Despre webinarii
Doar abonații premium au acces regulat la webinariile premium, realizate împreună cu specialiști de top, pe o multitudine de domenii - de la legislația muncii și fiscalitate până la cea de mediu sau GDPR.
Informațiile oferite de specialiști au o utilitate imediată și vin să rezolve probleme reale cu care orice companie se confruntă.
Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.
***
Aflaţi voi, ascultătorilor, că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.
- Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? ªi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
- Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.
Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.
Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.
Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.
Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
- Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.
Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.
În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.
În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
- Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!
Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.
Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:
Povestea din poveste
Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă noua evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.
Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
- Pleacă! Nu eşti binevenit!
- Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.
Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
- Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam payos (perciuni) şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.
În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.
Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.
Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
- Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
- Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.
Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
- Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
- Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!
Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului, scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
- Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
- Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.
Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.
După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
- Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.
S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
- ªtiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!
Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
- M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
- Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.
Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. ªtiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.
Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.
Nu este povestea mea si nici a voastra este doar o poveste (de pe net :copy /paste)
Poveste celor 1000 de bile
Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.
Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:
La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.
La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.
ªi iată povestea lui, spusă crainicului radio:
Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele…
Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.
Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:
-un om trăieşte în medie 75 de ani. ªtiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;
-am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;
- deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55×52, adică aproape 2900 de sâmbete;
-am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.
După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. ªi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.
De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.
ªi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă…pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. ªi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.
Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.
Bună dimineaţa şi … la revedere!
În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin. ªi e o lecţie pe care eu am învăţat-o.
Fiind la prima mea însărcinare pe tărâmul nou al Muntelui Misterios unde tocmai mă împământenisem întru slava Domnului şi obârşia unei noi vieţi de biet supus eliberat din lanţurile vechii sclavii de la Ras Shamra şi liber totodată şi-n cuget, ducând aşadar o viaţă de cioplitor în lemn şi măiastră alcătuire de obiecte folositoare ori doar îmbucurătoare sufletului, precum coloanele ce se-nalţă spre cer după datinile ciudate ale locului, cu multă migală dar şi cu destulă pricepere învăţată de la alţi artizani legaţi în lanţuri asemănătoare celor ce-mi lăsaseră semne adânci atât pe mâini şi picioare cât şi mai ales în suflet, în timp ce umblând slobod şi în bătaia viforniţei necunoscute mie până acum dar şi în aerul călduţ de primăvară când paşii mă purtau pe cărările întortocheate şi sălbatice ale pădurii de pin şi plante aromate şi de multe boli vindecătoare, amintiri dintr-o altă viaţă, pierdută în negura îndepărtată, mă făceau să gândesc la lucruri străine condiţiei mele umile de lucrător al lemnului, meşteşug practicat de mulţi amărâţi aici, în inima unor păduri nesfârşite, locuri atât de diferite de aridele terenuri cu care fusesem obişnuit.
ªi cum stăteam într-o seară aşa, rezemat de zăplaz şi privind spre zarea în care raze portocalii de soare se scăldau în apele reci ale Crişului Alb şi mângâindu-mi uşor urmele zalelor adâncite în piele pe care frigul neîndurător de pe aceste meleaguri le răscolea adânc, gândul meu păcătos se îndrepta, pe firul faptelor, înapoi, de data aceasta, spre fascinaţia Orientului mai bine dezvoltat economic şi cultural şi exercitarea acelei puternice atracţii asupra unei Europe măcinate de crize şi cu gând de pieire şi jaf, ca şi datorită unor forme noi ale rafinamentului şi luxului oriental, nebănuite pe-aici în trecut. Nevrednicul meu gând se ducea spre Bizanţ, Siria, Palestina ori Egipt, cetăţi care au canalizat spiritul războinic al cavalerilor ca şi dorinţa de expansiune a neguţătorilor ce căutau noi pieţe, uniţi în puternicul spirit de solidaritate specific Evului Mediu. Vedeam cu ochii închipuirii, după un obicei păstrat din vremea când lumina ochilor mei se-ntunecase în cotloanele prin care-mi ascundeam nimicnicia, cum noi stăpâniri, prestigiu şi glorie au făcut ca turcii selgiucizi după ce au cucerit Bagdadul în 1055, să-şi continuie expansiunea în Asia Mică, în teritorii stăpânite de Califul de Egipt, apoi în Ierusalim. Formarea Emiratului de Damasc şi a sultanatelor Cappadocia, Rum, şi Smirna, primejdioase pentru Bizanţul atacat de cumani, pecenegi, maghiari şi normanzi, i-a făcut pe împăraţii lui să ceară ajutor papalităţii, întru mărirea sferei de influenţă a scaunului apostolic.
Gândul meu păcătos mă purta pe aceste căi întortocheate ale istoriei, deoarece, în adânca lui înţelepciune şi în amintirea vremurilor de glorie, Giovanni de Medici, fiul lui Lorenzo, cel numit „il Magnifico”, nepotul lui Cosimo de Medici, „gran maestro” zis „il Vecchio”, adică descendenţi ai vechii ramuri a familiei Medici di Cafaggiolo ce a dominat Florenţa în urma îmbogăţirii cu comerţul cu materiale textile şi a întemeierii unui sistem bancar prin care a stăpânit societatea financiară a vremii, cunoscut, de fapt şi mai pe scurt, ca Papa Leon al X-lea, chemă în anul 1513 la o cruciadă antiotomană, având ca scop şi îmbogăţirea legăturilor comerciale între Orient şi Occident, în timp ce prin porturile Siriei şi Egiptului, Veneţia şi Genova aduceau mărfuri din Orientul musulman, China, Insulele Sonde, India, ca mai apoi, prin înfiinţarea unor factorii comerciale la Caffa şi Tana, să-şi extindă comerţul cu Rusia şi Polonia, instituind supremaţia în bazinul Mediteranei şi răspândind procedee orientale în domeniul ţesăturilor sau al topirii si turnării metalelor, dar şi aducând aici culturi ciudate pe vremea aceea: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.
De la un sol venit în zori într-un tropot obosit pe potecile abrupte din desişul codrului, cu veşti de dincolo de Muntele cel Verde, aflăm că fiind remarcat anterior ca bun ofiţer în războaiele antiotomane, Gheorghe Doja, mic nobil secui din Transilvania, aspru în judecată şi măreţ în fapte, a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste secui care să participe la cruciadă; cum era de aşteptat, plecarea spre ţinuturi îndepărtate a lucrătorilor ogoarelor a dus la aprige conflicte cu marea nobilime care dorea să-i reţină pe ţărani pe propriile domenii, în timp ce prin participarea la cruciadă ţăranii sperau să-şi îmbunătăţească viaţa vremelnică.
Mă aflam pe domeniul Șiriei, umil lucrător în lemnul care aici se găseşte pe toate cărările muntelui, dar ca om liber de astă dată, când împotrivirea marii nobilimi a dus la transformarea oastei în răscoală ţărănească, îndreptată în special împotriva episcopului Nicolae Csáki, principalul duşman al înarmării ţăranilor, care a şi fost ucis în luptă de către armatele ţărăneşti. Atunci am intrat în garnizoana cetăţii ªoimoş condusă de voievodul de Ciuci şi la chemarea acestuia, care mă cunoştea şi chiar mă îndrăgise imediat după venirea mea aici, datorită firii mele supuse prin tradiţie aş putea zice în faţa stăpânitorilor de orice sorginte, dar în acelaşi timp, netemătoare în faţa încercărilor vieţii care în cazul meu fuseseră atât de multe, fără însă a reuşi să-mi înfrângă visul datorită căruia mă aflam acum pe aceste meleaguri; cetatea ca şi întreg domeniul ªoimoş erau pe vremea aceea crâncen exploatate de Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg.
Răsculaţii îşi aşezaseră tabăra pe Dealul Cioilor din apropiere. Ceas de ceas se adunau pedestrime şi călărime, grupuri de lipoveni de pe malul stâng al Mureşului, alături de pâlcuri de ciobani coborâţi din Munţii Zărandului, dar şi fraţi de-ai lor din Codru Moma, lăncieri ce treceau cele două Crişuri, venind tocmai din Câmpia Cermeiului ori topoare de luptă din Depresiunea Hălmagiu, şi cam tot estul Câmpiei Pannonice, venit cu mic şi mare pentru cucerirea acestei cetăţi, sprijinind cerul în tăişul lăncilor ca într-un salt important în drumul acestor voinici bărboşi aflaţi acum doar sub puterea voinţei spre o viaţă mai bună şi mai tihnită. Din Munţii Bihor coborau cete de arcaşi pe cai înspumaţi de galopul îndelungat prin razele soarelui primăvăratic; pe urma lor venea un car tras de doi boi şi încărcat cu mănunchiuri de lănci şi stive de săgeţi. Toţi erau asudaţi de efort şi însufleţiţi de speranţă, îmbrăcaţi în pieptare maronii din piele tăbăcită şi pantaloni din aba ori iţari strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu câramb şi nojiţe legate în cruce.
Privirea-mi fu atrasă atunci, la cişmeaua din faţa cetăţii, de o fetişcană bălaie cu marama tivită în dantelă albă, spumoasă, peste buclele aurii ca spicul pârguit în soare, o copilă subţire şi nervoasă, ce purta pe umăr bărbăteşte un arc cu săgeţi, imagine pe care eu o vedeam cumva împotriva firii şi care mă ducea cu gândul la luptătoarele vestite de pe insula Lemnos, şi care ţesăla cu neînchipuită blândeţe şi uşoară mângâiere coama unui cal nărăvaş în timp ce acesta o adulmeca usor, cu nările fremătând şi un nechezat scurt; până să ne dumirim, eu ca şi murgul, ea zvâcni în spatele lui ţinând frâul cu hotărâre şi supunându-l cu graţie; alb de spumă dar docil, calul se făcu nevăzut cu frumoasa-i povară în urma căreia ochii mei cătau cu uimire şi nesaţ, după ce o viaţă stătusem zgribulit prin cele mai dosnice unghere ale cetăţilor prin care paşii vremelnicilor mei stăpâni mă purtaseră o dată cu ei, neridicându-mi privirea din boţul de humă îndelung framântată cu trudă şi adâncă supuşenie.
Când voievodul de Ciuci, conducătorul garnizoanei a venit şi ne-a zis că a hotărât să ne alăturăm răsculaţilor ridicându-ne împotriva lui Gheorghe Hohenzollern şi deschizând astfel larg porţile cetăţii, inima mea a tresăltat de bucurie cât sa-mi sară din pieptul firav şi zburând de-a dreptul peste ziduri, spre uliţa prăfuită în care se pierdeau cal şi călăreţ, întru urmarea plăpândei amazoane ce-mi fusese hărăzită dintru început, lucru pe care însă mintea mea neînvăţată a spera în libertate, abia acum îl înţelegea. Ca o umbră o urmam alergând pe cărarea ce părea fără margini de început şi sfârşit ca însăşi viaţa mea, în timp ce sufletul îmi era bântuit de gânduri grele, cum ar fi fost să n-o mai pot ajunge înainte ca negura pădurii să-mi înghită visul bălai. Vitejia ce mă mânase într-o luptă ce nu era a mea pieri ca prin minune, înlocuită fiind de duhul blândeţii, mai pe potriva firii mele visătoare, înclinate mai degrabă spre a încheia înţelegeri, decât spre a cuceri prin jaf şi pradă, cum era obiceiul barbar al vremurilor.
Păşind pe covorul verde al colinei în care se împrăştia poteca pe care apucasem cu graba mare a nerăbdării dar şi cu sfială, ochii ei ce semănau apelor albăstrii ale Mureşului în care se oglindeşte bolta nesfârşită, m-au întâmpinat de sub sprâncenele stufoase cu smerenie şi cu o gingăşie cum nu-mi fusese dat a vedea până acum. Lumina lor ca două opaiţe-n noapte, întrecea cu mult strălucirea blândei luni ce ne privea tăcută şi retrasă între două stânci pleşuve, pe culmea Muntelui Vrăjit. Am apucat cu blândeţe căpăstrul calului nărăvaş iar ea a sărit sprintenă din şa, în timp ce veşmântul alb şi brodat cu fir de borangic fremăta uşor în vântul ce aducea dinspre depresiunea Zărandului iz de sălbaticiune ieşită din adâncuri. Ne-am îndreptat spre coliba de bârne din pădure unde, în locul vechilor amfore pe care fusesem învăţat a le vedea în jurul meu în castele semeţe ale altor vremuri şi stăpânitori, pe măsuţa rotundă, nelăcuită şi joasă din lemn de brad rămăsese o strachină cu lapte covăsit alături de o pită de grâu şi o ulcica de vin.
Când zorii zilei începeau să mijească gălbui printre norii umflaţi de somnul nopţii calde de primăvară şi care încă se mai lăfăiau pe bolta aşternută de cu seară peste colinele Muntelui Vestit, la primul cântat al goarnei din cetatea ªoimoş ce suna adunarea oştii şi pornirea spre Castrum Timensiensis, vechea cetate a Timişoarei spre a începe apriga luptă, deja urcat pe calul nărăvaş ce spumega de nerăbdarea drumului, am privit, pe pridvorul căsuţei, ochii migdalaţi ai firavei copile în cămăşuţa discret brodată şi cu şorţ alb de pânză, ochi în care Mureşul şi cele două Crişuri la un loc îşi învolburau apele într-un albastru trist, de cobalt. Alergând desculţă pe iarba înrourată a dimineţii răcoroase de primăvară şi cu boabe de rouă sărată în genele lungi şi mătăsoase ca o cortină de adâncă taină, era ultima imagine care avea să-mi rămână în amintire pentru o îndelungată perioadă de timp scurs în depărtări zbuciumate şi atât de pustiitoare pentru sufletul meu ce schimbase timpuri, locuri, stăpâni şi continente fără a fi fost legat vreodata de ceva sau de cineva, în afara lanţurilor obişnuite condiţiei mele umile de sclav.
Am plecat în goana calului spre oastea lui Gheorghe Doja ce avea să sfârşească tragic, în timp ce cruciada măritului Papa Leon al X-lea nu mai pornea niciodată spre magicul Orient; iar cetatea ªoimoş îşi urma drumul spre zilele de glorie de sub stăpânirea principelui minor, Ioan Sigismund şi a mamei sale, regina Isabela, perioadă în care ea va fi întărită şi înfrumuseţată în stilul Renaşterii, totodată adăugându-i-se bastioane externe si profile de piatră artistic sculptate.
Dar despre toate astea poate vom afla mai multe din vreo altă tăbliţă cu poveşti rătăcită prin colbul vremii.
Poveste despre un caine si stapanul lui
(pe scurt)
Intr-o seara de toamna, cand deja se intunecase, mergeam cu pasi grabiti spre casa – eram, deja, in intarziere si stiam ca mama imi va face observatie.
La parterul unui bloc pe langa care trebuia sa trec functiona o sala de biliard. Usa era deschisa, se auzeau glasuri de barbati al caror ficat parea imbibat in alcool si fumul gros al tigarilor pe care le fumau iesea in valuri in strada, ca o ceata toxica. Am vrut sa ocoloesc – desi pierdeam si mai mult timp – dar am vazut un individ care lovea un caine – un caine lup superb – cu tacul de biliard. Oricine putea observa ca barbatul e beat… L-a lovit de cateva ori si apoi a intrat in sala… Cainele a ramas afara, cu coada stransa intre picioare, cu fatza indreptata spre usa spatiului in care intrase cel care l-a batut. M-am apropiat de caine… M-a privit cu ochi mici, cu urechile lasate si capul l-a plecat imediat. Am intins mana, sa ii mangai crestetul… M-a marait usor, dar nu s-a miscat. Mi-am continuat gestul si tremurul cainelui a incetat – se lasa mangaiat; s-a asezat pe asfaltul rece si umed. Cand sa plec – cu inima stransa – am vazut in apropiere niste ochelari pentru vedere – de calitate, categoric, si in mod sigur necesari celui care i-a pierdut si care nu puteau fi decat ai celui care a batut cainele. Primul impuls a fost sa zdrobesc ramele sub talpa groasa a ghetei, dar m-am razgandit. Am luat ochelarii si am intrat in sala plina de fum si de indivizi care mai mult se certau decat jucau biliard. O clipa au amutit, vazandu-ma, dar si eu am intepenit, in prag.
- Acesti ochelari cred ca sunt ai dv – ma adresez celui pe care nu il puteam confunda...
Isi pipaie automat buzunarul de la camasa si zice:
- Da-i incoa’! Unde mata i-ai gasit?
- Acolo unde ati batut cainele cu tacul…
Mai multe glasuri, ingrosate, au marait dezaprobator la cuvintele mele, dar majoritatea chiuiau: “Asa, ma, iti bati cainele; bate-l ma, ca merita – du-te de-l mai bate, sa vedem ce face salvatorul necuvantatoarelor!”
- Il bat cat vreau si cand vreau! mi se adreseza proprietarul cainelui. E campion, are trei medalii… Face numai ce zic eu…
- Tocmai pentru ca e campion ar trebui sa nu il mai bateti – indraznesc, de parca vorbea gura fara mine.
- Hai, mars de-aici ca-ti dau si tie vreo doua cu tacul…
M-am retras din calea betivului, dar el m-a urmat afara, amenintator. Dar n-a ridicat tacul la mine, ci l-a cainele care sedea unde il lasasem… Cainele s-a ghemuit, scancind – stia ce il asteapta – dar mi-am interpus bratul intre tac si caine. Nervos, individul a tabarat pe mine. Cativa dintre cei care asistau la scena amuzandu-se si-au dat seama ca amicul lor a cam scapat de sub control si au sarit sa intervina, strigand la el sa inceteze…Dar pana sa intervina fizic cainele a sarit de la locul lui si si-a inclestat coltii in bratul celui care-i era stapan. Individul urla… dar cainele smucea din brat. Cineva a chemat ambulanta si politia… Pana sa ajunga acestia m-am apropiat de caine si l-am mangaiat – mi-a aruncat o privire cruda, cu ochi injectati, dar am continuat sa il mangai, pana cand bratul stapanului – la prima vedere grav afectat – a fost eliberat.
Au venit politistii si au luat declaratii. Medicul nu l-a convins pe individul ranit sa mearga la spital. Unul dintre politisti s-a oferit sa ma conduca acasa, pentru a fi sigur ca betivul nu va dori sa se razbune…
Cainele lup nu mai raspundea comenzilor primite de la stapan si se apropia de mine din ce in ce mai mult, aratandu-si coltii cand barbatul dorea sa-i puna lesa…
- Nu prea vrea sa vina cu dumneavoastra – zice un politist.
- Sa-l ia naiba! Ca tot e batran si o sa ajunga sa manance de pomana… Ia-l naibii de-aici! Na! Imi arunca spre fatza lesa confectionata din zale groase… Mars de-aici acum!
Priveam la politist si el la mine. Amicii betivului imi ziceau sa iau cainele si sa plec. Am plecat, si cu voia politistului – care m-a chemat la sectie a doua zi…
Fara lesa, cainele m-a urmat pana acasa… unde mai aveam o catelusa – alta rasa – si care l-a primit cu bucurie (era o catelusa foarte prietenoasa). Au dormit amandoi in acelasi culcus…
Am fost la sectia de poilitie – nu am facut plangere impotriva agresiunii – si am mers impreuna cu un politist la adresa betivului. Ne-a deschis o femeie pe al carui chip greutatile vietii se citeau usor. Dintr-o camera au navalit doi copilasi desculti, imbracati in trening – pareau sa aiba intre 3 si 5 ani…
- L-a adus pe Nino? A venit Nino? strigau pocind usor cuvintele.
- Nu – i-a temperat mama. Nino nu mai vine; asa-i? il intreaba pe politist.
- Doar daca nu v-a mai fi batut… - zice acesta. Imi puteti garanta aceasta?
- Nu… sopteste femeia. Ne loveste si pe noi, uneori… cand intervenim pentru a nu-l mai bate pe Nino…
- Mami, dar il vrem pe Nino…
- Si eu il vreau, dar cum…? Stiti cum e tata cand e suparat…
- Plecam la bunica si il lasam singur aici…
- Da, cred ca asa vom face…
Nino a locuit sase luni la un crescator de caini, care este si dresor. L-am vizitat cat de des am putut si mereu m-a primit dand din coada de bucurie. Apoi, Nino s-a mutat cu cei doi copii si mama lor. N-a mai concurat niciodata, dar a fost iubit iar el si-ar fi dat bucuros viata pentru cei care l-au scapat de bataile crancene si zilnice… M-a recunosct ani la rand…Acum e mort, s-a dus langa catelusa mea.
Pe nimeni nu mai intereseaza acum ce face primul proprietar al cainelui lup… Dar alt caine nu mai are, pentru ca alcoolul i-a erodat nu doar creierul, ci si viata.
Candva, traia un taietor de lemne care, in fiecare dimineata isi lua toporul, pleca in padure, taia lemne, le lega si apoi le vindea in bazar. Odata, pe cand taia un brad uscat, din senin ii aparu in fatza un urs mare. Vazandu-l, taietorul de lemne se cutremura si chiar isi pierdu toate nadejdile de-a mai ramane printre cei vii. “Acum ma rapune acest urs” – se gandi el. Dar ursul, fara sa-l atinga, il intreaba:
- Omule, am vazut cu cata truda ai doborat copacul si l-ai despicat. Ia spune-mi, pentru ce faci toate astea?
- Eu tai lemne, lemnele le vand, iar cu banii castigati imi duc zilele.
- Daca-i asa, nu te nelinisti si nu-ti mai face griji. Neavand altceva mai bun de facut, am sa-ti tai in fiecare zi cate o legatura de lemne pe care am sa ti-o asez in drumul tau, iar tu vino s-o iei.
In dimineata urmatoare, taietorul vazu ca, intr-adevar, ursul ii facuse o legatura de lemne. Se bucura, isi arunca legatura pe umeri si pleca. La fel se intampla cateva zile. Odata, taietorul de lemne se gandi ca, intr-un fel, trebuie sa-i multumeasca ursului pentru bunatatea lui. Cu acest gand ii zise nevestei:
- Pana ma intorc, gateste ceva gustos, ca sa ospatam impreuna cu un prieten.
Nevasta nu avu nimic impotriva si taietorul de lemne porni spre padure. Ajungand acolo, intalni ursul si-l chema in ospetie. La inceput ursul pregeta, dar taietorul de lemne asa il ruga incat pana la urma n-avu incotro. Pornira si, tot sporovaind, ajunsera acasa. Iesindu-le in intampinare, nevasta taietorului de lemne vazu ca barbatul ei vine insotit de un urs nemaipomenit de mare.
- Dumnezeule! Tocmai aceasta matahala iti este prieten? zise ea barbatului.
Auzind vorbele femeii, ursul se supara foc si-i porunci taietorului de lemne:
- Ia-ti toporul si loveste-ma cu el in cap!
- Nu te supara, nevasta inca nu stie cine esti – ii zise taietorul de lemne, cautand sa-l imbuneze.
Dar ursul o tinea una si buna:
- Loveste-ma cu toporul in cap! De nu, va omor pe amandoi si va daram casa.
Se gandi taietorul de lemne: “Daca nu-l lovesc pe acest urs neinduplecat, atunci el va face intocmai cum ii e chibzuinta. Mai bine ii crap capul. Moare si, mai mult, scapam si noi”.
- Fie – zise el si isi aduna toate puterile, lovindu-l pe urs drept in crestet.
Dar ursul nu cazu si porni de acolo cu sangele siroind. Taietorul de lemne crezu ca ursul nu are cum sa mai scape si neaparat va muri. Si pentru a uita cele intamplate incepu sa se duca in alte paduri, care erau foarte indepartate. Din cauza drumurilor lungi obosi rau.
“La urma urmelor, ursul a pierit de mult. N-ar fi mai bine sa ma duc dupa lemne in padurea in care ma duceam de obicei?” se gandi intr-o zi si se indrepta intr-acolo – era doar padurea cea mai apropiata. Ajunse, incepu sa taie un copac si, cand nici prin gand nu-i trecea, ii aparu ursul in fatza. Taietorul de lemne se uita la capul ursului, care de data asta era intreg si sanatos, fara nici o urma de lovitura. Mult se minuna.
- A, prietene, il intampina ursul, vezi ca toporul tau n-a lasat nici o urma? Rana s-a inchis, dar cea facuta de vorbele nevestei tale in nici un chip nu se vindeca in sufletul meu. Auzind azi loviturile toporului, din nou a inceput sa ma chinuie.
Ursul avea dreptate. Taietorul de lemne isi lua toporul si, fara sa scoata o vorba, cu privirea in pamant, lasa padurea in urma si, mai mult, intr-acolo nu se mai indrepta.
Pentru ca u.b.i.k. merita cu prisosinta un cadou, fie dupa ziua sa imaginara de nastere:
De ce nu se mai pot scrie povesti
Vitea, am convingerea că scrisoarea mea va ajunge la tine, cu toate că mă aflu în spatele liniei frontului german şi după sârma ghimpată a unui ghetou. Oamenii, Vitea dragă, e greu să-i înţelegi cu adevărat... Pe 7 iulie, nemţii au dat năvală în oraş. Grădina publică, radioul transmiteau ultimele ştiri iar eu plecasem de la policlinică după consultarea unor bolnavi şi m-am oprit în drum să ascult. Deodată, am auzit nişte împuşcături în depărtare. Apoi, pe neaşteptate, am văzut un tanc şi cineva a strigat: „Au pătruns nemţii!”.
Toată noaptea, vecinii mei au circulat unii pe la alţii, cei mai liniştiţi eram doar eu şi copiii mici. Hotărâsem că ce se va întâmpla cu toţi se va întâmpla şi cu mine. La început mă îngrozisem, înţelesesem că nu o să te mai văd niciodată şi tare mult aş fi dorit să mă mai uit odată la tine, să-ţi sărut fruntea, ochii, însă după aceea m-am gândit: de fapt, e o fericire că tu eşti în siguranţă.
Către dimineaţă am aţipit iar când m-am trezit am simţit o groaznică descurajare. Mă aflam în camera mea, în patul meu, dar mă simţeam pierdută, rămasă singură, pe meleaguri străine.
Tot în acea dimineaţă mi s-a amintit ceva ce uitasem: că sunt evreică. Nemţii treceau pe stradă în camioane şi strigau: Juden kaputt!
Iar apoi mi-au amintit de acest lucru unii dintre vecinii mei: soţia portarului stătea sub fereastra mea şi îi spunea unei vecine: „Slavă Domnului că s-a terminat cu jidanii”. De unde aşa ceva? Doar fiul ei e căsătorit cu o evreică iar bătrâna asta se ducea în vizită la el, îmi povestea despre nepoţi.
O altă vecină a mea, văduvă, are o fetiţă de 6 ani, cu nişte ochi albaştri minunaţi, ţi-am scris cândva despre ea, a intrat la mine şi mi-a spus: „Am să vă rog ca spre seară să vă strângeţi lucrurile căci am să mă mut eu în camera dvs”. „Bine, atunci eu am să trec în a dvs.”. „Nu, dvs o să treceţi în cămăruţa din dosul bucătăriei”. Am refuzat, căci acolo nu este nici fereastră nici sobă. Dimineaţa am plecat la policlinică iar, când m-am întors, ce mi-au văzut ochii: uşa camerei mele fusese forţată iar lucrurile azvârlite în camăruţa aceea. Vecina mi-a spus: „Mi-am oprit mie divanul căci oricum n-ar încăpea în noua dvs odăiţă”.
E uluitor, doar absolvise o şcoală tehnică, iar soţul ei răposat fusese un om liniştit şi de ispravă, contabil la o întreprindere. „Acum sunteţi în afara legii”, mi-a spus pe un ton care parcă sugera că acest lucru era foarte avantajos pentru ea. Iar apoi, Vitea, policlinica noastră a fost deschisă din nou, însă eu şi încă un medic evreu am fost destituiţi. O infirmieră, Marusia m-a îmbrăţişat şi a început să bocească încet „Doamne Dumnezeule, ce-o să fie cu dvs., ce-o să se întâmple cu dvs. toţi!”. Nu ştiu ce e mai greu de suportat: bucuria vrăjmaşă sau privirile miloase ce i se aruncă unei pisici răpănoase pe moarte. Nici prin gând nu-mi trecuse că aveam să trăiesc toate acestea.
Aşa se face că oameni înapoiaţi de prin mahalale pun stâpînire pe locuinţă, înşfacă plăpumi, haine. De bună seamă că, în trecut, unii ca aceştia îi ucideau pe medici în timpul răscoalelor ce însoţeau epidemiile de holeră. Apoi există oameni becisnici sufleteşte care încuvinţează orice rele numai să nu fie cumva suspectaţi că n-ar fi de acord cu autorităţile. În permanenţă, cunoştinţe ale mele dau câte-o fugă pe la mine cu noutăţi. Toţi au nişte priviri înnebunite. Oamenii trăiesc parcă în delir. A apărut o expresie ciudată: „a ascunde lucrurile”.
Se pare că la vecini ele sunt mai în siguranţă. Ascunderea aceasta a lucrurilor îmi aminteşte de un joc.
Curând s-a anunţat că evreii vor fi transferaţi, permiţându-li-se să ia cu ei 15 kg de bagaje. Pe zidurile caselor erau afişate nişte anunţuri gălbui: „Tuturor jidanilor li se pune în vedere să se mute în raionul Oraşul Vechi până cel mai târziu la data de 15 iulie 1941 orele 6 seara”. Cei care nu se vor muta vor fi împuşcaţi.
ªi iată, Vitea dragă, sunt şi eu gata de plecare. Am luat cu mine o pernă, puţină lenjerie, ceşcuţa pe care mi-ai dăruit-o tu cândva, o lingură, un cuţit, două farfurii. Parcă mult îi trebuie unui om? Am luat câteva instrumente medicale. Am luat scrisorile tale, fotografiile răposatei mele mame şi ale unchiului David şi pe aceea în care apari tu împreună cu tăticul tău, Lettres de mon moulin , volumaşul acela de Maupassant în care se află Une vie, un mic dicţionar, am luat un Cehov în care se găsesc O poveste banală şi Arhiereul, destul ca să se umple cu vârf coşuleţul meu.
Mi-am luat rămas bun de la casă, de la mica livadă, am şezut câteva minute sub un pom, mi-am luat rămas bun de la vecini. Ciudaţi mai sunt făcuţi unii oameni! Două vecine s-au apucat, în prezenţa mea, care să ia pentru sine scaunele, care birouaşul, dar când am început să-mi iau rămas-bun de la ele, amândouă au izbucnit în plâns.
Când tocmai mă pregătisem să pornesc la drum şi mă gândeam cum să-mi târăsc coşul până în Oraşul vechi a sosit pe neaşteptate un pacient, un om posac şi pe cât păruse nu tocmai prietenos. S-a oferit să-mi ducă el bagajele, mi-a dat 300 de bani şi a spus că-mi va aduce pâine, o dată pe săptămână, undeva lângă gard. Lucrează la o tipografie, n-a fost luat pe front din pricina unei boli de ochi. Înainte de război se trata la mine şi, dacă mi s-ar fi cerut să înşir oamenii cu suflet curat, milos, aş fi rostit zeci de nume dar pe-al lui nu. ªtii, Vitea dragă, că după venirea lui, m-am simţit din nou om.
Cât de trist a fost drumul meu, dragă fiule, până în ghetoul acesta medieval! Treceam prin oraşul în care muncisem. Strada devenise albă de atâtea boccele şi perne. Bolnavii erau duşi de braţ. Tatăl paralizat al doctorului Margulis era purtat într-o pătură. Un tânăr ducea în braţe o bătrână iar în urma lui păşeau soţia şi copiii împovăraţi de boccele. Gordon, responsabilul magazinului de coloniale, un om gras suferind de astm era imbrăcat într-un palton cu guler de blană. Îi şiroia sudoarea pe obraji. M-a uluit un tânăr. Păşea fără bagaje, cu capul ridicat, cu chipul mândru şi calm, ţinând în faţa sa o carte deschisă. Dar câţi oameni ieşiţi din minţi, copleşiţi de groază se aflau în jur!
M-am uitat şi am văzut că de fapt erau două mulţimi. Prima – evrei în paltoane, cu căciuli şi femeile lor în rochii groase iar a doua – mulţimea de pe trotuare, îmbrăcată uşor, ca vară. Rochiţe în culori deschise, bărbaţi fără vestoane, unii cu cămăşi înflorate. Mi s-a părut că până şi soarele a refuzat să mai lumineze pentru evreii care mergeau pe stradă. Ei păşeau printr-un ger nocturn de decembrie.
Stii, Vitea draga, ce am simţit când am ajuns dincolo de sârmă? Crezusem că o să mă cuprindă groaza dar închipuieşte-ţi. În ţarcul acesta pentru vite am simţit un fel de uşurare. Să nu crezi încă că asta era din pricină că aş avea suflet de roabă. Nu, nu. Dar în jurul meu erau acum oameni cu acelaşi destin, iar în ghetou nu sunt obligată să circul numai pe partea carosabilă ca un cal şi nu întâlnesc priviri pline de răutate iar oamenii cunoscuţi mă privesc drept în ochi şi nu mă evită. Aici am început să mă simt nu o vită lipsită de drepturi ci un om nefericit, ceea ce constituie o uşurare pentru mine. M-am cazat împreună cu un coleg al meu, medicul internist Sperling,într-o căsuţă de chirpici compusă din două odăiţe. Soţii Sperling au două fiice mari şi un fiu Iurea, un băiat de vreo 12 ani.
Cât de diferite sunt firile oamenilor! La cei 58 de ani ai lui Sperling e plin de energie. A procurat de undeva saltele, gaz, o căruţă de lemne. Într-o noapte i s-a adus acasă un sac cu făină şi o jumătate de sac cu fasole.
Mi-a spus că trebuie să se organizeze o şcoală în ghetou. Chiar mi-a propus să-i predau lui Iurea lecţii de limba franceză şi să mă plătească pentru fiecare lecţie cu o farfurie de supă. Am acceptat.
Dumnezeule, ce lipsuri îndură oamenii din jurul meu! Dacă cei ce obişnuiesc să vorbească de bogăţia evreilor şi de faptul că întotdeauna au ei ceva pus deoparte pentru zile negre ar arunca o privire în Oraşul nostru Vechi! Căci uite, zilele negre au venit, mai negre de atât nici că se poate, dar în Oraşul Vechi nu sunt numai strămutaţii cu cele 15 kg de bagaje, aici au locuit întotdeauna meseriaşii - bătrâni, muncitori, infirmiere. În ce cumplită înghesuială au trăit şi trăiesc ei! Dar ce mânâncă! De-ai vedea şi tu aceste colibe pe jumătate prăbuşite, afundate în pământ.
Vizitez bolnavi la domiciliu. În odăi minuscule sunt înghesuiţi zeci de oameni, bătrâni pe jumătate orbi, sugari, femei gravide. Mă obişnuisem să caut în ochii oamenilor simptomele bolilor – glaucomuri, cataracte. Acum, însă, nu mai pot să mă uit astfel în ochii oamenilor căci acolo văd doar oglindirea unui suflet. A unui suflet bun, Vitea! A unui suflet trist şi bun, surâzător şi oropsit, învins de oprimare şi, în acelaşi timp, ridicându-se deasupra oprimării. A unui suflet puternic, Vitea!
Dacă ai vedea cu câtă grijă mă întreabă de tine bătrânii şi bătrânele! Cu câtă căldură mă consolează nişte oameni în faţa căror eu nu mă plâng de nimic, oameni a căror situaţie este mai groaznică decât a mea.
Uneori mi se pare că nu eu merg la bolnavi ci dimpotrivă, un generos medic din popor îmi lecuieşte sufletul. ªi cu ce gesturi emoţionante mi se înmânează în schimbul îngrijirilor o bucăţică de pâine, o ceapă, un pumn de fasole! Crede-mă însă, Vitea dragă, că aici nu e vorba de onorariu pentru vizită! Când un bătrân muncitor îmi strânge mâna punându-mi în poşeta 2-3 cartofi şi spune „ Da,. Da, doamnă doctor, vă rog mult” mă podidesc lacrimile. E ceva de atât de pur, de părintesc, de bun în acest gest, că nu sunt în stare să-ţi redau în cuvinte ceea ce simt.
Nu vreau să te consolez spunându-ţi că am trăit uşor în acest timp. Mai degrabă să te minunezi cum nu mi s-a frânt de tot inima de durere. Dar să nu te chinuie gândul c-aş fi suferit de foame, dimpotrivă, în tot această perioadă, nu am fost niciodată flămândă. ªi încă ceva: nu m-am simţit singură.
Ce să spun despre oameni? Mă uimesc prin bune şi rele, sunt extrem de diverşi deşi trăiesc acelaşi destin. Dar, închipuie-ţi, dacă în timpul unei furtuni majoritatea caută să se ascundă de ploaia torenţială, asta nu înseamnă că toţi oamenii sunt la fel. Până şi de ploaie fiecare se ascunde în felul său. Doctorul Sperling este încredinţat că persecuţiile evreilor sunt temporare câtă vreme va fi război. Oameni de felul lui nu sunt puţini iar eu observ următorul lucru: cu cât este mai mare optimismul lor, cu atât sunt ei mai meschini, mai egoişti. Dacă vine cineva la noi în timpul prânzului, îndată ascund mâncarea.
Familia Sperling se poartă bine cu mine, mai ales dacă ai în vedere că eu mănânc puţin şi aduc mai multe alimente decât consum. Dar am hotărât să plec de la ei căci îmi sunt nesuferiţi. Îmi caut un colţişor. Cu cât mai multă tristeţe se acumulează într-un om, cu cât speră mai puţin să supravieţuiască, cu atât este mai generos, mai îngăduitor, mai bun.
Sărăcimea, tinichigiii, micii croitori condamnaţi la pieire sunt incomparabil mai nobili, mai generoşi şi mai înţelepţi decât cei care au izbutit să strângă ceva rezerve de alimente. Câteva învăţătoare tinere, un excentric – bătrânul învăţător şi şahist Spielberg – nişte bibliotecare zgârcite la vorbă, inginerul Reivici care e mai neajutorat decât un copil dar visează să înarmeze ghetoul cu nişte grenade artizanale, ce oameni minunaţi, lipsiţi de simţ practic, plăcuţi, trişti şi buni la suflet.
Oamnii, Vitea, trăiesc aici ca şi cum ar avea încă ani mulţi înainte. Nu pot să-mi dau seama dacă e o prostie sau o soluţie înţeleaptă, pur şi simplu aşa stau lucrurile. M-am supus şi eu acestei legi. Au venit două femei dintr-un târguşor şi povestesc aceleaşi fapte pe care mi le-a spus prietenul meu. Nemţii din regiune îi nimicesc pe toţi evreii fără a cruţa femeile şi copiii. De regulă, sosesc cu maşinile soldaţi nemţi însoţiţi de poliţai şi iau pentru lucrări la câmp câteva zeci de bărbaţi, aceştia sapă nişte gropi iar apoi după doua-trei zile nemţii mână populaţia evreiască la gropile acelea şi-i împuşcă pe capete.
Pretutindeni, în târguşoarele din jurul oraşului nostru se înalţă asemenea movile evreieşti. În casa vecină locuieşte o fată din Polonia. Ea povesteşte că acolo omorurile se ţin lanţ. Că evreii sunt măcelăriţi până la unul şi că numai în câteva ghetouri din Varşovia, Lodz, Radom, evreii sunt încă în viaţă. Iar când am reflectat la toate acestea mi-a devenit absolut limpede că noi am fost adunaţi aici nu ca să fim conservaţi ca zimbrii, ci pentru sacrificare. Conform unui plan, ne va veni şi nouă rândul peste o săptămână-două, dar imaginează-ţi, deşi înţeleg asta, eu continuu să-i tratez pe bolnavi şi le spun: „Dacă faceţi sistematic spălături la ochi cu acest medicament, peste 2-3 săptămâni o să fiţi bine”. Am sub observaţie un bătrân căruia peste 6 luni sau 1 an i s-ar putea opera cataracta.
Îi predau lui Iurea lecţii de limba franceză şi mă supăr când face greşeli de pronunţie.
Dar tot aici nemţii, dând buzna în ghetou, se dedau la jafuri, santinelele trag de dincolo de sârmă în copii ca să se distreze şi mereu alţi şi alţi oameni confirmă că destinul nostru poate fi decis în orice zi.
Iată deci care e situaţia. Oamenii continuă să-şi vadă de traiul lor, ba chiar nu demult a fost si o nuntă aici, la noi. Zvonurile se nasc cu zecile. Astfel, un vecin ne anunţă, înecându-se de bucurie, că trupele noastre au trecut la ofensivă şi nemţii fug. Ori, pe neaşteptate, se iscă zvonul că guvernul sovietic şi Churchill i-au adresat lui Hitler un ultimatum iar el a dat ordin să se înceteze cu uciderea evreilor. Sau se spune că se va proceda la un schimb de evrei cu prizonieri nemţi.
Bătrânul Spielberg a dat la legat câteva cărţi. Fiica sa face dimineaţa gimnastică iar înainte de culcare îşi pune părul pe moaţe, se ceartă cu tatăl ei, pretinzându-i nişte cupoane, două la număr, dintr-o ţesătură de vară.
Iar eu de dimineaţa până seara sunt ocupată, vizitez bolnavi, dau lecţii, cârpesc, spăl rufe, mă pregătesc pentru iarnă, îmi căptuşesc cu vată pardesiul. Ascult istorisiri despre represaliile abătute asupra unor evrei: o cunoscută, soţie a unui jurisconsult a fost bătută până la pierderea cunoştinţei pentru că cumpărase un ou de raţă pentru copilul ei; un băieţel. fiul farmacistului Sirota a fost împuşcat în umăr când încerca să se strecoare pe sub sârmă ca să-şi ia mingea care se rostogolise afară. ªi iarăşi zvonuri, zvonuri, zvonuri.
Acum însă, iată şi ceva real. Astăzi nemţii au mânat din lagăr 80 de bărbaţi tineri la nişte lucrări, ei ziceau că la cules cartofi şi unii chiar s-au bucurat: or reuşi poate să aducă ceva cartofi pentru ai lor. Eu, însă, am înţeles despre ce cartofi e vorba.
Cândva, când erai copil, alergai la mine căutând apărare, iar acum, în momentele de slăbiciune, îmi vine să-mi ascund capul de genunchii tăi, pentru ca tu înţeleptul, puternicul, să mă protejezi, să mă aperi. Eu nu sunt numai tare din fire, Vitea, sunt în acelaşi timp şi slabă. Mă gândesc adesea la sinucidere, dar nu ştiu dacă slăbiciunea sau puterea ori poate o speranţă absurdă mă reţine.
Dar trec câteva minute şi aud cum se ciondănesc vecinii. Al cui e rândul să se ducă la fântănă. Aud pe cineva spunând că azi noapte, pe o stradă vecină, nemţii i-au sfărâmat capul unui bătrân. A venit la mine o cunoştinţă, studentă la Institutul Tehnic Pedagogic ca să mă cheme la un bolnav. Am constantat că ascundea un locotenent rănit în umăr şi având arsuri la un ochi. M-am bucurat atât de mult acordându-i ajutor acestui flăcău. Mi se pare că iată, în acest fel, iau şi eu parte la războiul împotriva fascismului.
I s-au adus cartofi, pâine, fasole iar o bătrânică i-a împletit ciorapi de lână. Azi e o zi plină de dramatism. Am aflat de la un ţăran cunoscut, care trecea cu căruţa pe lângă gardul ghetoului că evreii trimişi la cartofi sapă nişte şanţuri adânci la 4 verste de oraş, lângă aerodrom, pe drumul care duce spre Romanovka. Ţine minte, Vitea , această denumire, căci acolo vei găsi groapa comună în care va zăcea mama ta.
Până şi Sperling a înţeles totul, căci e mereu palid, buza îi tremură şi mă întreabă cu glas pierit: e oare vreo speranţă ca specialiştii să fie lăsaţi în viaţă? Într-adevăr, se spune că în unele târguşoare cei mai buni croitori, cizmari şi medici nu au fost supuşi exterminării.
ªi totuşi, când s-a înserat, Sperling a chemat un bătrân sobar, a făcut o ascunzătoare în perete pentru ceva făină şi sare. Iar eu am citit împreună cu Iurea din Lettres de mon moulin . Ţii minte cum citeam noi cu glas tare povestirea noastră preferată Les vieux şi schimbam priviri? Tu şi cu mine izbucneam în râs şi amândoi aveam lacrimi în ochi. Apoi i-am dat lui Iurea teme pentru poimâine. Aşa trebuie. Dar ce sentiment apăsător aveam în timp ce mă uitam la micul chip trist al elevului meu, la degetele mâinii lui notând în caiet numerele exerciţiilor de gramatică pe care i le-am dat spre rezolvare.
ªi câţi copii ca el mai sunt, ochi fermecători, părul negru, cârlionţat, printre ei se află de bună seama viitori savanţi, fizicieni, profesori de medicină, muzicieni, poate chiar poeţi.
Se spune despre copii că sunt viitorul nostru, dar ce se poate spune despre aceşti copii? Lor nu le este dat să devină muzicieni, cizmari, croitori de elită. ªi astă noapte mi-am imaginat cu claritate cum toată această lume zgomotoasă de tăicuţi bărboşi, preocupaţi, de băbuţe cârcotaşe, meştere în pregătitul turtelor dulci cu miere şi al guşilor de gâscă, lumea obiceiurilor de la nunţi, a zicătorilor, a praznicelor de sâmbătă se va duce pe vecie în pământ. Iar după război viaţa va fremăta din nou, însă noi nu vom mai exista, vom pieri aşa cum au pierit aztecii.
ªi am văzut atât de limpede cum cineva trecând pe lângă ruine spune „ţii minte că aici a locuit o familie de evrei, sobarul Baruh? Într-o sâmbătă seara, baba lui şedea pe o bancă şi pe lângă ea se jucau nişte copii”. Iar interlocutorul lui va spune „Aşa e, dar uite, uite acolo, sub părul ăla bătrân cu pere acrişoare şedea de obicei o doctoriţă, i-am uitat numele. Mi-am tratat cândva ochii la ei. După serviciu aducea întotdeauna un scaun împletit şi şedea acolo cu o carte”. Chiar asa va fi, Vitea.
Vitea dragă, vreau să-ţi spun, dar nu, nu asta, nu asta era. Vitea dragă, acum îmi închei scrisoarea, am s-o duc la gardul ghetoului, am să i-o dau prietenului meu. Scrisoarea asta nu poate fi sfârşită uşor. Ea este cea din urmă convorbire cu tine, aşa că, dând-o dincolo, plec definitiv, nu vei mai afla niciodată despre ultimele ore ale vieţii mele. Aceasta este despărţirea noastră cea mai de pe urmă.
Vitea, eu întotdeauna am fost o singuratică. În nopţile de nesomn, plângeam de urât, dar nimeni nu ştia asta. Mă consolam cu gândul că o să-ţi povestesc cândva viaţa mea, o să-ţi povestesc de ce am divorţat de tatăl tău, de ce am trăit atâta amar de ani singură. ªi adesea mă gândeam cum se va mira Vitea aflând că mama lui a făcut greşeli, şi-a făcut de cap, a fost geloasă, că cineva a fost gelos pe ea, a fost, adică, şi ea ca toţi tinerii. Dar destinul meu e să-mi sfârşesc viaţa în singurătate, fără să stau întâi de vorbă cu tine. Uneori mi se părea că nu trebuie să mă aflu departe de tine, căci prea mult te iubeam, gândeam că dragostea îmi dă dreptul să fiu cu tine la bătrâneţe. Alteori, însă, mi se părea că nu trebuie să mă aflu împreună cu tine, căci prea mult te iubeam.
Ei, enfin... îţi doresc să fii mereu fericit, împreună cu cei pe care-i iubeşti, care te înconjoară, care ţi-au devenit mai apropiaţi decât mama ta. Iartă-mă.
Vitea, dragul meu... iată şi cel din urmă rând al celei de pe urmă scrisori a mamei către tine. Să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti veşnic .... mama.
avocatnet.ro explicăm legislația
eumarian, utilizator
justitiarul3 
Andreea-Ionescu 
Gabriela Pintea