăre. Acolo, pe terasă, stăteau toţi; pe bănci, de vorbă, ori la mese, jucând şah şi table. Jos, de jur împrejur, curtea era plină de cireşi roşii care tocmai dădeau în pârg.
Stătea în cameră cu Andrei, un inginer din mină, care avusese un accident în urmă cu opt ani; o explozie de mică importanţă, doar câteva schije l-au atins uşor şi medicii i-au spus atunci că nu e nici o problemă; între timp, însă, perforaţia din pleură, prea mică pentru a fi sesizată la vremea aceea, se lărgise treptat, datorită expiraţiei, intrase aer, apoi, nu ştiu cum, se făcuse apă… Iubea mina, adâncurile pământului, dar şi viaţa de deasupra; abia aştepta să se vindece, să se-ntoarcă-n galeriile în care-şi îngropase de bună voie tinereţea, la soţia şi copilul încă mic.
Profesorul nu voia să se întoarcă niciunde. Auzise el că unii părinţi se temeau… dacă le îmbolnăveşte copiii? “Cum, mai are voie să predea?” Se mirau ei, indignaţi. Dar erau şi elevi internaţi în sanatoriu. Iar colegi de-ai lor veneau mereu să-i vadă. Veneau şi la el.
- Domn’ Profesor, când vă întoarceţi? Vă aşteptăm!
- Măi, la toamnă; acum mai e puţin şi intrăm în vacanţă, unde să mai vin?
ªi profesori veneau să-l vadă, de la toate şcolile; mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Aproape în fiecare zi veneau câte doi-trei, să nu se simtă singur. Făceau un grătar afară, pe pajişte, apoi urcau să vadă şi ei cum e pe vapor. Ieşeau pe terasă şi priveau de sus, cireşii încărcaţi de rod. “E chiar frumos aici”, ziceau ei zâmbind încurcaţi…
Uneori ieşea cu Andrei şi făceau plimbări lungi pe câmpul plin de fragi copţi, până la capătul unde muntele se termina brusc, în buza unei prăpăstii ameţitoare. Stătea acolo, sus, chiar deasupra unei păduri de brazi ce izbucnea din hăul adânc şi parcă fără fund, pădure din care, de deasupra, unde era el, nu se vedeau decât vârfurile, ca un covor suspendat şi plutitor. Privea cu disperare singurătatea cumplită în care se afla; departe de familie, de prieteni, de şcoală, de casă; izolat ca un om periculos. Durerea din plămâni aproape nici nu mai conta.
A început să cunoască oamenii cazaţi, ca şi el, pe “corabie”, să le afle poveştile; oamenii îşi povesteau viaţa unii altora fără temeri şi secrete; aici erau toţi la fel, căci îi unea aceeaşi suferinţă: a bolii şi a izolării.
Nea Gheorghe, de exemplu, era ţigan. Avea trei băieţi în Portugalia, unul însă, fusese adus în ţară şi acum tocmai era judecat pentru trafic de fete.
- Nu ştiu, taică, ce făcea, dar mi se rupe sufletul, e feciorul meu… Doamne, ce s-o-ntâmpla cu el? Uite, acum are procesu’ şi eu nu sunt acolo, să-l sprijin!
Toată ziua plângea nea Gheorghe, şi ceilalţi lăcrimau o dată cu el; căci toţi aveau copii de care le era dor, familii, necazuri; altele, dar tot necazuri; ce contează, plângeau toţi.
Profesorul era un bărbat înalt şi frumos, robust, bronzat, n-ai fi zis că era bolnav. Impunea respect prin statura înaltă şi atitudinea puţin retrasă, deşi prietenoasă. Dar cel mai adânc te răscolea privirea lui pătrunzătoare, încărcată de o ciudată magie. Vorbea cu toată lumea, pe rând; în fiecare seară îl vedeai stând pe banca altui pacient, ascultând altă poveste, cu acelaşi interes şi aceeaşi înţelegere şi compătimire. Povestea lui n-o ştia nimeni. Aici nimeni nu întreba nimic, toată lumea povestea; ascultai necazurile altora, şi te gândeai la ale tale.
Nopţile erau din ce în ce mai calde şi rămânea până târziu pe banca din dreptul ferestrei privind bolta agăţată prin vârfurile brazilor uriaşi, printre stele mari şi pline de o lumină stranie, diferite mult de cele văzute de jos, din oraş.
Începuse să nu mai doarmă noaptea şi din cauză că mereu murea câte cineva; noaptea trecută, chiar băiatul cu care jucase seara table. S-a sufocat în somn; au chemat doctorul şi asistentele, dar n-au avut ce să-i mai facă.
Deşi, de la tratamentul ăsta, profesorul ar dormi întruna… Doar grupul vesel din pavilionul celălalt se distrează zi şi noapte. Sunt copii de până-n douăzeci de ani, veniţi cu maşini de lux şi teancuri de bani. Pleacă seara la discotecă, în sat, şi se-ntorc spre ziuă, când continua cheful în curte, în maşini. Într-o zi, unul din ei prinsese o viperă; o ţinea de cap, plictisit. Ce să facă aici, izolat?
A trecut o lună. Fragii sunt pe sfârşite, dar zmeura abia acum începe să se coacă, roşie şi parfumată. Livezile de meri din spatele sanatoriului sunt pline, crengile se-apleacă până-n pământ de greutate, dar merele sunt acrişoare, încă. “Să vezi la toamnă…”, gândi el. Apoi îşi dădu seama că la toamnă nu va mai fi aici. Un potop de întrebări îl năpădi de-odată: unde se va duce? Cum va fi primit? Ce fel de viaţă va duce… după aceea?
Începu să-şi amintească primele zile, când văzuse câţiva inşi ce tocmai plecau acasă, oarecum vindecaţi: toţi lăcrimau, ca şi cum n-ar mai vrut să plece… Atunci n-a înţeles. Acum, însă, simte şi el aceeaşi teamă de a părăsi acest loc în care oameni cu jumătăţi sau doar sferturi de plămâni te ajută să rezişti, singurul loc în care te simţi în siguranţă. Nimeni, dintre cei ce n-au fost aici, nu va înţelege. Îşi aminti ce-i povestise una din asistente:
- Eram copil când m-am îmbolnăvit şi m-am tratat aici. Am plecat vindecată şi cu inima plină de o mare bucurie, sete de viaţă şi recunoştinţă, încât m-am înscris imediat la liceul sanitar, doar cu dorinţa de a mă întoarce, după absolvire, să lucrez în acest loc de care simţeam că nu mă mai pot despărţi vreodată.
La fel simţea şi el, acum.
Se apropie pacientul internat aseară. Are pumnul plin de medicamente, doza zilnică.
- Ia uite, dom’le!
ªi-i arată o pastilă de hidroxizină, pe care o alege cu grijă, din palma răsfirată; o aşează pe pervazul de ciment şi-i dă foc; pastila arde cu flacără de treizeci de centimetri.
- Vezi ce ne dau ăştia? De-aia ne simţim aşa rau… Păi mai rău ne îmbolnăvesc.
ªi aruncă, una câte una, peste balustradă, toate pastilele de hidroxizină. Nu-s multe; se dau per kilogram de om. El are patruzeci şi două de kilograme. Ai zice că e un copil, văzut din spate, deşi e trecut binişor de cincizeci de ani. E ca o umbră. Profesorul ar vrea să-i vorbească despre importanţa tratamentului; cuvintele rămân suspendate, totul e de prisos. Pacientul tocmai şi-a aprins o ţigară din care trage cu lehamite.
Profesorul pleacă agale pe poteca dintre tufele de lămâiţă; pe-acolo e gardul rupt şi poate ieşi mai uşor pe plaiul ce duce la cariera de piatră. Huruitul escavatoarelor se aude de departe. Jos, oamenii se văd mici, robotind ca furnicile. În dreapta, cimitirul sanatoriului; aici sunt înhumaţi cei care nu au familii; cei care mor în spital şi nu vine nimeni să-i ia acasă, pe ultimul drum. Oameni pe care familiile i-au părăsit.
Neştiind mai nimic la internare despre boala asta, profesorul era, la început, foarte derutat; unii spuneau că se vindecă, alţii se tratau de zece ani, plecau şi reveneau mereu. Într-o zi l-a văzut pe bancă pe un astfel de veteran al locului şi l-a întrebat:
- Dacă veniţi mereu la spital şi vă trataţi de zece ani, de ce nu v-aţi făcut bine?
- Vedeţi dumneavoastră, i-a răspuns el zâmbind amar, noi am avut de ales între tratament şi băutură, iar eu am ales băutura. Acum ştiu că nu mai am nici o şansă, dar e prea târziu, bacilii au căpătat rezistenţă la tratament; îl mai fac doar aşa, când n-am de băut… Oricum, nu mai am unde mă duce. Soţia şi copiii m-au alungat, şi-aveau dreptate, serviciul l-am pierdut de mult. Mai am o mamă bătrână la ţară; mă mai duc pe la ea o dată pe lună, când ia pensia, îi beau toţi banii, şi-n două zile mă-ntorc, ce să mai fac acolo?
Vorbele lui i-au rămas în minte şi parcă în fiecare zi, când le rememorează, le mai adaugă un înţeles nou.
În cameră le-a fost adus acum un inginer de la o fermă agricolă. Mai există ferme? Nici nu ştia. ªi nici nu are pe cine să întrebe, căci acesta nu vorbeşte nimic. Încearcă doar prin semne, parcă, sa le ceară infirmierelor de băut. Scoate bani şi pocneşte din degete. Ele înţeleg. Au de vânzare; mai aduc şi altora ouă şi brânză, mai fac şi ele un ban. Inginerul de la fermă nu se ridică din pat, nu mănâncă şi nu ia medicamente; doar bea.
Profesorul îşi luă în spate scurta groasă de fâş cu care venise aici la sfârşitul unei primăveri mult întârziate; bine că n-o trimisese acasă, deşi între timp se încălzise, căci iată, acum s-au pus ploile: furtuni iscate din senin, cu tunete ce fac să vuiască lung prăpăstiile adânci ale muntelui. Vuietul străbate şi sufletul lui şi-i răscoleşte toate gândurile negre şi la fel de prăpăstioase.
Ieşise într-o zi pe poieniţa de lângă gard; stătea pe pătură, sub un stejar bătrân. De el s-a apropiat o turmă de oi. Ciobanul, îmbrăcat în pantaloni Armani, de la Second Hand şi geacă de Gore Tex, l-a întrebat, privindu-l ciudat:
- Vă dă voie să ieşiţi pe poartă, afară?
Ca şi cum nu s-ar fi aflat pe un munte pustiu.
- Dar vouă vă dă voie să urcaţi aici? Întrebă, la rândul lui.
Ciobanul plecă, tăcut.
Mâine pleacă Andrei, minerul. Nu, nu pleacă acasă, îl trimite la Bucureşti.
- Complicaţii, a zis doctorul; nimic grav, dar eu nu am aparate pentru un diagnostic sigur şi decât să risc…
Fusese ziua lui şi soţia vrusese să vină să-i aducă o prăjitură dar el n-a lăsat-o; “unde vii, sunt numai microbi”, îi zisese la telefon. Acum parcă-i pare şi rău, cine ştie când s-o mai întoarce de-acolo.
- Să mă suni, îi zise profesorul, să-mi spui…
Aici parcă vorbele au şi mai multe înţelesuri decât de obicei. Ce să-mi spui, gândi el pe urmă.
Pacientul din camera alăturată vorbea la telefon; era cam surd şi striga în timp ce pe terasă se făcuse linişte deplină:
- Nu, doamnă, nu-nţelegeţi? Îmi faceţi adeverinţa şi o ţineţi acolo până trimit eu pe cineva s-o ia; nu, nu puteţi veni să mi-o aduceţi aici; da, sunt bolnav de inimă, la spital… dar nu puteţi veni aici…
Oamenii se tem să spună ce boală au; dacă nu vor mai fi primiţi înapoi?
A auzit şi el că ar fi fost discuţii la şcoală. Unii părinţi, ba chiar şi unii profesori… El iubeşte şcoala, elevii, şi încă are încredere în puterea şi rolul învăţământului românesc. N-ar putea face altceva, asta e menirea lui; vrea să scrie o carte, să pregătească o grupă olimpică. Dacă nu mă mai vor, voi intra în politică şi mă întorc în şcoală ca director, hotărî el; i se propusese de mult, şi tot refuzase.
O veveriţă sări chiar în faţa lui şi începu să se caţăre pe trunchiul cleios şi cu miros proaspăt de răşină, alergând buimacă de pe-o creangă pe alta. Abia acum auzi cântecul păsărilor ce străbătea vesel prin freamătul pădurii de brazi. ªi pentru prima dată de când venise aici, se apropie de malul izvorului ce şerpuia printre pietrele calcaroase, se aplecă uşor şi umplându-şi căuşul palmei de apa învolburată, bău cu sete, gândind surprins: “Chiar e frumos aici… ”

Vaporul
[ link extern ]

Pentru cei care au văzut deja filmul dar n-au găsit “vaporul”, şi cei care îl vor căuta de-acum, acesta este la secunda 0.30.
E singura poză pe care o am; dacă cineva mai are alte fotografii cu această “corabie”, îmi poate trimite şi le voi adăuga în film.