paternitate

Multumesc frumos pentru sfaturile legate de proces pe care mi le-ati dat, dar si pentru acuze. Nu stiu daca ati retinut, amandoi lucram in sistemul sanitar. Aceasta sarcina a venit ca o minune pentru mine, eu avand prob de sanatate. Si-apoi fiecare isi construieste viata asa cum crede si in functie de anumiti termeni si conditii. Si credeti-ma, a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o atat in conditiile situatiei de atunci, dar si in viata mea. Un copil nu se compara cu nimic, mai ales daca e facut si din dragoste (chiar daca a fost oarba). Importanta e asumarea. Sunt convinsa ca va fi un proces greu (pt ca asa vrea), dar nu voi ceda mai ales acum.
Imi dau seama ca nu se va da in laturi de la cele mai murdare tehnici si metode pt a invoca ceva neadevarat (marti mi-a promis ca se ocupa de hartiile noi ce vor trebui facute, ca vom discuta de botez etc numai sa -l ajut sa dea bani putini, iar dupa ce am facut testul ne-a lasat in mijlocul drumului fara un cuvant). Daca i-am mai acordat putin credit si pasuire pana acum....de-acum inainte n-are nici cea mai mica urma de mila din partea mea.
Multumesc oricum pentru tot!

Eu nici nu raspund (deocamdata) nici nu acuz, doar intreb sau mai exact ma intreb...
Daca dvs. ati nascut in decembrie si daca acum (martie) va aflati deja la al doilea termen in procesul de stabilirea al paternitatii... la cate zile dupa Sfantul Ion a introdus avocatul dvs. cererea de chemare in judecata si cate minute a acordat avocatul dvs., anterior introducerii cererii, discutiei cu impricinatul (prezumtivul tata)!?

Eu zic ca intrebarea mea povesteste mai mult decat un roman fluviu si ca, data fiind pregatirea dvs. intelegeti ce vreau sa spun.

Stimata doamna,
Cu impricinatul (prezumtivul tata pentru justitie, adevaratul tata pt mine) nu s-a putut discuta pentru ca a refuzat orice dialog. Cat despre data introducerii actiunii, acum chiar imi pare rau ca n-am introdus-o in ziua in care am nascut, dar nu vad ce importanta are (daca insinuati ca urmaresc banii lui va inselati).
Atat am de spus!

Doamna Daciana,
Nu raspund la acest topic decat pentru ca va vad putin descumpanita si cam singura pe baricade. Eu va inteleg decizia de a pastra copilul, si chiar o admir, pentru ca in momentul in care ati ramas insarcinata se punea problema uciderii unei fiinte sau a a cresterii ei, fiecare din cele doua optiuni depinzand numai de o persoana din cele implicate. Si eu as alege oricand sa pastrez copilul, iar daca spuneti ca din punct de vedere medical a fost ceva neasteptat, atunci nu ma indoiesc ca mica fiinta e o minune in viata dvs.

Problema este doar sa treceti de mizeriile pe care le intampinati si le veti intampina in relatia cu tatal copilului. Despre avocata dvs nu ar trebui sa prezumam ca nu stie ce face, asta dvs veti vedea si daca veti actiona la timp totul va fi ok. Mergeti cu ea la termen si vedeti ce se intampla, cum se poarta si ce cere. Apoi, dupa cum s-a spus si mai sus, tatal poate recunoaste copilul si inafara cadrului procesual, asa incat puteti incerca sa discutati cu el despre acest lucru. Despre testul ADN nu mi-as face griji... n-a fost dispus de instanta, deci la momentul potrivit va veti putea opune rezultatului produs de tatal copilului, daca va fi cazul.

Succes!

Eu sunt de acord cu Nicoleta. Un barbat gandeste diferit de o femeie si un copil nu este palpabil, real pentru el pana la momentul nasterii.
Foarte des, desi au vrut si isi iubesc progenitura mica, multi tati nu isi iau copilul in brate dupa nastere; perioada lor de adaptare e diferita, ei nu simt 9 luni nimic. Pentru 9 luni copilul si dv. erati acelasi lucru. #-o Asa e si pentru alti barbati in relatii fericite, nu era o exceptie.
E greu sa treci de la sentimentele pe care le aveai pentru mama la altele pentru o bucata din ea. E o chestiune normala de adaptare.
Personal, nu stiu cum era mai bine pentru dv., consider insa ca e cel mai bine sa faci orice, sa te umilesti, sa treci peste orgoliul propriu, orice poti pentru copil. Daca ti se face rau cand il vezi pe tata, vomiti fara sa te vada copilul si apoi ii zambesti tatalui sau. Caci, din toate astea, copilul va fi ranit, mamei ii trece in 2-3 ani, poate mai mult, poate mai putin... Copilul va ramane handicapat emotional pe viata.
Poate suna cam dur, dar e destul de greu sa traiesti cu parintii despartiti, daca se si urasc insa... :((:(
Va rog sa nu o luati ca o judecat, doar ca o parere mai dura, ca un punct de vedere strain.
Un copil minunat va doresc!