Haideti sa scriem povesti!

Question

Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Haideti sa scriem povesti!

Avocat 09:45, 20 Noiembrie 2010

Istoria lui Yakov-povestitorul

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi, ascultătorilor, că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.
- Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? ªi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
- Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.

Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.

Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.

Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.

Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
- Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.

Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.

În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.

În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
- Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!

Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.

Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:

Povestea din poveste

Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă noua evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.

Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
- Pleacă! Nu eşti binevenit!
- Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.

Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
- Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam payos (perciuni) şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.

În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.

Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.

Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
- Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
- Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.

Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
- Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
- Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!

Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului, scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
- Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
- Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.

Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.

După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
- Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.

S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
- ªtiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!

Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
- M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
- Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.

Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. ªtiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.

Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.

Răspunde Citează

75 mesaje

16216 vizualizări

20 participanți

Cel mai recent răspuns: , administrator 04:01, 1 Decembrie 2023

Vezi răspuns

Răspunsuri moderate (51)

Pagina 3

Pagina 5

Alte discuții în legătură

Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde... Daca iubesti poezia, daca esti fascinat de frumusetea cuvantului... nu sta pe ganduri, scrie, scrie asa cum stii tu, incepe cu putin si mai ales nu-ti fie ... (vezi toată discuția)

Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului... Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o ... (vezi toată discuția)

Poezii despre românia, despre guverne trecãtoare și despre noi Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Un cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi, Un cântec de luptă, bătrân ca ... (vezi toată discuția)

trope_doi Utilizator · Answer 1 · 2010-11-22 23:01:30

Pelerinul Kamanita, Karl Gjellerup
(foarte pe scurt)

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…

Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?

Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar dura dragostea lor la un moment dat.

Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste, omul are sufletul expus – si usor de ranit…

Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.

Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea – poate si destinul – e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu – inconstient – ca le este necesar. Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…

In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…
Copac lipsit de griji! asculta plangerea fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. / Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. / Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.

In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a spus cu buzele tremuratoare: “Cand voi fi departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita”.

In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi sau… pentru toata viata aceea…

Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe el.

Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea aceasta – calea de nepatruns?”
Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea decat o scanteioara licaritoare.
Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.

rodica_post Utilizator · Answer 2 · 2010-11-23 11:35:27

O lectie de viata

Poveste cu parfum de iubire-regrete tardive-

colectia :- amintirile prietenelor mele-

Și dacă timpul s-ar putea da înapoi,să pot repara greșelile ce le-am făcut în trecut,ași fi cea mai fericită.
Dacă lacrimile mele ar putea să se transforme în raze de zâmbet,ași zâmbii non stop fără întrerupere și,dacă visele ar devenii realitate nu ași mai înceta să-l visez.

Am făcut greșeli pentru care nu mai există nici o scuză și,ceea ce mă doare cel mai tare este că i-am greșit lui.

Au fost 4 luni,ca și număr sunt puține și, unii dintre voi ar crede că este apă de ploaie,dar ceea ce s-a întâmplat în acele 4 luni este de neuitat și, poate cuprind în ele mai mult decât s-ar fi putut întâmpla în decursul a 4 ani.
Am avut multe bucurii alături de el,m-a învățat să iubesc,m-a învățat să fiu om și să văd că am sentimente,m-a învățat că plânsul nu este o rușine, m-a învățat să râd,ma învățat să mă ridic atunci când cad și să continui mai departe.A fost lângă mine trup si suflet.

Ador nopțile în care sufeream,pentru că atunci era cel mai mult alături de mine,mă alinta ,îmi prindea lacrimile și le ștergea cu atâta atenție ca nu cumva să strivească vreo una,mă ținea strâns la pieptul lui pentru ai putea simții căldura inimii și bătăile ei.

Avea atâta grija de mine și nu m-ar fi lăsat pentru nimeni și nimic.

Dar eu fiind om și femeie mi-am luat-o în cap și am crezut că dragostea îmi dă dreptul să greșesc și,am greșit,l-am rănit,i-am spulberat încrederea și i-am învăluit ochii în durere.

Când mi-am dat seama ce am făcut,m-am dus la el,l-am luat în brațe și i-am șters lacrimile cu aceeași atenție cu care o făcea el.

M-a acceptat din nou lângă inima lui și, am mai adăugat în calendarul iubirii noastre încă o luna,o ultimă lună în care timpul stătea pentru noi.Dar nu era la fel ca la început,el nu mai era la fel de afectuos,acum era rece și întunecat,mă privea de la distanță și mă rănea cu glasul privirii.

Simțeam cum mă afund în întuneric și,cum îmi alunecă pământul de sub tălpi.Considerând că nu este de ajuns,s-a împotrivit tatăl meu,mi-a interzis să mai ies cu el și să mai vorbim.Eu m-am făcut că nu aud și nu l-am ascultat,până într-o zi când m-a sunat raza mea de fericire și a răspuns tata.

Atunci a fost momentul cel tragic,după ce a terminat convorbirea telefonică,tata, a venit la mine țipând scoțând flăcări pe nas amenințându-mă că ii va face rău lui și a început să dea în mine.

Am decis să nu ii spun lui despre incidentul cu tatăl meu,dar am observat ca relația noastră se erodează din ce în ce mai mult.

Văzând ca nimic nu mai merge,ascultându-mi orgoliul meu de femeie,m-am decis sa fiu eu cea care pune capătul acestui fir de mătase croit cu atâta grijă.

Obligată de tata a doua zi,dis de dimineață,am mers la el și i-am spus că între noi s-a terminat totul,că defapt eu nu l-am iubit deloc,că el pentru mine nu a însemnat nimic,l-am jignit spunându-i cuvinte grele la adresa lui și,i-am mai spus că mi-am bătut joc de el și că el,pentru mine nu a însemnat nimic.

Bineînțeles că aceste cuvinte nu erau spuse din inimă,de dragul de a nu-i face tata nimic m-am despărțit de el și i-am spus cuvintele respective pentru al ajuta să mă uite,adică să își dea seama că "nu l-am iubit".

Timp de 6 luni am crezut că l-am uitat,până la data când era ziua mea.Mama m-a întrebat dacă nu cumva m-a sunat el să-mi spună la mulți ani.

Din acea zi am început să-l visez noaptea și să-mi readuc aminte de momentele frumoase petrecute împreună.

La școală aveam cele mai frumoase amintiri,dar acum el a plecat și au rămas doar amintirile,pe unde mergeam îmi aduceam aminte de el și,parcă simțeam cum inima îmi crapă.Oriunde mă uitam parcă îl vedeam,era imaginația mea bolnava,au început nopțile nedormite,cearcănele pe sub ochii,mi-a pierit și pofta de mâncare și pofta de viață.

Mă simțeam ca și o legumă,fără el nu trăiesc dar nici nu mor,sunt ca și o umbră.

Am început să strâng perna în brațe dorindu-mi parcă să fie el,dar el nu era nicăieri,era total absent din viața mea.

Mulți m-au sfătuit să iau din nou legătura cu el,dar le-am explicat că nu pot.

Nu pot deoarece el este foarte orgolios și,l-am rănit cu acele cuvinte,i-am spus că mi-am bătut joc de el,să mă întorc acum după 6 luni în viața lui, mi-ar întoarce spatele și ar pleca ,spunându-mi că a doua oară nu mă va mai crede.

Să-i spun că am fost obligată să mă despart de el din cauză ca nu cumva să-l rănească tatăl meu,ar spune că aberez și că îmi bat joc de el.

Oricum acum în nici nu caz nu mă va mai accepta ,poate el și-a refăcut viața după cât a suferit.Dar știu că încă amintirea mea este vie undeva în adâncul lui.

Eu m-am resemnat cu gândul că trebuie să sufăr și că nu este bine să mă duc la el să-i spun.

rodica_post Utilizator · Answer 3 · 2010-11-23 11:43:42

Miracol prin magia spirituala

Povestea care urmeaza am primit-o (vazut-o) intr-o biserica din Bucuresti.

Tocmai ne-am intors de la cimitir… fusesem sa punem flori pe mormantul parintilor unui prieten.

Ne doream de mult sa intram in Biserica aceasta. De cate ori o vedeam in zare ne bucuram de maretia ei. Lucrarile de constrire a ei inca nu se finalizasera, dar ne doream sa o vedem si din interior. Fiind in ajun de an nou si fiind dupa Craciun speram sa fie deschisa. Asa ca ne-am spus, hai sa incercam usa… poate avem bucuria de-a o admira si din interior.

La intare, in curte, era un tanar care cersea. Statea pe o cutie, iar geaca de iarna si-o intinsese pe trotuar ca pe ea sa se odihneasca doi catei. M-a impresionat gestul lui. Cata grija avea de ei. I-am dat cateva bomboane si am urcat treptele bisericii. Cu speranta am intins mana spre clanta. Mi s-a parut ca usa este usor intredeschisa, ca atunci cand nu o inchizi bine. Mi s-a umplut sufletul de bucurie. Se poate intra!

Interiorul era superb, chiar daca inca nu erau peretii pictati. In dreapta era un brad mare, impodobit cu globuri si beteala colorata. In biserica erau doar doi oameni. Ne-am indreptat spre altar. Aici ne-am inchinat sufletele si am admirat icoanele. In partea dreapta a altarului, spre o mica biblioteca erau mai multe scaune si un fotoliu. Ceva ma atragea spre acel loc. Si in timp ce pasii mei se indreptau spre acele carti, povestea a inceput…

Erau doua povesti ce se suprapuneau…amandoua mi se daruiau. Fiind obosita, m-am asezat pe fotoliu, ca sa fiu mai atenta:

Pe un pat de spital un copil sufera. Este internat de cateva luni si medicii nu-i mai dadeau sperante. Copilul respira greu si avea sufletul impovarat. Nu-i pasa de el, dar i se rupea inima de cate ori o auzea pe mama lui plangand. Singurele clipe de alinare erau acelea in care parintele preot care l-a botezat cand era mic si la care mergea cu bunica la impartasit de cel putin cinci ori pe an, venea la capul patului si-i spunea rugaciuni. Din cand in cand ii vorbea despre faptul ca de cate ori cineva cere ajutor cu credinta, D-zeu il aude si, din lumea Lui Celesta ii trimite ingeri care-l pot ajuta.

Copilul a inceput tot mai des sa ceara ajutorul Divin. Nu exista seara in care, cu lacrimi fierbinti sa nu ceara sprijinul in a se insanatosi.

Intr-o zi, intamplator, auzi o discutie intre asistente. „Numai o minune il poate salva pe micut”. Stia ca despre el se vorbeste.

In ziua urmatoare primi vizita prietenului sau, parintele preot. Atunci il intreba daca D-zeu poate face minuni. Raspunsul veni incarcat de exemple si iubire. In seara aceea a adormit linistit. Si pentru prima data in viata sa, visa cum D-zeu ii trimite ajutor:

Se facea… ca din inaltul palat ceresc coboara un inger mare, impunator. Il vazu cum flutura din aripi, in timp ce se rotea deasupra patului sau de suferinta. Si o pace desavarsita se asternu in mintea sa. Frica disparuse, iar durerile aproape ca nu le mai simtea… Si-ar fi dorit ca starea aceea de bine sa nu se mai sfarseasca. In gand implora ajutorul. Ingerul mai flutura usor din aripi, si-n timp ce se ridica spre inaltul cerului, lasa ca din aripa sa sa cada un fulg. Copilul ii urmari cu privirea dansul prin aer, pana ce-i atinse pieptul.

„Prin el am sa ma vindec, Tatal Ceresc mi l-a trimis”,, rosti copilul in vis, si o stare de impacare nemaiintalnita ii cuprinse fiinta.

………………………………………………….

In biserica, slujba este pe sfarsite. Parinte preot, cu biblia deschisa intre palme priveste multimea din fata sa. E multumit. Incarcat de puterea slujbei pe care tocmai a terminat-o, sufletu-i canta.

Cineva a deschis brusc usa bisericii. S-a creat curent si fereastra din dreapta altarului, nefiind inchisa bine, se deschise lovind marginea zidului. Curentul format facu ca paginile cartii sa fluture in aer. Preotul ridica privirea spre fereastra larg deschisa. O raza de soare se juca pe pervaz si-un fulg, parca desprins dintr-o aripa, dansa prin aer. Nici nu si-a dat seama cand fulgul a atins filele Cartii sfinte. A inchis repede biblia, a multumtit adunarii si porni grabit spre altar.

Stia ca este asteptat cu nerabdare la spital.

Cu-n zambet cald si-a cerut scuze de la cei care ii tineau calea. Avea o noua misiune.

Cand a ajuns la spital, gandul sau deja imbratisase de mult copilul, caci nu era slujba in care sa nu se roage pentru copil.

Amintirea preotului pleca in urma: Il cunostea de la cateva luni, de cand il botezase. Cand a inceput sa mearga, al aducea bunicuta din cand in cand pe la biserica. Apoi, cand a inceput sa se tina bine pe picioruse, isi dorea chiar el sa vina la biserica. Ii placea sa stea cat mai aproape de altar si se simtea atat de mandru cand uneori, in timpul slujbei, parintele preot il mangaia pe crestet. Il simtea asa.. ca un prieten.

Pasii l-au adus in fata salonului unde era internat micutul. Fusese de atat de multe ori la patul copilului, ca stia drumul si cu ochii inchisi.

Deschise usor usa si pasi in salon. Copilul parea ca doarme. Il privi cu nemarginita iubire. Cat de mult isi dorea ca puiul de om sa se faca bine. Cate nopti a stat treaz si s-a rugat pentru vindecarea acestuia si-a tuturor copiilor bolnavi…

Bolnaviorul i-a simtit gandul si a deschis ochii. In ei se citea bucurie si durere in acelasi timp.

Parintele preot il mangaie pe funte si se apleaca dupa biblie. O deschide si cu voce duioasa incepe sa se roage. Copilul suspina si inchide ochii.

Parintele frunzareste cartea cautand o anume pagina.

Dintre file tocmai se desprinde fulgul din aripa. Pluteste usor deasupra patului, iar copilul deschide privirea si-l vede. Si parca brusc, pentru el timpul se opreste. Il priveste cum zboara incet, foarte incet, deasupra sa. Parca intreaga lui fiinta se legase de acel fulg. Isi aminti de vis si resimti starea de impacare pe care o traise atunci… si fulgul dansa…dansa, iar vocea calda a preotului ii umplea sufletul.

Copilul deschise palma. Fulgul, baletand usor i se aseza intre degete.

Parinte preot tocmai a terminat o rugaciune. Se apleca spre copil, lua mana care tinea fulgul,

Unii cele trei degete si plimba prin aer mana copilului, facand cu ea semnul crucii.

Cand degetele unite au atins ca o mangaiere umarul stang, fulgul se desprinse dintre degete si i se aseza pe piept.

„Este exact ca in vis” sopti copilul.

Si starea de bine care o retrai, ii curata parca trupul. In adancul sufletului auzi o muzica divina. Respira usurat. „D-zeu mi-a ascultat rugaciunile. Mi-a trimis un inger” si pentru prima data de cand era bolnav a stiut ca se va face bine.

Lunile au trecut rapid. Analizele medicale aratau ca starea baiatului este tot buna.

Intr-o zi frumoasa de primavara, a parasit spitalul.

In a doua zi de la externare a scris o poveste care se numea : „Sa fii atins de o aripa de inger”.

Si anii au trecut, iar copilul a ales drumul spiritual. S-a facut preot si de cate ori are ocazia le marturiseste oamenilor ca prin credinta si iubire oricine se poate vindeca… si nu-i este niciodata jena, a se da exemplu.

ContSters146828 Utilizator · Answer 4 · 2010-11-23 22:26:46

Povestea Lunii

Mă asemuie mulţi veneratei Artemis, fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto, datorită nesfârşitelor mele plimbări prin sălbaticele păduri ale Muntelui cel Falnic; mă evocă vânătorii cu arc şi săgeţi, truditorii pământului îmi cer fertilitatea gliei, iar femeile doresc copii frumoşi, cu păr bălai şi ochi adânci ca marea.
Pentru alţii, eu sunt Diana, zeiţa cu graţie atletică născută în Delos, aceea care a pornit din insula misterelor cu gânduri de răzbunare, ajungând ea însăşi un vânător insensibil la dragoste, căci inima ei era rece şi stranie.
Eu nu sunt Bastet, sora lui Ra, nici Hecate, zeiţa răscrucilor ce străluceşte cu luna de fildeş, şi nici Selena nu sunt, cea strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint…
Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru cei de pe Muntele Magic, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”.
M-am născut pe tărâmuri îndepărtate, peste multe întinderi nesfârşite de ape adânci pe al căror luciu soarele se răsfrânge printre luntrele negustorilor de mirodenii şi parfumuri rare, şi peste pământuri cu altare şi temple dintre cele mai faimoase, în care preoţi neclintiţi în cunoaşterea rânduielilor omeneşti precum şi a celor cereşti ridică ofrande întru slava nemuritorilor din înalt. Mama mea este Teteo Inan, Mama zeilor, cea care a dat naştere lunii, stelelor şi soarelui. Sunt sora lui Huitzilopochtli, în traducere pe limba dumneavoastră numele fratelui meu însemnând: "Pasărea colibri a sudului", el însuşi zeu al soarelui, slăvit de azteci ca fiind în acelaşi timp şi un ghid al călătoriilor; deoarece în credinţa noastră străveche, sufletele războinicilor morţi se întorc pe pământ ca fluturi şi păsări colibri, el, cel ce patronează aceste suflete, mai este numit şi "sufletul războinicului din paradis".
Centzon Huitznahuas sunt ceilalţi fraţi ai mei, zeii stelelor sudice.

Fiind deci bolta cerului însuşi leagănul copilăriei mele, pe aceste căi neumblate m-au purtat paşii din vremuri străvechi. In drumurile mele solitare, de-acolo am văzut pământuri aride îngropate în colburi aurii, dar şi terenurile fertile de sub îngrijirea lui Baal, Zeul Fertilităţii, al Norilor şi al Ploii, în Bayn Nahrain, „ţara dintre cele două râuri”, Tigru şi Eufrat; am văzut palatele regilor din Mesopotamia, clădiri uriaşe, frumos decorate, cu basoreliefuri sculptate în fildeş dar şi mari sculpturi la intrări, şi acelea din fildeşul atât de uşor de înfoliat şi de sculptat, şi de asemeni din aur, ori turnate în cuptoare uriaşe de sclavi pricepuţi, în bronzul cel rezistent peste veacuri; zigguratele, acele temple uriaşe, foarte înalte din cauza inundaţiilor, construite din lut şi argilă prin arderea cărămizilor, pentru venerarea zeilor; la Cairo, cetatea „cea triumfătoare”, am admirat Piramidele din Giza, statuia lui Ramses, moschei şi bazare începute a se ridica pe vremea cuceritorului Amr Ibn-el-As, căutând şi eu cu privirea ascunsele comori ale lui Tutankamon, aşa cum am admirat Gordion, capitala Frigiei înainte de distrugerea ei de către cimerieni, oraşele-cetăţi sumeriene Ur și Uruk în care a apărut pentru întâia oară carul cu două roţi, ca şi prima hartă a stelelor şi constelaţiilor, ori Muntele Athos (cel Sfant), locul celor douăzeci de mânăstiri şi douăsprezece schituri…

Prea minunate au fost toate acestea până când, într-o seară de vară, privirea mi-a fost atrasă de măiastra pâlpâire a aripilor unui porumbel alb, călător. L-am urmărit uimită şi fermecată, căci zborul lui era un dans cum nu mai văzusem pe bolta albastră: întâi o înălţare lină, spre adâncul univers, o piruetă ameţitoare apoi, urmată de altele în cascade ce străbăteau galaxii în ropotul de aplauze al lui Ehēcatl, Zeul Vânturilor Cosmice; era melodie şi parfum, era miros de răşini de chihlimbar şi zbor de vis. El m-a dus spre un Munte Minunat, locuit de oameni aspri, denumiţi uneori geţi ori traci, unde am văzut pentru prima dată măreţia piscurilor ce străbat bolta însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, cu păduri umbrite de mister şi izvoare învolburate, reci şi sălbatice, unde veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele te vrăjesc deopotrivă.

De atunci, în fiece seară revin aici, deasupra acestui Munte Magic şi îmi sprijin coatele pe împrejmuirea stânii unde se adună ciobanii seara la foc şi spun poveşti; eu le ascult cu încântare, sunt poveşti de dragoste, de dor, despre băieţi plecaţi la oaste pe ţărmuri prea îndepărtate şi fete care-i aşteaptă împletind cosiţa la vatra devenită peste noapte pustie şi tristă… Sunt poveşti de iubire aşa cum zeii n-au mai văzut, cu oameni ce înfruntă urgia naturii, a timpului şi a depărtării; sunt poveşti despre suflete a căror vibraţie tainică e muzică celestă.

De la un timp însă, aceste poveşti nu se mai aud… Eu stau singură, cu coatele sprijinite de aceeaşi ulucă ce-mprejmuie stâna, înconjurată de miliarde de stele cu singurătăţile lor sclipitoare; cat lung spre uliţele pustii, pe care-n loc de oameni trec maşini; apoi e linişte, nici pasărea nu mai cântă, amorţită pe creanga ce stă într-un echilibru fragil între cer şi pământ. Si atunci, într-o ultimă încercare disperată, mă ridic şi strig:

OAMENI BUNI, UNDE SUNT POVEªTILE VOASTRE ?!

Cuvintele se sparg de pereţii de stâncă şi se prăvale, rănite, în hăurile adânci. Imi răspunde ecoul.

Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru cei de pe Muntele Frumos, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Sunt Zeiţa Lunii, şi mai vorbesc, uneori, doar cu ecoul.

costel57 Utilizator · Answer 5 · 2010-11-25 19:31:06

Povestea fiului ratacitor

A fost odată un copil cuminte, care ducea o viaţă fericită şi lipsită de griji, în sînul familiei sale. Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!
Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:
“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”
“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”
“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.
Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.
„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.
Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.
***
ªi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta. Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:
„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.
„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete. Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „ªtiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.
Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume. A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.
Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.
„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „ªtiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă. Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.
Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…
A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.
Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”
„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.
„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”
Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate. Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.
***
Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”
„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.
„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.
„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”
„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.
„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.
„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.
„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”
Cerşetorul îi zise atunci:
„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.
Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.
Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.
Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.
Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. ªi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie. Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”
„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-ªi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.
O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.
Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”

Dedic aceasta poveste tatalul meu care din pacate nu mai este printre cei vii.