Nu este-aşa? - Paul Verlaine
Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mândri şi buni în veci cu ei?
Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?
Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cânta-vor în iubire,
Cum cântă noaptea două privighetori deodată.
Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndârjire,
Puţin o să ne pese. De-ar fi să ne sfâşie,
Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.
Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.
Craciunul Copiilor - Octavian Goga
Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate,
Mos Craciun, din cer de-acolo,
Sa le stie toate, toate.
Uite cum: Va spune Badea...
Iarna'n noapte, pe zapada,
El trimite câte-un înger
La fereastra ca sa vada...
Ingerii se uita'n casa
Vad si spun, iar mosul are
Colo'n cer, la el in tinda,
Pe genunchi o carte mare.
Cu condei de-argint el scrie
Ce copil si ce purtare...
Si de-acolo stie Mosul,
C?-i siret el, lucru mare.
Prea târziu, la Paris - Adrian Paunescu
Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.
Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.
E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.
Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.
ªi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.
Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.
1995
Ai Nostri Tineri
poezie de Mihai Eminescu
Ai nostri tineri la Paris învata
La gat cravatei cum se leaga nodul,
S-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor istet de oaie creata.
La ei îsi casca ochii sai nerodul,
Ca-i vede-n birje rasucind mustata,
Ducand în dinti tigara lungareata…
Ei toata ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se stramba:
Stalpi de bordel, de crasme, cafenele
Si viata lor nu si-o muncesc — si-o plimba.
S-aceste marfuri fade, usurele,
Ce au uitat pan’ si a noastra limba,
Pretind a fi pe cerul tarii: stele.
Visul meu obişnuit - Paul Verlaine
Un vis adânc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
ªi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
ªi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.
Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
ªi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, când plânge lângă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
ªi numele-i? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.
Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
ªi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.